Browsing Category

Dragă redacție

Dragă redacție

Zilele astea, am inceput sa conduc singura. Imi tremurau si sprancenele

Despre tentativele mele de a obtine permisul e de scris o poveste intreaga. Voi incerca sa rezum totul pana la minimul posibil. Sper sa reusesc. Am mai scris, pe ici-colo, cate un comentariu referitor la mult ravnitul cartonas, posibil cineva sa fi remarcat faptul ca l-am obtinut. Asta era si ideea. I did it. Hahaha.

Prima scoala

Prima scoala de soferi am facut-o prin 2011-2012, eram insarcinata cu al doilea copil. Toxicoza trecuse. De obicei, in al doilea semestru de sarcina la mine totul e roz. Si atunci imi vine sa cuceresc lumea. Si lumea vrea sa fie cucerita. Dar, prima scoala vine cu primul instructor.

Inca de la primele sedinte mi-am spus ca eu nu mai vreau sa fiu sofer. Ca nu este de mine. Instructorul era nervos, antisocial si patetic. Tinea neaparat nevoie sa imi demonstreze ca eu nu voi fi in stare sa iau examenul. Ca eu sunt anume acel gen de om, caruia nu ii este dat sa sofeze. “Putini sunt asa ca tine. Cam 10% sunt oameni de alde tine, pe care eu ii sfatuiesc sa nu conduca niciodata”, imi zicea el.

Am schimbat instructorul, de fapt el a precizat ca m-a mutat la alt instructor, pentru ca el cu mine nu mai poate. Ca se imbolnaveste de tot. Ca si asa nu sta bine cu nervii. Acum ma intreb, daca superiorii lui ii cunosteau starea sanatatii nervilor. Si faptul ca multi oameni au ramas pietoni, pentru ca un instructor cu studii postliceale si evidente semne de psihoza, asa a hotarat. Dar atunci, eu asa nu credeam. Eu credeam instructorul.

Mai departe nu s-a ajuns. Mi-a picat tot cheful. Tot ce invatam din legislatie, imi iesea pe alta ureche. Dupa cateva incercari esuate de a da examenul de teorie, m-am dat batuta. Intre timp, am intrat in ultimul semestru de sarcina. Si eu nu mai voiam sa cuceresc lumea.

La examenul practic nu am ajuns.

A doua scoala

A doua scoala de soferi am facut-o dupa ce am nascut. Aveam intre timp si examenele de la universitate. Deci, a doua scoala de soferi o faceam odata cu facultatea.

Aici,memoria imi da cu flit. Stiu ca era noaptea si eu invatam pentru facultate si pentru permis. Instructorul cred ca era ok, pentru ca nu imi mai amintesc nimic. Aveam un copil de 1 an si ceva si altul nou-nascut. Citeam din legislatie si uitam totul pe loc, sau adormeam inapoi.

Din cate imi amintesc, luasem examenul de teorie din a 3-a incercare. La traseu am picat. Eu, sigur avea sa obtin permisul atunci, daca mai incercam. De acest lucru imi dau seama acum. Atunci doar ii dadeam dreptate primului instructor.

Intre timp, am renunat la idee. Ma obisnuisem cu casa (ne-am mutat langa Bucuresti). Cu traseul transportului public. Cu programul lor. Cu taxiul. Cu Uber-ul. Dar martorul meu se tot incapatana sa ma vada sofer, desi eu abandonasem de tot ideea.

A treia scoala

A treia scoala de soferi am facut-o anul trecut, in 2017. Tot atunci mi-am obtinut permisul de conducere (intre timp m-am inscris si la o scoala de soferi din Chisinau), dar nu a mai fost necesar sa mai merg acolo, pentru ca il obtinusem aici. Pe ultima suta de metri. Dosarul imi expira pe data de 18 noiembrie 2017 si eu obtinusem calificativul “Admis”, la proba practica, pe data de 15 noiembrie 2017. Examenul de teorie l-am luat din a 2-a oara cu 24 puncte. Examenul practic cu 18 puncte penalizare, din a 4-a incercare. Domnul Politist a fost corect si atmosfera din timpul examenului a fost relaxata.

Ultimul instructor, a fost un adevarat profesionist.Calm, rabdator si dornic mai mult decat mine sa obtin permisul. Daca cumva, cineva vrea sa se inscrie la o scoala de soferi din Bucuresti, il recomand cu mult drag!

P.S: Pana nu demult, conduceam doar insotita pe partea din dreapta de cineva care are permis de conducere. Zilele astea, am inceput sa conduc singura. Imi tremurau si sprancenele. Parchez, de se crucesc toti cainii din vecini. Dar stiu ca voi reusi. E ultimul hop.

Permisul de conducere l-am obtinut dupa mult timp si multe incercari. 2011-2017. Hahaha.
Dar tu ce ai facut pentru visul tau?

Text: Maria Calughin

Dragă redacție

Eu cred in jumatati

Am ajuns in timpurile când obiectele au devenit mai importante decat relatiile umane. Cand oamenii sunt gata sa renunte la oameni, fara mari ezitari. Ori, dupa mine, oamenii si relatiile umane sunt una din cea mai valoroasa resursa, iar dragostea este elementul care da gust si culoare vietii. Una din observatiile mele este ca atunci cand viata personala nu exista sau nu este asa cum mi-o doresc, am tendinta de a umple acest gol cu cariera, bani, lucruri, cu orice, numai sa ma mint pe mine insami. Fiecare din noi incearca sa il umple dupa cum il duce capul, chiar daca, la nivel de subconstient, cu totii stim ca acest gol nu poate fi inlocuit cu nimic, afara de iubire.

Fiecare fiinta umana are necesitatea de a fi iubit si acceptat. Fiecare! Aceasta fiind o necesitate fundamentala pentru buna si armonioasa noastra functionare. Barbatii, ca si femeile, suferă si isi doresc relatii serioase, de lunga durata, cu un partener pe care sa-l iubeasca si sa-l respecte si invers. Doar ca am observat ca ei sunt mai putin dispusi sa mearga la aceasta, ei sunt mai putin responsabili, sunt mai putin deschisi spre compromisuri, si, mai ales, mai putin deschisi sa fie vulnerabili. Si dragostea te face vulnerabil, te face sa iti lasi pielea veche si uscata, ca de sarpe, sa te dezbraci de frici, de complexe, si ii permiti sa te transforme intr-o versiune a ta mai buna.

Eu cred in jumatati, si nu atat in jumatati, cat in ideea ca sunt putini oameni pe pamint cu care esti compatibil si poti crea o relatie armonioasa, sa va ințelegeti din jumate de cuvant, sa va iubiti si sa fie reciproc. Nu toti castiga acest bilet si au sansa sa il intilneasca pe acest om. Si cu cat inaintam in varsta, cu atat posibilitatea de a crea o relatie fericita este mai mica, deoarece cu varsta noi tot mai mult analizam, tot mai putina incredere avem in oameni, si tot mai inchisi devenim, tot mai putin acceptam sa mergem la compromisuri, si sa ne permitem sa acceptam ca iubim, ca suntem slabi, si ca putem iubi ca copiii.

Dragostea de la 30 ani si dupa o casnicie e diferită de dragostea de la 20 ani si cu siguranta aia de la 40 e diferită de aia de la 30. Dragostea de dupa 30 e asumata. Iubesti cu hormonii, dar iubesti si cu creierul. E o dragoste matura din care poti crea o relatie cu durata de o viata. Insa cu cat mai mult insucces avem in viata personala, cu atat mai mult renuntam la sansa de a mai iubi. E ca atunci cand tragi o betie de toata frumuseatea si a doua zi iti spui ca nu mai bei in viata ta. Doar ca in dragoste e mai dureros si mai grav. Iubirea te poate inalta si tot ea te poate cufunda in fundul pamantului. De fiecare data cand iubesti si nu merge, o data cu iubirea, moare si o parte din tine, o parte frumoasa…

Privesc in jur… tot mai putine si mai putine cupluri care traiesc din dragoste. Cupluri diferite, dar care sa se bazeze pe o dragoste profunda, devin tot mai putine, de parca ti s-ar parea ca intr-o zi vor fi ca dinozaurii, disparuti demult si fara drept de recuperare. Iubirea necesita asumare, necesita curaj si responsabilitate. Cred ca fiecare din noi o intilneste macar o data in viata, pe cea adevarata, daca e norocos, insa cati din noi stiu sa o pastreze?

Text si foto: Ileana P.

Dragă redacție

Chiar daca esti ateu, m-as cununa cu tine

Mi te imaginam oricum, insa numai nu asa. Imi imaginam ca te voi intalni oricand, numai nu acum. Or, lucrurile minunate din viata noastra nu vin cand le astepti, dar cand vor ele, pe nepusa masa, si in cele mai nepotrivite momente, in viziunea noastra de muritori.

Mi-am dat seama din start ca esti diferit, dar nu intelegeam cine esti si ce vrei de la mine, nu te recunoșteam. Nu te vazusem niciodata, dar imi era dor, si tie iti era, si mi-ai spus-o. Cand te-am cuprins a cata oara, am inteles ca esti tu. Toate indiciile mi-o spuneau. Te-am asteptat probabil de cand am venit pe pamant, si de la atata asteptat, renuntasem. Nu mai credeam ca vii. Nu mai credeam ca existi. Toti anii in care nu am fost impreuna, tu oricum ma stiai, ma cunosteai. Mi-am dat seama in ziua in care imi inghetase mainile, si tu stiai ca atunci cand imi ingheata, nu imi pot misca degetele, si m-ai descheiat la palton, fara sa ti-o spun, fara sa ai de unde o sti.

Cand ne plimbam pe plaja din San Malo, si vantul rece imi batea in fata, m-am prins la ideea ca trebuie sa am grija de tine, sa ne putem si noi plimba peste 50 ani pe aceasta plaja, ca batraneii din fata, care se duceau de mana unul pe altul, ca doi copiii, dar o copilarie care incepe de la 100 ani inapoi.

Tu razi cand te cert si ma iei in brate. Ma cunosti si atunci cand incerc sa te mint, ori pe tine nu te pot minti deloc. Esti minunat, cu nasul tau mare, cu parul ciufulit, si la fel de minunat cand esti insuportabil, cand vii de la birou si tii foame ca la un lup. Esti minunat cand imi povestesti chestii cate jumate de ora, de imi plesneste creierul, si cand stai inainte mea sa nu imi bata vantul in fata. Esti minunat chiar si atunci cand iti povestesc lucruri importante, iar tu cand vezi un catel, te duci dupa el, fiind barbat in toata firea.

Poate ma vei acuza iar de prea multa sinceritate, ori poate ca nu e corect sa arati prea mult ca iubesti. Dar cum ti-am spus odata, chiar daca esti ateu, m-as cununa cu tine, sa ma asigur ca daca exista viata dupa moarte, voi fi si acolo femeia ta.

Text: L.

Foto:Aaron Burden/Unsplash

Dragă redacție

Despre cealaltă parte a monedei

Suntem obișnuite că în majoritatea divorțurilor sau a rupturilor de cuplu unicul vinovat să fie bărbatul. Sau a trădat, sau a fost violent, sau bețiv, sau leneș. Dar mai este și altă parte a monedei. Există bărbați fideli, familiști, harnici, respectuoși cu care nu ne înțelegem (nu, nu din cauza că inima noastră aparține altcuiva, telenovelele aici nu au loc), ci pentru că vorbim “limbi” diferite.

Noi ne-am căsătorit dintr-o dragoste mare și romantică, dar fără mesaje copiate și gesturi în fața lumii… Azi, însă, soțul meu, după o ceartă abituală, mi-a zis că mai bine rămânea cu una din fostele lui. Era tandră și înțelegătoare, iar eu mereu fără inițiativa, nu zambesc niciodată și nu sunt afectuoasa. Eu i-am răspuns sever că îmi voi găsi un bărbat care să mă iubească așa cum sunt de 10 ori mai mult ca el.

Prima întrebare de la alte femei ar fi: “Serios? Soțul tău așa ti-a zis? E un nesimțit. Un nemernic. Lasă-l sa se întoarcă la fosta! Precis nu te iubește!” Eu, însă, am înțeles că el vorbește “limba” unui om trezit devreme dimineața, obosit de lucru, care cu nerăbdare se întoarce acasă și își găsește soția, în concepția lui, mereu nemulțumită. Iar ea vorbește “limba” unei femei frustrate, care, în afara de făcut mâncare, shimbat pampers și ordonat jucării, nu știe nimic. Nu se înțeleg și se ceartă. Ambii au avut așteptări care nu corespund realității. Și se acuză.

Să fim sincere, e normal ca un om care zilnic interacționează cu oameni activi, cu femei ambițioase și razbatatoare, să se irite când acasă îl întâlnește o “legumă stoarsa”, supărată și cu mutra pe dos. Și e la fel de normal ca alt om, care stă mereu închis în casă cu copil mic, printre străini și fără o viață socială, să sufere. Mai ales că odată era activ, plin de vise și optimist.

Când eram încă logodiți, în perioada sindromului meu de prințesă așezată pe tron și a lunii de miere, credeam că dragostea va ajunge. Credeam că iubirea va salva tot, va repara orice s-ar putea strica. Dar nu e chiar așa. În viața reală iubirea este ingredientul principal, dar nu unicul. Sunt cupluri care nu se iubesc, dar se respectă, țin unul la altul și totuși construiesc căsnicii fericite cu multa înțelegere. Și din contra, parteneri care se iubesc, dar sunt incompatibili. De ce oare? Sau poate eu nu înțeleg bine lucrurile?!

Text: M.M.

Foto: Toa Heftiba/Unsplash

Dragă redacție

Azi cine poarta halatul tau cel alb?

Draga redactie,

El are un halat de un alb imaculat pe care il poarta trei persoane: eu, el si ea.

Eu, de vreo 3-4 ori pe saptamana, ea, o data – de doua ori pe an, timp de o saptamana de fiecare data, iar el – in fieacare seara, dupa mine sau dupa ea. Am inteles ca fac parte dintr-un triunghi amoros atunci cand el m-a anuntat ca pleaca la ea, in vacanta, pe vreo 10 zile. Mi s-a clatinat pamantul de sub picioare. Atunci am inteles ca sunt indragostita si ca nu vreau sa renunt la el. Nu aveam cum sa ma revolt pentru ca stiam ca ea exista si ca mai devreme sau mai tarziu ei se vor vedea.

Pentru noi totul a inceput acum 8 luni, ca o aventura, mi-a spus ca are o relatie in paralel foarte repede dupa ce am facut cunostinta.

Pentru ei totul a inceput acum 5 ani, tot ca o aventura, mai ales pentru ca ea locuieste pe un alt continent si este casatorita. La inceput am perceput-o ca pe o himera, nu mi se parea reala. Cu toate ca m-a deranjat, nu am incetat sa ne vedem, era doar o aventura intre noi, deci putea sa existe in paralel cu o relatie extraconjugala. Abia astazi stiu ca este un om in carne si oase, acum cand este randul ei sa ii poarte halatul.

Astazi problema este ca nici una dintre aceste doua relatii nu mai sunt aventuri, astazi cineva este inselat, dar nu stiu cine. Eu sau ea ? Oare ma inseala pe mine cu ea sau pe ea cu mine ? Cred ca nici macar el nu ar putea raspunde la aceasta intrebare.

Dragă redacție

Pentru ce?

Am găsit eu un curs de anterprenoriat social și am decis să îl trec. Daca cineva mă întreba ce fac, eu spuneam că trec un curs online. Și mereu apărea întrebarea ,”pentru ce?”. Eu nu știam cum să răspund la ea.

Întrebarea asta e mai enervantă ca oricare alta, cred. Atunci când spui cuiva că treci un curs, citești ceva în afara strictului necesar, faci voluntariat sau te informezi pe diferite teme, aproape mereu apare întrebarea “pentru ce?”. Răspunsurile -“pentru ca să îmi dezvolt cunoștințele”, “pentru că mă va ajuta în viață”, “pentru că e interesant” – aproape mereu sunt refuzate.

Această dezvoltare de sine este înțeleasă și percepută de oameni ca o pierdere de timp, când ea este, de fapt, o investiție în sine. Lumea nu mai vrea să se dezvolte în afara strictului necesar, programului școlar sau universitar, sau în afara jobului.

Orice dezvoltare sau curs frecventat este ceva ce te ajuta să te dezvolti, să cunoști oamenii și lucruri noi, să înțelegi ce te înconjoară. De ce, dacă ai timp și ocazie, să nu treci un curs despre ceva ce îți place, îți trezește interesul și crezi că îți va fi de folos în unele cazuri. De ce să cheltui o grămadă de timp, făcând nimic, stând în telefon, laptop sau pe rețele de socializare? De ce lumea nu mai vrea să înainteze, să avanseze în cunoștințe?

Text: Laura Vition

Dragă redacție

Femeile atotștiutoare, partea a II. Sau despre moda de a da sfaturi neîntrebat.

Am să încep cu o frază de Sri Vasudeva “Compasiunea este acea calitate divină care ne ajută să-i înţelegem pe alţii şi să le împărtăşim trăirile ca şi când ar fi ale noastre.”

Azi mi-a ajuns cuțitul la os când am aflat că o persoană foarte apropiată îmi analizează viața și imi discută alegerile. Da, nu sunt destul de matură și de înțeleaptă poate ca să nu îmi pese, ba din contra, mă deranjează mult. Dar cât de lipsit de empatie trebuie să fii Tu, ca să îți permiți să judeci așa de dur un om? Tu știi cu câți “monștri” luptă acel om zilnic și cât efort depune să iasă din depresie?

Sigur, o femeie obosită de la lucru și de la treburile casnice adoră pur și simplu să fie ciufulita și cu vasele nespălate, special ca Tu să îi zici că e o răpănoasă. O fată decepționata de zeci de relații eșuate alege să rămână singură, ca Tu să îi spui că precis nu trebuiește la nimeni. O femeie distrusă după divorț arde de nerăbdare să audă de la Tine că, “de bună ce ai fost, nici bărbatul nu l-ai putut ține lângă tine”. Alta, care nu își găsește de lucru, e tocmai ideală sa fie numită de Tine lenoasă și menținută de bărbat. Una care se prostutuiază, ca să își mențină copilul, așteaptă cu sufletul deschis să o numești curvă nesimțită. După, desigur vii cu sfaturile tale de om perfect cu viața ideală.

Înainte să judeci, încearcă să îți faci un examen lung de conștiință. Întreabă-te dacă e totul la tine așa ideal și dacă viața ți-i așa perfectă (eu de acasă credeam că compunerea mea e ideală, până o corecta profesoara). Dacă răspunsul e pozitiv atunci mă bucur, dar te avertizez că nu poți avea contract nedeterminat cu fericirea. În caz contrar, încetează să judeci oamenii și începe să vezi situația din perspectiva lor. Fii mai înțelegător și mai umil!

Text: M.M.

Foto: angelo mercadante/Unsplash

Dragă redacție

Libertatea de a visa, dreptul de a indrazni

In una din zilele trecute am fost întrebata care sunt cele mai importante lucruri pentru mine. Prima ce mi-a venit in minte a fost: libertatea! Da, da, libertatea! Nu bani, nu casa, nu masina, nu familie. Libertatea! Pentru ca le poti detine pe toate, insa te pot sufoca toate, ca o colivie, daca nu ai libertate. Libertatea este licoarea care ne permite sa fim noi insine. Or, in Moldova libertate nu exista. De nici un fel. O mimare a libertatii… poate.

In Moldova nu iti permiti elementara libertate de a fi tu insuti, care este un drept fundamental. Libertatea de a fi cum vrei, de a trai cum vrei, de a trai cu cine vrei si cand vrei. De a gandi cum vrei, de a te imbraca cum vrei, de a te machia cum vrei, de a te tunde cum vrei sau de nu a te tunde deloc, si lista poate continua la nesfarsit.

In societatea noastra unul din sporturile nationale este datul sfaturilor, sau datul cu parerea. Toata lumea iti da sfaturi, toate lumea are grija sa traiasca viata ta, dar nu pe a lor. Cat esti copil trebuie sa faci cum iti impune societatea si parintii, bunicii. Ca e rusine sa faci altfel. Ei stiu mereu mai bine si in asta este o parte de adevar. Insa cate vise au fost spulberate cu replica: “Ce-i cu tine? Actrita vrea ea sa fie! Ia si invata matematica si nu visa la cai verzi pe pereti.” Si iata cu aceasta replica magica, repetata de cateva ori, poti transforma dintr-un copil-geniu, intr-un copil obisnuit, cu frici si complexe. El nu are nici macar libertatea de a visa, dreptul de a indrazni.

In adolescenta aceste procese de “cizelare” a copilului continua. Baietilor le mai sunt iertate rebeliunile, insa fetelor nu. Fetele trebuiesc strict incadrate in norme, de altfel, nu se marita. Si asta e mare tragedie. Pentru ca scopul primordial al fetelor din Moldova este sa se marite! Amin! Am putea da vina pe educatie, si da, ea isi joaca rolul principal, insa ajunsi la maturitate, avand cap pe umeri si gandire, putem lua decizii, putem analiza ce e bine si ce e mai putin bine pentru noi. Insa oamenii din Moldova nici sa gandeasca nu sunt invatati. Ei sunt invatati sa reproduca si sa execute. Dar tema asta o lasam pe alta data.

Dupa ce ajungem la maturitate, ne casatorim. Din nou, barbatul are dreptul la libertate, inclusiv la libertatea de a gandi si a decide singur. Femeia, nu! Femeia deja trebuie sa traiasca/faca/gandeasca cum o invata mama/soacra/nasica/cumatra si, nu in ultimul, rand Sotul.

Unul din numeroasele motive care duc la divort este, inclusiv, absenta dreptului de a gandi cum vrei, de a spune ce crezi si de a nu fi blamata pentru aceasta. Cate familii exista in care sotii sunt doi oameni straini, care traiesc zeci de ani impreuna, fara sa se cunoasca, fara sa cunoasca care si la ce viseaza, de ce li-i frica si cu ce ganduri se trezesc dimineata. Or, a se cunoaste unul pe celalalt inseamna a-ti permite sa fii asa cum esti, fara frica de a fi judecat, de a fi blamat, sau fara tentativa din partea celuilalt de a a-ti baga mintile in cap.

In Moldova nu exista toleranta, nu exista respect pentru cel de alaturi, fara a incerca sa-l schimbi. Pentru ca de, noi mereu stim cum e mai bine. Pentru a ajunge insa la starea de libertate intr-o societate fara aceasta, e nevoie de a iesi din zona de confort, e nevoie de sacrificii. E nevoie sa mergi impotriva curentului. E nevoie sa dai la o parte presiunea societatii, familiei, a tuturor. E nevoie sa te eliberezi…!

Merita pretul? Merita! Doar o viata avem si doar clipa prezentului o detinem. Nimeni nu are dreptul sa iti spuna cum sa gandesti si cum sa traiesti, atat timp cat tu nu încalci dreptul celuilalt. Tu ai dreptul sa iti traiesti viata cum vrei. Restul e iluzie… Curaj! Va iubesc!

Text: L.

Foto: William White/Unsplash

Dragă redacție

Oare e gresit sa incercam sa modernizam o traditie?

Fac nunta in Moldova in mai si se insista pe dezbracat. Daca accentul ar fi pe tranzitia de la mireasa la sotie, inteleg, dar toata traditia asta la noi se axeaza pe tranzitia de la mireasa la gospodina unde ti se leaga sort, ti se leaga un batic si ti se pun cratite si alte chestii de gospodarie la picioare cand tu stai cocotata la sot in brate. Barbatului, din cate am vazut, nimeni nu ii pune un burghiu si un set de tinte sau o lopata.

Eu evident m-am revoltat si am zis ca daca mie mi se pune sort, sa i se puna si lui (el e bucatar de profesie, un fel the double entendre, care ar cuprinde si mesajul ca la noi in casa ambii vor fi gospodari) la care am intampinat o rezistenta nemaipomenita din partea parintilor, care interprezeaza toata chestia asta ca umilinta publica a sotului meu, emascularea lui etc. Aceea ca el chiar ar vrea asta si crede ca ar fi mai corect fata de mine sau faptul ca noi nu ne regasim in traditia asta, asa cum este ea, acum pe nimeni nu intereseaza. Evident, acest moment am putea sa-l scoatem din nunta, ca sa nu fie galceava, dar daca renuntam la unele chestii parca pierdem din culoare si folclor.

Oare e gresit sa incercam sa modernizam o traditie si sa o adaptam timpurilor noastre?

Foto: Celia Michon/Unsplash

Dragă redacție

Despre femeile Atotștiutoare

Imaginați-vă așa o situație: o femeie îmbrăcată în costum de baie scump, cu un pahar de spumant în mână, așezată pe un chaise-longue într-un iaht de lux, împins de valurile mării transparente. Și se uită la altă femeie, care, arsă de soare și fără vestă de salvare, înoată din răsputeri să ajungă pe celălalt mal al mării.

Prima începe: “Ești prea lentă!”, “Unde ți-i vesta?” ,”Chiar nu ai găsit nici un iaht să te urci?”, “Mai bine rămâneai la mal”!

Iată așa se întâmplă cu femeile Atotștiutoare. La orice întrebare au răspuns și la orice problemă au soluție. Dacă i te jelui cumva, dacă îi spui că ești tristă sau în depresie este “vina ta, că tu nu faci cum ar fi făcut ea”. Dacă îi spui că îți este greu cu copiii sau că sunt neascultători, ea replică imediat “D-apoi ce ai făcut așa unul după altul? Eu ți-am spus să aștepți, să faci carieră, să cumperi mașină “. Dacă îți scăpa printre rânduri că nu te împaci bine cu soțul “Ai ales rău sau tu nu știi cum să îl iei, cum să te comporți. Eu pe al meu așa l-am educat, că face tot cum vreau eu si ne înțelegem perfect”. Dacă nu îți găsești un job bun înseamnă că “Tu nu ai voință și nu cauți cum trebuie”. Și după încep a vorbi cât sunt ele de fericite și cât succes au in toate. După discuțiile cu așa persoane te simți mai rău decât te simțeai.

Oamenii care se plâng nu au nevoie să fie compă timiti și priviți cu ochii plini de jale. Ei au nevoie de un pic de empatie și să fie ascultați, înțeleși. Sau găsești soluții posibile și reale sau taci, că e ajutor mai mare.

PS: Norocul, fericirea, succesul nu sunt întotdeauna meritele tale. Nu întotdeauna ești pictorul destinului tău. Uneori, poți să pictezi așa bine tabloul sorții, ca după să fie spălat de ploaie, rupt de vânt sau cineva, pur și simplu, să ți-l mâzgâlească.

Text: M.M.

Foto: James Forbes/Unsplash