Din viață

Singurătatea, o constantă

Tot mai mult mă gândesc la faptul că singurătatea este unica motivație din viața oricărui om. Că tot ce facem sau nu facem vine din necesitatea profundă, bazică, de a confrunta singurătatea. Necesitate apărută în clipa în care am fost expulzați din paradisul nostru acvatic, în care făceam corp comun cu mama.

Françoise Dolto spunea că noul-născut doar în aparență se separă, la naștere, de mama sa. De fapt, el se separă de o parte din el, rămasă în mama sa.

„Ombilicul este amintirea primei noastre rupturi”, scria psihanalista franceză.

Singurătatea este prima stare a omului născut. Ne naștem singuri. Apoi o viață încercăm tot ce avem la îndemână să acoperim golul inerent oricărei existențe umane – sânul mamei, mâinile ei, primele jucării, primele descoperiri, vorbirea, mersul, socializarea, iubirile, dependențele, lucrul. Tot ce numim „o viață simplă de om”.

Singurătatea nu e nici rea, nici bună. E o condiție a existenței, care începe odată cu nașterea și se termină odată cu moartea.

Singurătatea nu poate fi acoperită cu nimic. Nu există iubire, familie, lucru, succes, aventură  care ne-ar scuti de momentele în care ne simțim singuri până în măduva ființei noastre.

Dar ea poate fi acceptată. Văzută. Onorată.

Mă simt singură, dar știu că e singurătatea mea. Că nimeni nu poate să mă scape de ea. Că nu există atâția kilometri la capătul cărora nu ar mai fi singurătate. Că nu există om care să mă poată iubi așa încât să pompeze toată singurătatea din străfundurile mele. Că niciun copil pe care l-aș naște nu îmi va umple primul și cel mai adânc gol din mine.

Bună seara, singurătate.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 22