Jurnal

Si atunci am plans

Dimineata a inceput cu un bocet.

Mai intai a fost soarele in geam. Curat, nou, fosnitor. Ca hartia in care se impacheteaza cadourile scumpe si delicate, inainte ca sa fie puse in cutie. Am intins mana dupa telefon. Era mort. Demult nu am deschis ochii dincolo decat pe ecranul lui. Era o senzatie deosebita. Sa pot sa privesc cerul, geamurile din fata, sa ma intind, sa observ lucrurile din jurul meu. Camera, transformata intr-un depozit in ziua demenajarii. Obiecte, obiecte, obiecte. Si niciunul nu-l simt sa fie al meu. Si poate nici viata asta nu e a mea? Poate am cumparat-o la metru de la piata de vechituri si am uitat? Pentru ca anume metrul asta nu-mi place. Nu mi se potriveste. Nu stiu cum sa-l tai, sa-l croiesc, sa-l cos, ca sa iasa ceva care m-ar prinde bine.

Am asteptat sa se faca liniste in casa. Am dat la o parte plapuma pe care am adunat-o in ajun de pe jos. Planul era sa o o spal. Planul era sa incerc sa fiu mai organizata, mai gospodina, mai buna, mai matura. Sa ma pot mandri cu mine. Sa poata si parintii sa se mandreasca cu mine. Sa povesteasca la intalnirile cu pritenii ce bine imi merge, ce bravo sunt, ce cariera minunata am, ce ambitie am. Sa poata si ei povesti ceva bun, nu doar sa-i asculte pe altii povestind. Dar iarasi m-am poticnit la jumate de drum. Arta a invins. Filme, filme, filme, carti, filme, muzica, carti.

Mi-am amintit ca in weekend nu am facut gimnastica. Nu mi-am luat doza de endorfine si asta poate fi motivul apasarii pe care o exercita existenta asupra mea. Corpul meu miscandu-se, a devenit un drog. Greutatea lui sub bratele mele inca fragile este unicul antidepresant care ma ia.

Dar pe urma, pe urma gimnastica…

Am intrat in bucatarie. Si atunci am plans. Tot ce nu am plans in ultimele saptamani. Mi-am plans dorul. Dezamagirea. Asteptarea. Rabdarea. Mutenia. Mi-am plans mlastina care a inceput sa infloreasca in cap. Neghiobia mea. Lenea. Frica. Minciunile pe care mi le spun. Si tot ce am vrut, am gandit, mi-am promis sa fac si nu am facut. Am plans peste pietroaiele care au crescut in mine. Peste lista de motive, explicatii, scuze si argumente. Am plans cum plangea copilul lasat in mijlocul drumului, fotografia caruia am vazut-o pe ultima pagina in „Femeia Moldovei” din anul 1984. Fotografie care m-a obsedat toata copilaria mea. Am plans pentru ca nu mai stiu cine sunt. Pentru ca nu stiu de unde sa ma adun, unde sa caut bucatelele care lipsesc. Si acum am timp sa caut. Cat timp vreau. Tot timpul din lume. Acum nu mai am lectii de verificat (de parca le-am verificat vreodata), mancare de gatit, raceli de tratat. Acum nici sa ma uit la ceas nu mai trebuie.

Plangeam peste cafea.

Acum, dupa ce am plans, ma gandesc ca poate e si asta o etapa. O bucata din drum, ca portiunile de cai ferate ce trec prin tuneluri. Ca drumul cu trenul de la Iasi la Timisoara. Lumina, frumos, intuneric, lumina, frumos.

Ar fi pacat sa ma opresc in mijloc de tunel. De acolo oricum nu se vede nimic.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 18