Maraton

Sunt singură din proprie dorință

Am citit cu mult interes istorioarele toate – și a mamelor căsătorite si a celor singure, și în fiecare m-am regăsit cîte puțin, în anumite perioade ale vieții mele.

Sunt singură din proprie dorință de 7 ani deja, la momentul divorțului cel mare avea 7 ani, iar cel mic avea 4 ani. Si decizia de divorț nu a fost una pe motiv de violență, agresiune sau altceva. Acum, analizînd, a fost un moft. O ideea a mea ca bărbatul meu nu face nimic pentru ca familia lui sa trăiască mai bine, de fapt boala fetelor – bărbatul vecinei e mai bun, fără a valorifica ceea ce are al tău. Iar azi, citind un articol –  m-am prins la ideea ca viziunea noastră despre viața de familie este un trai vesel, cu fețe zîmbitoare și cu probleme rezolvate de la sine. De fapt, nimeni nu ne învață cum se construiește o familie, ca ea pornește de la multă comunicare și de la coincidență în viziunea zilei de mâine. Eu am intrat in viața de familie cu viziuni total diferite de cele ale bărbatului meu de atunci, pentru ca “a venit vremea”. În viziunea lui nu era 2 copii la o distanță de 3 ani, ca in viziunea mea, nu era o soție care se exprima și insistă pe ale ei, nu era o soție care își dorește o carieră, și care este dispusă pentru asta să lase copii pentru o perioadă cu bona. În viziunea lui, el, ca soț trebuia sa lucreze într-un program fix, să nu tindă spre culmi carieristice și seara sa vină acasă pentru a privi un film, să mănânce ceva și să se odihnească, iar o data pe an să meargă la mare.

Viziunea mea era complet diferită – în care ambii părinți reușesc să atingă anumite culmi, cînd cresc ambii profesional și își cresc copiii la egal, în care există susținere și ajutor reciproc. De fapt, pîna la o anumită perioadă, ele au coincis, mai dificil a fost când aspirațiile noastre au început sa difere cardinal. Și în acel moment lipsa de comunicare și-a pus amprenta…

Copiii mei deja sunt mari si dupa 7 ani pot zice, că cei ce cresc cu unul din părinți deseori sunt mai pregătiți pentru viață. Băieții mei sunt foarte independenți, și au grija reciproc unul de altul (chiar daca se mai cearta), eu nu am stat să fac teme cu ei, sau sa merg la școala ca sunt agresivi, dar am știut dintotdeauna cum le merge la școală. Copii care cresc alături de părinte/părinți calmi si fericiți nu au nevoie de a fi agresivi, ei învață din ceea ce văd, din experiența părinților săi. Și dacă eu sunt uneori și 12 ore la serviciu, chiar dacă mi-ar plăcea să fiu la 18 acasă, atunci ei văd efortul meu, și nu pot să nu depună efort pentru a nu învăța, și deseori eu sunt cea protejată de ei.

Eu m-am străduit să nu rup legătura cu celălalt părinte și bunei, sa nu-i vorbesc de rău și uneori să îi impun să meargă în vizită, recunosc că nu întotdeauna mi-a reușit, dar în continuare mă strădui. Le zic dintotdeauna, că ei tot sunt familia lor, că fratele lor vitreg este fratele lor, este parte a familiei lor. În viziunea mea, eu ca mamă sunt responsabilă ca ei să păstreze legătura dată, deoarece în ea este puterea lor pe viitor. Din experiența mea, din moment ce lași supărarea (da, supărarea este la ambii, nu trebuie să uităm) pe care o ai față de celălalt părinte, lucrurile se aranjează de la sine. Și din moment ce începi să fii recunoscătoare tatălui copiilor tăi că îi ai și te ajută cum știe el, totul devine simplu. Și mai știu un lucru, învățat, trebuie să știi să accepți ajutor, și nu e nevoie tot timpul să fii perfectă, și nu trebuie să te simți vinovată pentru faptul că crești singură un copil, și nu trebuie ca el sa devină centrul universului tău. Ei vin în viața noastră pentru perioade scurte, cît sunt dependenți de noi, apoi pleacă pe drumul lor. Cariera nu ține de vîrstă, ci de ceea ce îți propui. Și trebuie să acționezi după cum dictează inima, nimeni încă nu a dedus formula magică cum să crești copii ideali, fiecare cu soarta lui.

Și din ce îmi lipsește, cum a menționat cineva – opinia unui om matur, cu aceleași viziuni de sex opus. Unui bărbat, da nu purtător de pantaloni, cu care să discut, sa evaluez și să iau decizii. A unui bărbat care să îmi tempereze din grija uneori excesivă față de siguranța băieților. Care să știe ce să îmi zică când nu știu cum să procedez cu băieții.

Tot ași scrie și ași scrie… Citisem undeva că Dumnezeu îi dă femeii feciori pentru a învăța cum se iubește un bărbat, iar taților fiice pentru a învăța cum se iubește o femeie. Se pare ca eu am multe de învățat, dacă am 2 băieți, și zilnic învăț ceva. Si e frumos să ai copiii, poate că e cel mai frumos și misterios lucru. Iubiți-i și mândriți-vă cu ei!

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 24