Maraton

Scriu cu un scop, vreau finalitate.

Sau. Nu mi-e jale de victime. Au ceea ce le trebuie.

Sincer vă spun, mă plictisesc chiar de la introducere postările despre dramele victimelor violenței în familie. De aceea nu le mai citesc de foarte mult timp. Scutul interior care mă oprește din lectură, vine mereu cu un monolog cinic,” Care i-a fost motivația să scrie? Concurs de drame… Nimic nou, iar de jele…” . Ba chiar îi spuneam adineaori cuiva că sunt mai predispusă sa apăr drepturile homosexualilor, decât ale femeilor abuzate din Republica Moldova.

Bănuiesc că deja am reușit să generez câteva rezistențe sau nedumeriri. Dar nu e pentru prima oară, am eu un hobby, se pare că…

Acum s-o luăm pe rând.

La început, o să vă povestesc scurt despre cum am fost și eu victimă, prin ce transformări am trecut, ce am înțeles și cum o duc astăzi.

Până la căsnicie am fost întruchiparea libertății. Nu știu câtă lume din acest oraș și-ar permite acest lux. Nu vă povestesc, că nu vreau să-mi amintesc… și să plâng de invidie… sau să plângeți )) Este important să rețineți acest moment.

Apoi, m-am căsătorit și s-a întâmplat exact după scenariul clasic. Am născut un copil, a venit vremea compromisurilor. Soțul meu, dragul de el, a descoperit că ”fac mâncare oribilă”, sunt o ”răpăniugă”, o ”lenoasă”, ”neorganizată”, ”ipocrită”, ”prefăcută”, ”femeie de post” (sau ”nicacaia”), fără ”gusturi” , că am niște prieteni oribili etc. Firește, aceste complimente nu au venit chiar din prima zi de căsnicie. Așa, pe rând, încât să nu-mi dau seama cum limitele stimei de sine își schimbă dimensiunile. Apoi, a urmat o mușcătură enormă pe față. A fost o vânătaie foarte vânătă, cu mici răni de la dinți. Dar, mă răg, nu poți spune că m-a bătut )). Apoi, a urmat o lovitură în ochi. Era atât de beat, încât peste 5 minute nu mai ținea minte că a lovit și nega foarte încrezut. Ei, cum să te superi? A urmat și partea cea mai emoționantă din cariera mea de ”soție”. Nu, nu m-a înșelat. Cu asta a sfârșit )) Au urmat două mâini care mă sufocau și un copil care abia făcea primii pași și s-a târât până la noi, urlând, să ne despartă. Iată, credeam că am trecut peste asta, dar văd că nu, m-a apucat bocitul. Și da, copilul a făcut asta de două ori.

Deja, când m-a înșelat… I-am scris femeii ăleia pe facebook să-i mulțumesc că m-a ajutat să iau o decizie. M-a sunat, și-a cerut scuze, a spus că nu a vrut să ne facă rău. Eu i-am dat niște sfaturi de viață, mi-a mulțumit și ea… Deci, cum s-ar spune, ne-am ajutat una pe alta ))

Nu știu dacă e relevant să menționez că soțul meu în trei ani de zile a lucrat, cel mult, un an și că avea venituri foarte modeste și sporadice. Cam trăiam din mila mamei și ale prietenilor…A, da, mai obișnuia să se îmbete o dată pe săptămână, iar toamna intra în depresie și se îmbăta mai des. Acasă venea spre dimineață, uneori și la 3:00 noaptea. Ne trezea numaidecât și teroarea dura, conform regulilor casei, până la 11:00 ziua.

Odată, în isterie și de frică, fără să mai judec (am aflat ce-i asta tot în căsnicie), am fugit și l-am lăsat cu copilul de numai un anișor, în casă. Peste jumătate de oră, băteam cu picioarele în ușă, el dormea, copilul urla, ușa încuiată, vecinii bucuroși …

Mai departe…(aici atenție pentru femeile care au motive serioase să rabde)

Mai departe, am inchiriat un apartament. Fără să am vreo sursă de venit. O prietenă bună ”mi-a spălat creierii”, m-a convins că sunt minunată, m-a rugat pe ”mine, cea de până la căsnicie” să-mi transmit niște ”complimente din trecut”, mi-a plătit chiria pentru o lună și mi-a urat drum bun într-o nouă viață.

Constrânsă de împrejurări, ieșită din zona de confort, iată ce am făcut:

  1. Am aplicat la vreo cinci joburi.
  2. Am împrumutat bani și am mers la consiliere psihologică (asta e o investiție foarte bună, recomand). Am fost la A. I-am spus că sunt o proastă în timpul interviurilor pentru job și că sunt o victimă. Ea a făcut ce trebuia.
  3. După ce A. a făcut ce trebuia, am primit oferte de la toate cele 5 joburi și am avut de ales. Am ales munca part-time, să pot fi și mama copilului meu, atât cât are nevoie la vârsta lui.
  4. Am mai avut unele căderi, perioade de ”doliu”, foarte firești, am mai fost la consiliere (cam o dată pe lună), mi-am setat în telefon alarme, pe ore, cu programul zile, ca să mă organizez.
  5. Am început să ies mai des cu prietenii, să fac sport, să continui masterul (la psihologie)
  6. Mi-am făcut niște planuri concrete de viitor și uneori mai invit pe ”mine din viitor”, să-mi trimită niște complimente.

Un mesaj pentru femeile abuzate.

(Va fi schimbare de manieră de exprimare, puțin patetic, influențată de meme, dar cu un scop concret)

Ei, dragi femei… Într-un cuvânt, ieșită din acel paradis, plin de speranțe iluzorii, mă uit în urmă, tot mai rar și mai rar. Nu-i nimic interesant acolo. Ceea ce încerc acum, e să accept că, da, sunt capabilă să fiu și victimă. Să accept că uneori, sunt, în aceeași măsură, și tiran. Că (atenție!!!), am primit ce AM VRUT. Am înțeles că eu mi-am pregătit acest scenariu de viață încă din copilărie. Am călcat pe un câmp de luptă cunoscut, ca să-mi măsor puterile și… slăbiciunea. Acum simt că mi-am învins slăbiciunea și asta mă face să gust din plăcerea puterii.

Dar atenție…

Știu bine că o să fiu cu adevărat fericită, când ” exercitarea puterii” n-o să mă mai emoționeze atât de plăcut, o să fiu cu adevărat LIBERĂ, când n-o să mai caut pretexte s-o fac .

Știu sigur că Slăbiciunea mea își linge rănile undeva în subconștient și abia așteaptă să se revanșeze. Iar dacă până atunci n-o s-o egalez în drepturi cu Puterea, o să mai CAUT pe cineva, să-mi demonstreze ce putere are.

Știu ce spun, am citit…

Iată de ce nu mi-e jale de femeia-victimă. Și nici de bărbatul victimă.

Dragă victimă!! Problema noastră este lupta de putere între slăbiciunea și puterea din noi.

Dragă victimă! Hai să înțelegem odată că SLĂBICIUNEA nu este un viciu.

Dragă victimă, hai să înțelegem cu toată ființa că și atunci când suntem slabi și primim ”palme”, și răbdăm, această ”RĂBDARE”, la fel, este o formă de manifestare a puterii și de măsurare a ei.

Dragă victimă, hai să înțelegem că atunci când ne povestim povestea cu tristețe, arătând cât de victime suntem, de fapt, arătăm cât de puternice suntem și cum rezistăm. Cam perversă competiție între ”bine și rău”

Dragă victimă, știai oare că Slăbiciunea poate să-ți dăruiacă momente foarte frumoase în viață? Serios îți spun. OFERĂ cuiva plăcerea să te ”ia în brațe” UNEORI.

Acum, dacă am înțeles cu cu rațiunea, că puterea și slăbiciunea, că victima și agresorul, sunt două fețe ale aceleiași monede, hai să facem ceva cu asta. Să ne deschidem inima și pentru putere, și pentru slăbiciune și să le iubim.

P.S. Și da, foarte important. Hai să acceptăm că am fost victime. Fără regrete. Cu compasiune. Compasiunea unui om matur față de un copil neștiutor. Aceasta a fost o cale pentru a înțelege niște lucruri. Unica pe care am știut-o. Asta a fost.

P.P.S. Această scrisoare m-a ajutat să verbalizez și aranjez câteva gânduri dezordonate. Mie, cel puțin, mi-a fost de folos. Astăzi o să-mi scriu o listă cu ce beneficii pot avea din putere și din slăbiciune. Astăzi, sau mâine. Pentru că sunt leneșă, dar și perseverentă 😉

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 23