Din viață

Sârma ghimpată dintre noi

-Oi, îmi pare că te-ai îngrășat!

-Da când faceți și un copilaș?

-Tot singură?

-Da nu-ți stă blondă.

-Fă-te înapoi roșcată.

-Da cum ai putut s-o lași pe Ilinca să plece?

-Da tu mănânci ceva?

-Da chiar nu ți-i dor de Ilinca?

-Nu-mi place ce scrii. Ești prea feministă.

-Scrie despre altceva. Iată, de exemplu, așa o temă…

-Îmi pare că ești nefericită, de aceea scrii așa…

-Totuși, Ilinca…

-Cu mine asta nu s-a întâmplat, nu înțeleg de unde ai scos asta…

Tare ne este greu să ne ținem în hotare. Să ne vedem de treaba noastră și să lăsăm pe alții să-și vadă de treaba lor. Or, cum stau la noi lucrurile? Ne batem capul de viața vecinilor, prietenilor de pe Facebook, colegilor de serviciu și așteptăm ca cineva să-și bată capul de viața noastră. Dar nu așa cum o facem noi față de aproapele nostru, ci în cel mai serios mod – să ne rezolve problemele, să ne ofere privilegii, să țină cont de dorințele și planurile noastre și toate astea pentru că eu sunt atât de special/ă!

Atât de special/ă, încât cu siguranță orice om pe care îl întâlnesc visează să-mi cunoască opinia prețioasă, să mă asculte, să știe cu ce mă trezesc dimineața și cu ce mă culc seara, să afle dacă îmi plac dimensiunile corpului lui, dacă aprob culoarea de păr pe care și-a ales-o, dacă am observat că e în rând cu tendințele. Iar dacă acest om e bărbat/femeie – atunci, precis-precis-precis, el/ea visează să mă cunoască și vorba cântecului… to know me is to love me. 

Granițele mele se întind dincolo de Cercul Polar. Ele ajung la Nibiru și înapoi, prin Dondușeni, drept la mine. Pentru că eu așa am decis. Eu stau pe tronul meu, cu coroana în vârful capului, cu sceptrul într-o mână, iar cu mâna liberă scriu mesaje de indignare sau de milogire, comentez, dau sentințe, distribui binecuvântări împărătești celor care le merita și îi trimit în temnițe veșnice pe vasali, sclavi și prostănaci.

Libertatea cuvântului, veți zice. Libertatea opiniei, veți zice. De acord, numai că este o mică nuanță. Mică, neînsemnată, păcătoasa de tot. Nu tot ce strălucește e aur. Nu tot ce iese din gura omului, e bun de ascultat. Nu tot ce e scris, e citibil. Nu toate opiniile contează.

De asta sunt bune granițele, ele iți arată până unde poți să mergi. Până unde cuvântul tău are valoare și de unde el nu este decât o încălcare a teritorialității altui om. Animalele au foarte dezvoltat instinctul teritorialității și, dacă, totuși, se decid să se bage pe teritoriu străin, sunt gata să lupte până la moarte pentru a dovedi că ele au ce căuta acolo. Or, noi ne băgăm lăbuțele dincolo de ceea ce e al nostru, iar când stăpânul vine și hârâie la noi, fugim, schiolălăind și, ajunși la o distanță sigură, începem să lansăm sudalme. Te bagi pe teritoriu străin, fii pregătit să guști sânge.

Este o vorbă la noi: ”ține-te în kolgocei”. Să te ții în kolgocei înseamnă să nu ieși din hotarele tale, să te ții în limitele lor, să acționezi în limitele lor, să știi până unde ajung aceste limite, să înțelegi că tot ce spui și faci trebuie să fie în granițele teritoriului tău și că în nici într-un caz nu ai dreptul să te bagi pe teritoriul altei ființe. Și dacă noțiunea de hotar/graniță/limită pare foarte abstractă, imaginați-vă că cineva, literalmente, se bagă în kolgoceii voștri. E comod? Atunci de ce altui om i-ar fi comod să poarte în kolgoceii lui, pe lângă propriul corp, un corp străin? De ce altui om, matur, sănătos, cu cărticică de muncă și vaccinat, i-ar păsa de părerea ta asupra a ceea ce spune, face, iubește, trăiește, atât timp cât 1. nu ești specialist într-un domeniu concret și ai fost plătit/invitat să te expui; 2. nu participi la o dezbatere publică, anunțată ca atare; 3. nu ai fost întrebat personal ce părere ai (aici se presupune că omul care întreabă pune mare valoare pe opinia ta, doar că aveți grijă, majoritatea oamenilor nu acceptă critica, chiar dacă vă roagă să li-o faceți)

Oamenii noștri mai au o meteahnă – frica de a lupta pentru ceea ce este a lor. Frica de a-și apăra granițele. Ne temem să nu fim alungați din grup pentru agresivitatea noastră împotriva inamicului, pe când lucrurile stau cu totul invers – vom fi mâncați de grup când vom ajunge inerți și inutili. Adică, morți din interior.

Când vom învăța să trăim în granițele noastre aka în kolgoceii noștri, vom învăță să respectăm și să iubim aproapele nostru, iar de acolo până a la trăi o viață liberă, în care nimeni nu ne este dator cu nimic, este doar un pas.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 24