Browsing Category

Dragă redacție

Dragă redacție

Cu tine te nasti si cu tine mori

Azi toata ziua ma gândeam sa scriu despre iubirea de sine, si ieri tot, dar nu m-ai ajungeam sa o fac. Acum in drum de la Bucuresti spre Chisinau, gandurile prind forma.

Despre iubirea de sine am auzit ani in urma, cu mintea o intelegeam, dar nu stiam cum se aplica. Iubirea de sine se invata, si se cunoaste. Prima data am auzit despre iubire cand eram mica, la biserica: sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti, atat. Insa la biserica nu s-a explicat ca nu sa-i iubesti pe altii mai mult, si pe urma pe tine, ci sa te iubesti pe tine, si dupa aia, cum te iubesti pe tine sa ii iubesti si pe ceilalti. Ca cea mai importanta fiinta in viata ta esti tu. Tie iti datorezi, tu esti centrul universului tau, cu tine doar trebuie sa te compari, si in primul rand pe tine sa te iubesti. Cu tine te nasti si cu tine mori.

Eu am incercat multi psihologi, si din pura intimplare, intr-un moment de rascruce, l-am gasit pe al meu. Fiinta care mi-a spus ca a te iubi pe sine, inseamna a te cunoaste pe tine, si a te accepta. Inseamna a te intreba ce vrei, ce iti place, ce doresti de la viata, ce simti in diferite situatii. A te observa.

A te iubi pe sine insemna a nu accepta in viata ta oameni care nu iti fac bine, a nu sta in relatii care nu iti satisfac anumite necesitati, a nu sta intr-o relatie din frica de a pierde, din frica “ce o sa zica lumea”.

Iubirea de sine inseamna a nu accepta un job care nu ti se potriveste, sau care nu iti place. Iubirea de sine, inseamna ca tot ce faci, felul cum traiesti, cum te comporti cu tine, cu ceilalti, treci prin sita: eu ma iubesc si vreau pentru mine doar ce imi face bine. Si mergi cu aceasta regula prin viata, regula iubirii de sine.

Poti incepe a te iubi pe tine la orice varsta, si in orice moment. Si schimbând atitudinea fata de tine, vei schimba intregul tau microcosmos.

Nu vreau sa judec societatea noastra, sau educatia, nu vreau sa-i caut scuze s-au sa o indreptatesc, doar ca atat femeile, cat barbatii nostri, insa poate intr-o masura mai mica, nu stiu a se iubi pe sine, iar de aici porneste radacina multor rautati. As putea spune ca de aici se poate de schimbat traiectoria vietii noastre, daca dorim.

Text: L

Foto: Jon Tyson/Unsplash

Dragă redacție

Dragostea e cel mai bun orgasm

În ziua când am avut primul orgasm vaginal m-am întors, stoarsă de puteri, cu fața către soțul meu și i-am zis printre sughițuri și gâfâieli că toate femeile lumii merită și trebuie să ajungă aici. Mă simțeam o fraieră pentru că până atunci mă convingeam de fiecare dată că orgasmele vaginale sunt doar pentru cele norocoase, iar eu nu fac parte din gașca lor. Stăteam cu fața în tavan, încă în convulsii, și niciodată nu simțisem până atunci o stare de revoltă atât de puternică – ele trebuie să știe, ele trebuie ajutate, ele pot, ele vor, dar nu știu și alte zeci de gânduri care m-au chinuit mult în acea seară.

S-a întâmplat în urmă cu câteva luni, după aproape zece ani de viață sexuală. Ani cu mult sex, puține orgasme și doar clitoridian. Ani în care schimbam des partenerii, fiind convinsă că bărbatul e responsabil de orgasmul femeii, iar dacă nu s-a ajuns până acolo înseamnă că nu suntem compatibi sau partenerul e un papă lapte și nu știe nimic în ale sexului. Ani în care am tot făcut Copy-Paste la toate pozițiile văzute pe Redtube și credeam sincer că asta e cheia succesului unui sex bun.

Am înghițit noduri după multe partide în care singura preocupare era binele partenerului și logica greșită că binele meu e job-ul lui. După unele am și plâns. Am citit kilometri de text pe Internet și în cărți. Am mers la psiholog. M-am culcat cu o fată în momentele mele de confuzie și autobiciuire. Era tânără, frumoasă și a fost cu siguranță cea mai intensă partidă din viața mea de până atunci. Oh, două orgasme în 2 minute, nici măcar nu știam că există așa ceva! Dar știam că este ceva și mai bun care mă așteaptă. Și am avut dreptate.

Și, după atâția ani de căutări, s-a întâmplat! Și nu în vreo poziție sofisticată împrumutată de pe Redtube, dar în băbescul misionar! Creierul exploada și simțeam că tot ce s-a întâmplat în acel minut fusese datorită lui. Și a încrederii. Și a dragostei. Și a limitelor fără limite. Și am înțeles că perversitatea cea mai perversă o pot simți doar cu omul pe care îl iubesc, am încredere și-l primesc în mine ca Acasă. Și că în relația asta (deja) lungă pe care o trăim putem naște atât necunoscut! Iar creierul și dragostea mi-s cei ami buni prieteni în această aventură.

Mie dragostea mi-a adus cele mai bune orgasme.

Text: Anonim
Foto: Tim Marshall/Unsplash

Dragă redacție

Liusia

Liusia e o femeie gospodina dintr-un sat de la nordul Moldovei.

Liusia e sotie de fost presedinte de colhoz. Liusia are casa cu 2 etaje si 3 copii maturi. Dintre care 2 locuiesc in România. Liusia toata viata si-a spalat, călcat, hranit si asteptat barbatul. Liusia e linistita. Liusia face brânza buna de la care cumpara jumate de sat, ca e femeie curată.

Liusia a avut 4 tentative de suicid.
Liusia nu mai vrea sa traiasca. Sotul o numeste idioata proasta, copiii au viata lor si nu tare isi bat capul. Au vrut sa o duca la medic. Dar ea a refuzat. A zis ca ea nu e nebuna, sa fie inchisa in casa de nebuni. Si copii s-au linistit. Au incercat. Si-au facut datoria…

Mahalaua zice ca ce, Liusia nu se poate lua in maini? E ninormala. Trebuie dusa la Costiujeni. Doar ca ea are o depresie serioasa. Nu sunt medic, dar o cunosc, si asa mi se pare.

Liusia muncește, a facut reparatie toata casa,… dar nu vrea sa traiasca. Liusia are 50 ani, si fiecare zi ar putea fi ultima pentru ea. Si toti tac, si isi cauta de treaba…

Cate Liusi mai sunt oare, de care nimanui nu le pasa?

Text: L.

Foto: Sasha Freemind/Unsplash

Dragă redacție

Credeam ca o sa ma simt matura cand o sa zbor singura

Imi place sa calatoresc cu avionul.

Imi place sa ies din casa cu o valiza si sa verific de 2 ori daca am luat pasaportul. Imi place sa intru in taxi, si sa ies. Imi place sa stau in rand la check-in. Sa trec prin labirintul care duce la controlul de pasapoarte. Imi place sa zambesc controlorilor. Imi place sa imi pun toate chestiile in cutie si sa le iau dupa ce trece scanerul. Imi place sa ma scaneze cu aparatul acela, chiar daca nu stiu cum se numeste.

Imi place sa beau cappuccino si sa mananc sandwich cat astept ora sa ma duc la poarta. Imi place sa ma uit la alti oameni care stau la poarta. Imi place sa intru in autobuz, apoi in avion, sa imi pun centura de siguranta si sa astept pana stuardesele termina discursul in caz de accident sau turbulente. Imi place sa calatoresc cu mama, cu mama si prietena ei, poate cu 2 prietene, cu bunica.

Si iata, ziua in care eu calatoresc singura, mai bine zis insotita de stuardesa. Incepand cu faptul ca intru in autobuz ultima, in cabina soferului, si in avion intru cu 5 minute inaintea tuturor si ies ultima. Asa singura, 3 ore sa zbori, se simte asa o perioada lunga. Nu ai cui pune intrebari si nu ai cu cine sa glumesti.

Credeam ca o sa ma simt matura cand o sa zbor singura. Acum nu stiu daca asa se simt maturii mereu sau daca asa ma simt eu.

Text: Laura Vition

Dragă redacție

Eu nu am timp de pierdut…

De vreo 5 ani ma framanta o intrebare si cred ca am gasit raspunsul, si m-am copt pentru a lua o decizie. Decizia de a pleca din tara. Si aceasta decizie este mai mult legata de copii. Cu siguranta, mamele ma vor intelege: cu copii nu e usor in Moldova. Dar daca ai anumite cerințe, viziuni, si vrei sa iti cresti copilul echilibrat, dupa mine, devine si mai dificil.

De vreo 5 ani incoace imi pun intrebarea ce poate oferi aceasta tara copiilor mei, acest oras, acest sistem de invatamant, aceasta societate? Si raspunsurile pe care mi le dau nu ma bucura deloc. Situatia devine deranjanta, incepand de la cele mai mici detalii: cand iesi cu copilul afara dupa o ploaie si il aduci acasa murdar din cap pana in picioare, cand stii ca copilul tau invata la un liceu “serios” unde nu este elementara apa calda la wc si hartie igienica, cand la gradinita se striga la copilul tau, si continua cu lucruri mai mascate, gen ce “specialisti” sunt inaintati in functii prin ministere (oameni care cu incompetenta lor ne privează copiii de un viitor normal), cum lucreaza politia, coruptia care ucide, cum se preda la institutiile de invatamant superior si lista poate continua la nesfarsit.

Toate, dar toate acestea in cumul, in cor, imi striga, ca viitorul copiilor mei, cu parere de rau, nu este in Moldova. Si cu siguranta cei care pleaca acum, nu mor de foame, sau nu au unde locui cum se vehiculeaza, dar pleaca oameni inteligenti, cu casa, masa, job bun, si intelect. Asta e cel mai dureros, ca pleaca oamenii cu intelect. Doar ca oamenii cu intelect, care stiu sa gandeasca, nu trebuiesc actualei guvernări si acestei tari.

Eu imi doresc pentru copii mei sa gandeasca liber, sa creasca liberi, sa aiba conditii normale la scoala, in curte, in strada. Strazi curate si parcuri unde sa-si petreaca timpul la aer liber, sa faca sport de performata, daca isi doresc, sau sa se faca savanti, sau orice vor ei. Ori in Moldova acest lucru nu este posibil, incepand cu lucruri mici, si terminand cu lucruri mari.

Si nu este usor. Nu este usor sa lasi casa, job, parinti, cei cativa prieteni care ti-au mai ramas in tara, fiecare colt de strada pe care il cunosti in aceast oras, si fiecare copac din satul in care m-am nascut. Insa am inteles, ca spre marele meu regret, lucrurile nu se vor schimba spre bine in urmatorii 10 ani. Iar eu nu am timp de pierdut…

Text: L.

Foto: Andrew Seaman/Unsplash

Dragă redacție

Ea vine si gata. Ori nu vine.

Cica, toti oamenii merita iubiti. Probabil. Dar stiu ca sunt si oameni care nu merita iubiti. Ei stiu asta, si eu am aflat asta de curând. Cu toții avem probleme, complexe, frici, răni. Unele le putem rezolva singuri, pentru celelalte avem nevoie de specialist. Da, da, de specialist. De psiholog.

Eu nu intotdeauna pot spune ce cred altor oameni, inclusiv când termin o relatie, pentru ca nu pot rani. Iar adevarul uneori e neplacut. Ma gandesc ce o sa simta omul, dar poate ar trebui sa ma gandesc in primul rand la ce simt eu.

Adevarul uneori doare… O data cineva mi-a dat replica ca nu sunt capabila sa accept ajutor, nu sint capabila sa accept sa imi poarte cineva de grija. A fost neplacut, dar a fost adevarat. Am luat aminte, acum invat sa permit altora sa imi poarte de grija, invat sa fiu slaba, vulnerabila. Pentru ca a fi vulnerabil e uman.

Oamenii care nu merita iubiti, sunt din categoria care singuri nu se iubesc pe sine. Oamenii care nu vor relatii serioase, sunt din categoria care nu se iau in serios nici pe ei insisi, oamenii care nu le place sa li se spuna ca sunt frumosi, e din motivul ca ei insusi nu se considera frumosi.

Da, sunt oameni care nu merita sa fie iubiti, pentru ca nu pretuiesc iubirea, nu pretuiesc oamenii. Iar in adancul lor, isi plang de mila ca sunt singuri. Ori iubirea este un dar, un miracol, care se intimpla si gata, fara sa o chemi, fara sa ii gatesti mese. Ea vine si gata. Ori nu vine.

Text: L.

Foto: Nick Fewings/Unsplash

Dragă redacție

Femeile de aici, femeile de acolo

In ultimii patru ani, am avut norocul de a locui in cinci orase diferite pe trei continente diferite. Cite nu am mai vazut si auzit, trait si retrait, invatat si uitat. Cind ma intorc acasa insa, unul din subiectele care cel mai tare ma intristeaza este cu ce se ocupa prietenele mele de aici in comparatie cu acelea de acolo, din lumea mare. Desi mai tot timpul schimb case si tari, am putut totusi lega citeva prietenii mai strinse cu femei pe care as vrea sa vi le prezint.

M, frantuzoaica, jurnalista, studenta doctorand. A facut tango si kung fu vre-o sase ani. Acum s-a reprofilat si face krav maga (arta martiala israileana de autoaparare) si invata indoneziana. Ii place sa fie inconjurata de oameni destepti, care o pot provoca si de la care poate invata. Mai permanent e ocupata – ba e la opera, ba la concert de muzica clasica, ba are un weekend de cutreierat cluburile din Sydney sau inchisa in biblioteca scriind articole. Poti discuta cu ea despre arta, cultura, politica dar si bucatarie. Nu are ca scop al vietii sa se marite, zice ca e ok sa traiasca si fara ca relatia sa sa poarte un nume oficial.

P, colombiana, biologa, iubitoare de animale, ocean, salsa si barbati inalti. Mai tot timpul o vezi cu parul cret strins in coc, cu bicicleta si cu un caine in cosul din fata biciletei. Weekendurile e la plaja si recent a inceput sa ia clase de surfing. Acum, ca parte a doctoratului sau, va trebui sa locuiasca o luna in Amazonia colombiana pentru a observa comportamentul unui trib de indigeni – iata asta da experienta. Cind se vede cu titlul de doctor, vrea sa infieze o fetita, zice ca in lume prea multi copii sufera deja si ei tot au nevoie de dragoste si grija.

I, 30 ani, desi e in concediu de maternitate, o mamica mai activa nu am vazut. Se ocupa de voluntariat, face niste cursuri online si invata araba, pe linga faptul ca are grija de bebelus si sot, care e unicul finantator al familiei. Atunci cind facem zi de fete, sotul sta cu bebelusul ca ea sa poata sa iasa linistit. Weekendurile ii vezi urcindu-se in masina in trei si pornindu-se sa descopere orasul si imprejurimile, plaje, parcuri nationale, muzee, festivale.

Asa! Cind a venit rindul la prietenele mele din Moldova, mi-am dat seama ca nu stiu cum sa incep, ce adjective sa folosesc ca introducere, cum sa le descriu ma bine. Iata ce mi-a iesit.

O, 30 de ani, fosta profesoara de engleza, in concediu de maternitate de vreo 7 ani, e mama a trei fetite dulci. Sotul e plecat peste hotare, cind revine cheltuie banii pe haine frumoase, ca mama si fiicile sa arate bine si la fel. Nu au fost niciodata in vacanta impreuna si nici nu planuiesc. Planurile lor sunt de a mari casa, de a schimba tapetele si masina.

L, casatorita, mama a unui baietel. Sotul e atit de gelos incit nici nu ii permite sa iasa la lucru, tot ce fac e impreuna. Cind sotul lucreaza, e sunata de citeva ori pentru a vedea cu ce se ocupa si pe unde se afla. Nu da Doamne sa iasa la plimbare prin cartierul unde locuieste fostul iubit. Imi zice ca poate ea nu a reusit sa isi indeplineasca visele, dar va face tot posibilul ca copii sai sa aiba o viata mai buna, si are doar 27 de ani!

R, 28 de ani, face dansuri clasice, cinta la pian, are un loc bun de munca, calatoreste deseori. In ciuda acestui fapt, e trista caci are 28 de ani si nu e maritata. Citeodata recunoaste ca ea e ok si asa, mai mult o deranjeaza presiunea care vine din partea celor apropiati.

Da, sunt de acord ca sunt doua lumi diferite, conditii de trai si posibilitati. Nu sustin ca o lume are valori mai corecte ca alta sau ca peste ocean e totul perfect. Singurul lucru care ma face trista e sa stiu ca in societatea noastra femeile INCA sunt valorate prin prisma prezentei sau lipsei barbatului alaturi, ca femeile noastre uita ca merita sa fie rasfatate, uita ca au dreptul la distractie, viata sociala si spatiu personal, ca grijile casei si a cresterii unui copil e responsabilitate de doi. As vrea sa aud mai des de la prietenele mele din Moldova ca merg la  sport sau s-au apucat de dansuri, invata o limba straina, sau ca au hotarit ca in loc de reparatie anul asta sa mearga la mare sau la munte, ca au hotarit sa aplice la un job mai bun, ca planifica weekendu-ri de odihna, dar nu de curatenie generala, ca stiu cit de puternice si deosebite sunt si ca merita mai mult!

Text:

Dragă redacție

Mai bine să îți zică un străin că esti o scorpie decât o dulceață!

Azi vreau să vorbesc despre conceptul de “feminitate ” la unele moldovence.

De când mă țin minte, prima frază auzită din gura bărbaților moldoveni întorși de peste hotare era “fete mai frumoase ca la noi nu-s nicăieri”. Și moldovencele trăiesc cu aceast “orgoliu” zilnic și se laudă într-una! Ba și străinii le încurajează că ele sunt cele mai frumoase, cele mai feminine, cele mai gătite (într-adevăr, atâtea gene false și unghii cu gel nu am văzut altundeva). Și așa au o bucurie că nici italiencele, nici nemțoaicele sau franțuzoaicele nu le întrec la frumusețe.

Azi însă le voi decepționa.

După ce am citit un comentariu scris de un bărbat francez care a obținut multe like-uri ca “femeile din est se machiază prea mult ca sa își ascundă “la misère “, adică săracia, și după ce am auzit un alt străin care, văzând într-un mall două  fete foarte machiate, a zis rânjindu-se: “fetele astea precis îs moldovence și așteaptă să le cadă ceva”, am înțeles că ei, de fapt, nu le respectă deloc. Ba din contra, le iau în derâdere.

Eu am înțeles asta încă atunci când, vorbind cu un austriac, mi-a confesat că preferă să petreacă vara în Moldova ,,fetele moldovence sunt cele mai feminine, cele mai ascultătoare și cele mai dornice de iubire.
Mare bucurie !
Asta vi se pare motiv de laudă și orgoliu?

De multe ori am observat că dacă îi ziceam medicului sau vânzătorului că sunt din Moldova, imediat își schița un zâmbet de flirt, de parcă noi nu știm altceva decât să fim frumoase și disponibile. Vă spun sincer că e foarte deranjant.

O fi de vină faptul că trăiesc în altă țară și aici femeile nu se rup în fund să placă bărbaților, să meargă la cumpărat pâine cu “narashivanie” la gene sau să își facă cea mai sofisticată coafură la nunta vecinei, sau pur și simplu, sunt eu că nu prea iubesc machiajul exagerat, dar nu mai sufăr superficialitatea și obsesia de a te simți mereu pe podium.

Dorința asta să placi cu orice cost prin aspectul fizic, mi se pare cel mai mare semn de neîncredere în tine și de frustrare.

Și vă asigur, mai bine să îți zică un străin că esti o scorpie decât o dulceață!

Text: M.M.

Dragă redacție

Zilele astea, am inceput sa conduc singura. Imi tremurau si sprancenele

Despre tentativele mele de a obtine permisul e de scris o poveste intreaga. Voi incerca sa rezum totul pana la minimul posibil. Sper sa reusesc. Am mai scris, pe ici-colo, cate un comentariu referitor la mult ravnitul cartonas, posibil cineva sa fi remarcat faptul ca l-am obtinut. Asta era si ideea. I did it. Hahaha.

Prima scoala

Prima scoala de soferi am facut-o prin 2011-2012, eram insarcinata cu al doilea copil. Toxicoza trecuse. De obicei, in al doilea semestru de sarcina la mine totul e roz. Si atunci imi vine sa cuceresc lumea. Si lumea vrea sa fie cucerita. Dar, prima scoala vine cu primul instructor.

Inca de la primele sedinte mi-am spus ca eu nu mai vreau sa fiu sofer. Ca nu este de mine. Instructorul era nervos, antisocial si patetic. Tinea neaparat nevoie sa imi demonstreze ca eu nu voi fi in stare sa iau examenul. Ca eu sunt anume acel gen de om, caruia nu ii este dat sa sofeze. “Putini sunt asa ca tine. Cam 10% sunt oameni de alde tine, pe care eu ii sfatuiesc sa nu conduca niciodata”, imi zicea el.

Am schimbat instructorul, de fapt el a precizat ca m-a mutat la alt instructor, pentru ca el cu mine nu mai poate. Ca se imbolnaveste de tot. Ca si asa nu sta bine cu nervii. Acum ma intreb, daca superiorii lui ii cunosteau starea sanatatii nervilor. Si faptul ca multi oameni au ramas pietoni, pentru ca un instructor cu studii postliceale si evidente semne de psihoza, asa a hotarat. Dar atunci, eu asa nu credeam. Eu credeam instructorul.

Mai departe nu s-a ajuns. Mi-a picat tot cheful. Tot ce invatam din legislatie, imi iesea pe alta ureche. Dupa cateva incercari esuate de a da examenul de teorie, m-am dat batuta. Intre timp, am intrat in ultimul semestru de sarcina. Si eu nu mai voiam sa cuceresc lumea.

La examenul practic nu am ajuns.

A doua scoala

A doua scoala de soferi am facut-o dupa ce am nascut. Aveam intre timp si examenele de la universitate. Deci, a doua scoala de soferi o faceam odata cu facultatea.

Aici,memoria imi da cu flit. Stiu ca era noaptea si eu invatam pentru facultate si pentru permis. Instructorul cred ca era ok, pentru ca nu imi mai amintesc nimic. Aveam un copil de 1 an si ceva si altul nou-nascut. Citeam din legislatie si uitam totul pe loc, sau adormeam inapoi.

Din cate imi amintesc, luasem examenul de teorie din a 3-a incercare. La traseu am picat. Eu, sigur avea sa obtin permisul atunci, daca mai incercam. De acest lucru imi dau seama acum. Atunci doar ii dadeam dreptate primului instructor.

Intre timp, am renunat la idee. Ma obisnuisem cu casa (ne-am mutat langa Bucuresti). Cu traseul transportului public. Cu programul lor. Cu taxiul. Cu Uber-ul. Dar martorul meu se tot incapatana sa ma vada sofer, desi eu abandonasem de tot ideea.

A treia scoala

A treia scoala de soferi am facut-o anul trecut, in 2017. Tot atunci mi-am obtinut permisul de conducere (intre timp m-am inscris si la o scoala de soferi din Chisinau), dar nu a mai fost necesar sa mai merg acolo, pentru ca il obtinusem aici. Pe ultima suta de metri. Dosarul imi expira pe data de 18 noiembrie 2017 si eu obtinusem calificativul “Admis”, la proba practica, pe data de 15 noiembrie 2017. Examenul de teorie l-am luat din a 2-a oara cu 24 puncte. Examenul practic cu 18 puncte penalizare, din a 4-a incercare. Domnul Politist a fost corect si atmosfera din timpul examenului a fost relaxata.

Ultimul instructor, a fost un adevarat profesionist.Calm, rabdator si dornic mai mult decat mine sa obtin permisul. Daca cumva, cineva vrea sa se inscrie la o scoala de soferi din Bucuresti, il recomand cu mult drag!

P.S: Pana nu demult, conduceam doar insotita pe partea din dreapta de cineva care are permis de conducere. Zilele astea, am inceput sa conduc singura. Imi tremurau si sprancenele. Parchez, de se crucesc toti cainii din vecini. Dar stiu ca voi reusi. E ultimul hop.

Permisul de conducere l-am obtinut dupa mult timp si multe incercari. 2011-2017. Hahaha.
Dar tu ce ai facut pentru visul tau?

Text: Maria Calughin

Dragă redacție

Eu cred in jumatati

Am ajuns in timpurile când obiectele au devenit mai importante decat relatiile umane. Cand oamenii sunt gata sa renunte la oameni, fara mari ezitari. Ori, dupa mine, oamenii si relatiile umane sunt una din cea mai valoroasa resursa, iar dragostea este elementul care da gust si culoare vietii. Una din observatiile mele este ca atunci cand viata personala nu exista sau nu este asa cum mi-o doresc, am tendinta de a umple acest gol cu cariera, bani, lucruri, cu orice, numai sa ma mint pe mine insami. Fiecare din noi incearca sa il umple dupa cum il duce capul, chiar daca, la nivel de subconstient, cu totii stim ca acest gol nu poate fi inlocuit cu nimic, afara de iubire.

Fiecare fiinta umana are necesitatea de a fi iubit si acceptat. Fiecare! Aceasta fiind o necesitate fundamentala pentru buna si armonioasa noastra functionare. Barbatii, ca si femeile, suferă si isi doresc relatii serioase, de lunga durata, cu un partener pe care sa-l iubeasca si sa-l respecte si invers. Doar ca am observat ca ei sunt mai putin dispusi sa mearga la aceasta, ei sunt mai putin responsabili, sunt mai putin deschisi spre compromisuri, si, mai ales, mai putin deschisi sa fie vulnerabili. Si dragostea te face vulnerabil, te face sa iti lasi pielea veche si uscata, ca de sarpe, sa te dezbraci de frici, de complexe, si ii permiti sa te transforme intr-o versiune a ta mai buna.

Eu cred in jumatati, si nu atat in jumatati, cat in ideea ca sunt putini oameni pe pamint cu care esti compatibil si poti crea o relatie armonioasa, sa va ințelegeti din jumate de cuvant, sa va iubiti si sa fie reciproc. Nu toti castiga acest bilet si au sansa sa il intilneasca pe acest om. Si cu cat inaintam in varsta, cu atat posibilitatea de a crea o relatie fericita este mai mica, deoarece cu varsta noi tot mai mult analizam, tot mai putina incredere avem in oameni, si tot mai inchisi devenim, tot mai putin acceptam sa mergem la compromisuri, si sa ne permitem sa acceptam ca iubim, ca suntem slabi, si ca putem iubi ca copiii.

Dragostea de la 30 ani si dupa o casnicie e diferită de dragostea de la 20 ani si cu siguranta aia de la 40 e diferită de aia de la 30. Dragostea de dupa 30 e asumata. Iubesti cu hormonii, dar iubesti si cu creierul. E o dragoste matura din care poti crea o relatie cu durata de o viata. Insa cu cat mai mult insucces avem in viata personala, cu atat mai mult renuntam la sansa de a mai iubi. E ca atunci cand tragi o betie de toata frumuseatea si a doua zi iti spui ca nu mai bei in viata ta. Doar ca in dragoste e mai dureros si mai grav. Iubirea te poate inalta si tot ea te poate cufunda in fundul pamantului. De fiecare data cand iubesti si nu merge, o data cu iubirea, moare si o parte din tine, o parte frumoasa…

Privesc in jur… tot mai putine si mai putine cupluri care traiesc din dragoste. Cupluri diferite, dar care sa se bazeze pe o dragoste profunda, devin tot mai putine, de parca ti s-ar parea ca intr-o zi vor fi ca dinozaurii, disparuti demult si fara drept de recuperare. Iubirea necesita asumare, necesita curaj si responsabilitate. Cred ca fiecare din noi o intilneste macar o data in viata, pe cea adevarata, daca e norocos, insa cati din noi stiu sa o pastreze?

Text si foto: Ileana P.