Interviuri

Și-a dobândit auzul și libertatea de a iubi

Romanța s-a născut într-o familie modestă cu mai mulți copii, fiind una dintre cele două gemene mezine. Surorile semănau leit, doar că Romanța nu pronunța cuvintele la fel de bine ca sora ei. Când fetele au împlinit trei ani, mama lor a înțeles că Romanța nu auzea decât foarte puțin, din acest motiv nu putea vorbi corect. Vorbea doar cu frânturile de cuvinte pe care reușea să le audă. Dar mama a luptat și i-a făcut rost Romatei de un aparat auditiv, cu care fetița putea să audă ceva mai mult de 65 la sută din ce aude restul lumii. Când era mai mare, își aduce aminte că se mai ciondănea cu mama că o impunea să îmbrace rochițe sau haine mulate, iar ei îi plăceau hainele largi, comode și nu suporta să aibă genunchii dezgoliți. Pentru că mama i-o tot dădea exemplu pe sora geamănă, cochetă, Romanța era mereu supărată pe ea și se gândea că ar fi fost mai bine să nu aibă o soră geamănă. Romanța mai ține minte că acasă i se spunea în glumă – baiatul familiei, dar ei îi displăcea asta. Era fată, doar că diferită de sora ei. La 11 ani surorile au plecat la studii în România, unde învățau și frații mai mari. Acolo mama lor putea veni mai rar, deși le-a vizitat în fiecare lună, până fetele au împlinit 14 ani. Apoi mama a plecat în Italia să câștige bani, așa că au început a comunica doar la telefon. Iar la 16 ani fetele și-au văzut mama pentru ultima dată, în sicriu. Peste un an a decedat și tatăl. La 23 de ani Romanța și-a cumpărat primele aparate auditive performante, iar la 24 a recunoscut că este lesbiană. Acum are 28, este fotografă talentată și un om foarte senin și împlinit. Am vorbit cu Romanța despre cum este să fii lesbiană, hipoacuzică și fericită în Republica Moldova.

Romanța, mi-ai spus că ai aparatele auditive doar de 5 ani și ai mers la o școală obișnuită din sat. Cum ai reușit să faci față?

Hai să începem de la grădiniță. Am descoperit că nu aud la vârsta de 3 ani. Țin minte cum stăteam cu mama în pat și mă jucam cu firele de lână care se desprindeau de la pijama și mama îmi șoptea să nu le rup, dar eu am auzit doar momentul în care a strigat: „Nu rupe, nu auzi ce-ți spun?” Și eu i-am zis: „Nu, nu aud”. Apoi ne-a aranjat pe ambele surori în diferite colțuri ale odăii și spunea fraze pe care sora le auzea bine, iar eu nu le auzeam deloc.

A urmat controlul ăla învechit pe care nu o să-l uit niciodată. Medicul mi-a băgat un instrument mare și rece adânc în ureche. A fost foarte dureros, apoi mi-a împins în ureche o seringă mare cu apă. O tehnică exterm de dureroasă, bine că nu se mai face așa. Totuși, medicii nu mi-au putut spune cauza.

Mama a obținut cu mult efort un aparat auditiv gratuit pentru mine, abia la 9 ani. Era unul care se seta macanic. Nu auzeam prea bine nici cu el, dar a fost prima dată în viață când am auzit păsările cântând. Era ceva extraordinar. A fost o experiență de neuitat. Creierul meu nu cunoștea sunetul respectiv. Nici nu știam ce e și unde să caut cu privirea acel sunet. Așa s-a întâmplat și atunci când mi-am pus aparatele noi – au apărut brusc multe sunete noi, așa că întorceam mereu capul și căutam sursa acelor sunete. Habar nu aveam cu ce să le asociez.

La școală vorbeam cum auzeam, dar auzeam puțin. Așa că utilizam cuvinte greșite. Apoi am fost la logoped și am învățat să citesc pe buze și să vorbesc corect.

Te-ai simțit discriminată din cauza auzului slab?

Nu neapărat discriminată, dar mi-a fost greu. Trebuia să stau în prima bancă și să mă concentrez mult, ca să înțeleg ceva. Dar când ai probleme de auz, ai și probleme de vorbire, de scriere. Scrii cum auzi. Aveam întotdeauna caietul roșu de la însemnările profesorilor. Dacă un coleg îmi cerea caietul să copieze, nu îl dădeam niciodată, știam că e plin de greșeli și mă incomodam.

Erau mici neînțelegeri în clasă. Copiii făceau glume, ca orice copii, nu neapărat răutăcioase. Când nu înțelegeam ceva sau repetam greșit, râdeau de mine, mă mai luau peste picior. Oamenii nu o fac ca să te simți rău, mai degrabă te jignesc din neatenție. Mătușile mele, cu care am crescut, mai spun uneori în discuții: „Ce, nu auzi?!” și eu le răspund: „Nu știu, trebuie să merg la control, poate am vreo problema de auz.” (râde) Facem glume și râdem împreună.

De fapt, nu pot spune că m-am simțit în afara grupului, m-am simțit normală. Dar mi-a fost foarte greu, pentru că fără aparatul auditiv trebuia să mă concentrez mai mult decât o persoană care are auzul în regulă și oboseam din cauza asta. Încercam să mă concentrez și să demonstrez tuturor că sunt o persoană normală. Dareram foarte închisă, pentru că atunci când ești adolescent vrei să ai prieteni perfecți, nu vrei prieteni cu defect. Nu ești prieten cu oamenii mai slabi sau mai grași, sau cu persoanele care nu aud bine. Așa că mă izolam. Adolescenții știu cum să-ți atingă punctul vulnerabil în certuri, așa că eu îi evitam.

Crezi că persoanele hipoacuzice sunt discriminate în țara noastră?

Nu am avut ocazia să învăț limba semnelor. Mi-ar fi interesant să vorbesc cu acea comunitate, dar nu îi pot înțelege, de asta nu mă simt parte din grupul lor. Observ în locurile publice, atunci când sunt persoane care vorbesc prin gesturi, oamenii îi privesc lung, se feresc de ei, parcă ar avea ciumă, parcă le este frică să se molipseasc de ceva foarte grav. E păcat, pentru că printre acești oameni, care vorbesc prin gesturi, pot fi persoane mai bune, mai speciale decât cei care îi privesc cu dispreț.  

Oamenilor hipoacuzici nu li se oferă șanse agale. Nu li se descoperă darul. Printre ei pot fi mari doctori, ingineri, dar statul nu se prea interesează de capacitățile lor și nu le oferă șanse egale de dezvoltare. Dacă un copil este discriminat din cauza unui defect mic, nu îi dai șansa să facă lucruri mari. Am simțit asta din propria experiență. Dacă aș fi avut aparatele auditive din copilărie, puteam învăța mai bine la școală, puteam alege din mai multe oportunități în viață.

De ce a fost nevoie de atâta timp pentru a face rost de aparatele auditive?

Părinții mei au decedat 12 ani în urmă și eu am avut multe alte priorități. Nu făcusem niciun control medical elementar de la vârsta de 9 ani. La 21 de ani, după liceu, m-am dus să muncesc în Italia. În primul an am mers la un control de auz gratuit și atunci am înțeles care e problema mea. Am început să plâng, nu credeam că e atât de grav. Credeam că voi putea soluționa problema în momentul în care voi avea bani.

Medicii mi-au spus că, fie m-am născut cu nervul auditiv mort, fie a fost un zgomot puternic care mi-a omorât nervul. Oricare ar fi cauza, nu există un tratament, nu se face operație. Trebuie să port aparat auditiv toată viața, iar dacă nu-l voi purta aș putea pierde definitiv auzul și capacitatea de a vorbi. Așa că auzul a devenit imediat scopul numărul unu – trebuia să muncesc, să fac rost de aparatele auditive. În Italia cel mai ieftin aparat costa 1200 de euro, iar eu aveam nevoie de două. Îngrijeam un om bătrân 7 zile în săptămână, 24 de ore din 24, iar salariul meu lunar nu ajungea la nici jumătate din costul unui aparat.

Pare a fi un salariu prea mic pentru efortul depus.

Așa e. Dar nu știam limba italiană. Sora mea a învățat-o mai repede, dar eu, fără aparat auditiv, am învățat-o în jumătate de an și am învățat-o greșit. Cum auzeam, așa învățam. Mai târziu am învățat-o de la zero. Am încercat să lucrez și la hoteluri, dar nu voiau să mă ia din cauza auzului slab.

Cât timp ai lucrat pentru a-ți putea permite aparatele auditive?

Am reușit să strâng 1200 de euro și am venit în Moldova, cu speranța să găsesc ceva mai ieftin. Aici am găsit două aparate la prețul de 500 de euro. A fost o veste foarte bună. Acum pot auzi până la 80 la sută. Nu aud când oamenii vorbesc în șoaptă și alte câteva sunete, în schimb, acum îmi pot pune aparatele auditive, dau sunetul la maxim pe Youtube și ascult orice sunet. De regulă, ascult cântecul păsărilor, balena, delfinul, orice pentru ca creierul meu să înregistreze sunetul respectiv.

Faci des asta?

Asta mă relaxează. Mie îmi plac sunetele. E păcat să ai ocazia să le auzi și să nu le asculți. Îmi place cel mai mult cum sună universul și balena. Pot să le ascult la nesfârșit. Sunt superbe.

După ce ți-ai cumpărat primele aparate auditive a urmat și primul coming-out. Povestește-mi cum a fost.

Eu nu am făcut coming-out decât în familia mea. Dacă aș face un coming-out public, știu că aș fi discriminată. Atunci când ești persoană homosexuală deschisă, lumea nici nu îți oferă șansa să te cunoască din altă perspectivă.

Atunci când faci coming-out în fața oamenilor care te cunosc, e greu să le schimbi opinia inițială despre tine. Ei zic: „Păi tu ești Romanța aia pe care o cunosc bine, ai trecut prin multe, de ce să mă uit la tine cu alți ochi acum?”. Cu oamenii noi e diferit. Dacă nu știu despre tine decât faptul că ești lesbiană, probabil nici nu vor dori să afle ceva mai mult.

Moldovenii au atitudine similară  față de toate calitățile neordinare ale unui om – nu vor să te cunoască mai bine din cauza că nu prea auzi, că nu ai o mână, că ai fața „strâmbă”. Aspectul, imaginea contează mai mult decât interiorul unui om. Moldova are nevoie de mult timp ca să treacă peste acestă abordare superficială a oamenilor. Iar în sat chiar este periculos să fii diferit.

Cum te-ai simțit după ce ai acceptat faptul că ești lesbiană?

I-am spus mulțumesc lui Dumnezeu pentru posibilitatea de a iubi pe oricine, nu doar oamenii de un anumit gen. Eu iubesc oamenii – nu genul lor.

Sunt persoanele homosexuale mai discriminate decât cele hipoacuzice?

Da. De mică am fost sâcâită să mă port mai feminin, să port păr lung. Acum am găsit ieșire din situație – le zic că mă tund scurt ca să nu deranjeze aparatele auditive și merge povestea asta. Eu mi-am dat seama că sunt lesbiană la 12 ani, dar nu puteam spune lumii asta. Unicul protest pe care puteam să-l manifest era prin îmbrăcăminte, prin faptul că nu mă jucam și nu mă purtam așa cum i se cuvinea unei fetițe. Mama ținea mult la opinia satului și suferea că sunt diferită și mai am și defect. Eu încercam să o încurajez, să-i spun că voi învăța bine, că voi reuși în viață…

La liceu, în România, îmi dădeam bine seama că îmi plăceau fetele, dar acolo cuvântul lesbiană era o formă de jignire. Băieții numeau așa fele dacă erau urâte, sau dacă nu voiau să iasă cu ei. Îmi dădeam seama că e de rău și trebuie să fug de asta.

În Romînia am cunoscut un indian și am fost căsătorită cu el. Cred că era și el gay, dar nu își dădea seama, era musulman. El m-a ajutat foarte mult, ne înțelegeam foarte bine, uneori telepatic. Mai târziu, în Italia, am cunoscut un tunisian. Am fost cu el 2 ani și apoi nu am mai rezistat. În Italia am văzut că nu mai este vreun pericol pentru persoanele LGBT și am decis că pot să fiu eu însămi. Mi-am luat inima în dinți și mi-am lăsat iubitul. Apoi am făcut coming-out în fața mătușilor mele. Mătușa mai mare a spus calm: „Eu știu, așteptam momentul în care o să iei decizia”. Spunea că a înțeles că sunt lesbiană pe când aveam vreo 13 ani. Mă bucur că m-au acceptat. Dar mi-au spus să nu spun nimănui când vin acasă, pentru că oamenii pot fi răi. Mai ales că mama mea are o reputație foarte bună. Nu voiam să dăunez amintirii despre ea.

Îți reușește să eviți întrebările tradiționale ale satului care, de regulă, vrea neapărat să joace la nunta ta?

Atunci când lumea mă întreabă când îmi găsesc iubit, zic că am unul în Italia. Iar relația la distanță durează la fel cum a durat relația părinților mei atunci când mama lucra în Italia și tata la Moscova. Asta pune punct întrebărilor.

Nu ar fi fost mai simplu să rămâi în Italia?

Poate, dar am simțit că vreau să locuiesc în Moldova și să mă fac fotografă aici. În Italia mă simțeam diferit. Chiar am încercat să obțin o îndemnizație socială de la statul italian pentru dizabilitatea mea, dar auzul meu s-a dovedit a fi prea bun. Cu 2% mai bun decât limita pentru care puteam lua îndemnizația. Așa că am renunțat la această idee. În Moldova nici nu am încercat să cer acest ajutor. Eu mă simt normală. Dacă reușesc să câștig singură, de ce să cer ajutorul cuiva?

Câștigi bani din fotografii?

Da, am zis că vreau să fac ceva ce-mi place. La făcut fotografii nu trebuie să auzi, trebuie doar să vezi. Eu văd detalii pe care nu le vede toată lumea. Când nu auzi bine, organismul compensează prin alte abilități. Eu observ detalii interesante și am memorie vizuală foarte bună. Îmi place să fotografiez.

Hipoacuzia și homosexualitatea sunt două caractersistici care te deosebesc de populația majoritară. Crezi că sunt avantaje sau dezavantaje?

Astea mi-au format personalitatea. M-au făcut mai puternică, din punct de vedere psihic, și spiritual. M-au făcut o luptătoare. Datorită acestor calități am înțeles că orice persoană poate ajunge acolo unde vrea. Niciun motiv nu trebuie să-ți fie impediment – că nu auzi, că nu ai, că nu vei fi acceptat… Întotdeauna există frică că nu vei reuși, dar trebuie neapărat să încerci, să lupți și să invingi.

Cum s-a schimbat viața ta după ce te-ai acceptat așa cum ești?

Viața a devanit frumoasă. Știam că se va schimba spre bine. Când am avut prima relație cu o femeie, a durat doi ani și am simțit emoții deosebite. Mi-am dat seama cât de prostească este interdicția asta socială de a iubi pe cine vrei și a fi alături de omul iubit. Acum sunt mai fericită, mai liniștită și mai liberă în tot ceea ce fac.

Ce te-a ajutat să te accepți, să fii OK cu tine?

Dacă  există o persoană care să te susțină, uneori fără cuvinte, cineva care să-ți pună mâna pe umăr și să te privească cu înțelegere, e suficient. Eu o am pe sora mea geamănă care m-a înțeles. Chiar dacă în copilărie se punea accent pe diferența dintre noi și mă simțeam prost, acum mă simt norocoasă că e sora mea.

Text: Doina Ipatii

Foto: Drew Graham/Unsplash

*Acest material a fost scris în cadrul campaniei Sunt Ok și inițial a fost publicat pe gdm.md

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 20