Browsing Category

Social

Social

Pentru mine

Eu de vreo trei ani m-am liniştit cu plecarea din ţară. Am decis să-mi văd de treabă aici, să schimb ceea ce pot schimba aici, să-mi investesc timpul, energia, resursele în oamenii care îmi sunt dragi, oricât de mulţi sau puţini ar fi. Credeam, naiv, că fiecare cetăţean bine intenţionat, contează.

E adevărat, s-a întâmplat de câteva ori să regret decizia luată. Au fost cazuri când începeam să mă agit serios. Apoi, cum îi şade bine omului, intram iar în zona – care nici măcar de confort nu poate fi numită – că se poate, se poate de trăit şi aici, de lucrat, de schimbat, de progresat.

Apoi a plecat Ilinca.

Plecarea ei a pus punct la foarte multe. Credeam eu. Tot atât de naiv. Punct la indignarea mea faţă de corupţia din sistemul de învăţământ, faţă de toaletele insalubre din şcoli, faţă de prostiile scrise în manuale, faţă de agresivitatea unor profesori, faţă de oamenii care nu se spală, nici seara şi nici dimineaţa, şi cu care copilul meu trebuie să circule într-un troleibuz şi să leşine, faţă de incertitudinea în caz de probleme de sănătate etc. Atunci mi-am zis, “Da mai duceţi-vă toţi dracului, las să se mai indigneze şi alţii. Copilul meu nu va mai fi victima acestui sistem, iar eu îmi voi căuta, în sfârşit, numai de interesele mele mici şi mititele.”

Dar uitasem un lucru. Eu tot contez. Nu doar prezentul şi viitorul copilului meu contează. Nu totul se măsoară prin bunăstarea copilului pe care îl naşti şi/sau creşti. Viaţa mea, chiar şi fără copil sau copii, cât de mică şi mititică ar fi ea, contează. Pentru mine contează. Şi faptul că copilul meu s-a mutat într-o ţară unde pentru liberté, égalité, fraternité oamenii şi-au dat viaţa, unde e protejată, iar eu – liniştită pentru ea, nu înseamnă că eu nu trebuie să cer să-mi fie respectate drepturile în ţara a cărei cetăţeană sunt.

Eu azi voi ieşi să protestez nu pentru copilul meu, nu pentru viitorul lui. Voi ieşi pentru mine. Pentru prezentul şi viitorul meu.

Text: Diana Guja

Social

“My life is not your porn” 

Să ieși în stradă și să-ți manifești dezacordul (dar și bucuria) cu ceea ce se întâmplă în societate, este una dintre libertățile fundamentale ale omului și una dintre cele mai eficiente forme de presiune asupra clasei coducătoare.

Femeile din Coreea de Sud (în comparație cu multe femei din Moldova) se vede că își cunosc bine drepurile și sunt pregătite să lupte pentru cele care le sunt încălcate. Astfel, aproape 30 000 de femei din Coreea de Sud au ieșit pe străzile orașului Seoul, pentru a-și arăta furia împotriva industriei pornografiei de pe camerele de filmat ascunse în locurile publice. Acesta a fost cel mai mare marș feminin din istoria țării.

Participantele la marș purtau pancarte cu slogane, pe de o parte simple, inspirate din viața de zi cu zi, dar pe de altă parte șocante, deoarece prin simplețea cuvintelor putem înțelege gravitatea situației în care femeilor li se încalcă un alt drept fundamental, dreptul la viața privată: „Viața mea, nu e pornografia ta”, „Vreau să mă cac cu garda jos”.

În general, coreencele au devenit foarte active în ultimul timp. Acum câteva săptămâni, femeile din această țară au mai protestat masiv împotriva atitudinii laxiste a poliției când vine vorba de pedepsirea acestui tip de crime, care sunt comise majoritar de bărbați.

Majoritatea participantelor la marș purtau măști, din frică să nu fie expuse unor eventuali hărțuiri în mediul online.

„Molka” sau pornografia de pe camerele ascunse nu este un fenomen nou în Correa de Sud, amploare lui însă a crescut dramatic în ultimii ani. Astfel, conform unui studiu din acest an, dacă în 2006 crimele sexuale comise cu implicarea camerelor ascunse reprezentau doar 3.6%, atunci în 2015 acest număr a crescut până la 24.9%.

Stațiile metrourilor sunt locurile cu cele mai multe camere, dar ele pot fi găsite și în trenuri, autobuze, localuri, hoteluri etc. Unele camere au fost găsite chiar și colacii de la veceurile din locurile publice. Mai mult decât atât, unii bărbați încorporează camere minuscule în încălțăminte, pentru a filma pe sub poalele femeilorau invadat industria porno, creând o nișă foarte lucrativă.

Foto: Google

Social

Insight despre Made in Moldova

E ciudat să urmărești cum interferează evenimentele în viață. Mai ieri stăteam în sala întunecată a Buncherului de la Academia de Arte, priveam cu înfrigurare spectacolul ”Requem pentru Europa”, care-mi arăta fragmente din viața muncitorilor la fabricile de textile, de fabricare a cablurilor pentru automobile.

Atunci nu-mi venea să cred că această imagine a fabricilor noastre este una reală: oameni presați să lucreze peste program, fără pauze, cu salarii minime, bazate pe o normă aproape ireal de făcut în fiecare zi, cum sunt obligați să poarte scutece pentru maturi, ca să ”nu pardă timp, mergând la WC”, discursuri manipulatorii, întârzieri de salarii. Toate acestea impresionau prin absurd, nu puteam să cred că oamenii noștri ar accepta aceste condiții de lucru. Dar.

A trecut ceva timp de la spectacol și am avut o discuție foarte interesantă cu o cunoscută. Discutam despre ce mai e nou în viață, despre programul cultural din Chișinău, am amintit de ”Requem pentru Europa” și impresia puternică care a produs-o asupra mea. Această tânără m-a privit ciudat și mi-a zis: ăsta nu e spectacol, ăsta e viața reală. Dă mai bine să-ți spun eu cum e cu fabricile.

Mai departe redau discursul ei așa cum s-a întipărit în minte:

Așa se face că-mi place să cos și am învățat să fac tipare, și de mână și la calculator. M-am gândit că o experiență de lucru la fabrică de haine, mi-ar îmbunătăți abilitățile de lucru. Am început să caut prin anunțuri. Doar, peste tot sunt anunțuri că se caută cusătorese, 6 -7 mii de lei, instruire, pachet social și toate cele. Am sunat la câteva numere și m-am înțeles cu fata de la fabrică să vin la o discuție. Mi-a zis să vin la ora 08:00, să am cu mine buletinul și fișa medicală. Mi-am zis că merg doar la o discuție și nu voi lua cu mine documentele.

Ajunsă acolo, mi-a făcut cunoștință co doamna Olimpia, care urma să-mi arate ce să fac. Doamna Olimpia zâmbea și era foarte amabilă. În sala de lucru era o gălăgie de nedescris de la mașinile de cusut, în aer era un praf de la firele nenumărate de țesături. Doar privirile cusătoreselor nu erau foarte pozitive. Mă priveau cu bănuială.

Am început să fac tipare, să demonstrez ce-am învățat, învățam operațiuni pe care le fac cusătoresele, nu-mi vedeam capul de sarcini. Mi-a părut foarte plăcut să știu că la sfârșitul fiecărei ore de lucru -10 minute sunt pauză de odihnă. Pauza de masă ține doar 30 minute. Programul de lucru este de la 08:00 până la 17:00.

În pauze mă apropiam de cusătorese și le întrebam cum lucrează, ce operațiuni fac. Una dintre ele mă întreabă:

-Ești cumva rudă cu doamna Olimpia?

-Nu, de ce?

-Ea se comportă așa de bine cu tine.

M-a pus pe gânduri întrebarea asta. Dar nu aveam timp de cugetări prea multe. Aveam prea multe de învățat. Când a venit ora 17:00, am anunțat-o pe doamna Olimpia că plec și m-am îndreptat spre ieșire, am observat multe priviri cu răutate și nu înțelegeam de ce.

A doua zi m-am dus entuziasmată. Am primit din start mai multe sarcini, care oleacă se băteau cap în cap, dar mi-am zis că eu oricum încă învăț și trebuie să le deprind pe toate.

La un moment dat, după ce am tăiat un set de tipare de mărimea S, văd că vine doamna Olimpia spre mine cu fața crispată de furie:

-Auzi, eu ce ți-am spus? Să tai tiparele pe măsura L, tu de ce le-ai tăiat pentru S? Ești surdă? Sau cea mai deșteaptă?

Ea striga în gura mare, se auzea pe toată sala, m-am speriat, nu înțelegeam unde greșisem, pentru că am făcut fix ceea ce mi s-a zis. Eram gata să o înjur, să-mi iau lucrurile și să plec, dar mă gândeam că poate într-adevăr am greșit cu ceva. Am tăcut și am luat alte tipare.

La masă am început să întreb mai multe din fete despre programul de lucru. Și am aflat următoarele:

  1. Norma de lucru este de 1000 de operațiuni pe zi. Dacă n-ai reușit, nu primești banii. Dar de la 08:00 la 17:00 abia reușești să faci 500 de operațiuni. Aproape toți stau la lucru până la 22:00 sau 23:00 ca să facă norma;
  2. Pauzele de la sfârșitul fiecărei ore sunt o amăgeală, tu trebuie să reușești să faci cât mai multe operații;
  3. La 16:30 se face o verificare a lucrului, care este scris în catalog, dar tu nu pleci după asta, iar dacă ai început să faci altă operațiune trebuie să o finisezi (pentru fiecare operațiune este câte un pachet cu tipare de cusut, călcat, făcut buzunare șamd, care are 50, 100, 150 de bucăți);
  4. Chiar dacă îți faci norma în fiecare zi, salariul tău poate fi micșorat pentru că ai întârziat cu 5 minute, ai avut o pauză prea mare la prânz, te-ai uitat urât la coordonator, ai plecat prea devreme, ai mers de câteva ori la WC;
  5. Nu ai dreptul la zile libere. Au fost cazuri când cusătoresele nu se puteau duce la înmormântarea mamei;
  6. Nimeni nu pleacă acasă la 17:00, te mânâncă de viu dacă îndrăznești să pleci acasă;
  7. Salariul trebuie să ți-l zmulgi de la curator;
  8. Angajarea oficială se face după 4 luni de lucru, pentru 2 săptămâni de stagiere nu se plătește nimic, deși ești impus să lucrezi în ritm obișnuit și să rămâi peste program;
  9. Sunt foarte puțini lucrători care au un stagiu în fabrică mai mare de 6 luni;
  10. Urletele din partea curatorilor sunt obișnuite, pot să înceapă scandal de la cel mai mic flecușteț.

La sfârșitul zilei m-am apropiat de doamna Olimpia:

-Spuneți-mi vă rog, care va fi salariul meu?

-Tu acum ești la stagiere, care salariu?

-Totuși vreau să știu pentru ce voi învăța 2 săptămâni. Poate nici nu se merită să depun atâta efort.

-Nu vrei să rămâi, cum vrei, nimeni nu te ține cu de-a sila.

S-a întors cu spatele, nu mi-a zis nimic de salariul pe care urma să-l primesc. La 18:30 mi-am luat lucrurile și am ieșit. Privirile curatorilor și a cusătoreselor erau pline de răutate: cum am îndrăznit să mă duc acasă mai devreme?

A treia zi nu m-am mai dus. Mi-am dat seama deja că sunt foarte puține șanse ca eu să obțin ceva bani de la fabrica asta. M-am trezit cu un sunet de la ele:

-Cucoană, tu n-ai de gând să lucrezi azi?

-Bună dimineața,

-Apu și, să te-aștept sau nu?

-Am decis că acest lucru nu este pentru mine.

-Apu ghine dară.

Am vrut să o înjur. Foarte tare am vrut. Dar nu i-am făcut plăcerea asta…

Poate vă întrebați de ce am redat cu fidelitate aceste detalii? Pentru că nu toată lumea a fost la acel spectacol, iar scenariul de pressing psihologic începe chiar din a doua zi. Pe mine m-a impresionat spectacolul, dar această istorie m-a lăsat fără cuvinte. În Moldova, investițiile străine vin la pachet cu condiții umilitoare și imposibile de lucru, la fiecare revoltă a muncitorilor, administratorii răspund cu un pressing și mai mare și șantaj.

Nimeni nu trebuie să afle adevărata situație din fabrici, în fața jurnaliștilor totul va fi frumos, curat și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

Text: Diana Mihuță

Social

Inelul puterii, pentru femeile care au nevoie

In ultimii ani am scris mult despre violenta impotriva femeilor si despre tot felul de abuzuri prin care ele trec, de la abuzul emotional sau economic pana la abuzul fizic. Am publicat si scrisori, in maraton si in afara lui. De fapt, ideea maratonului a venit cand am scris prima postare despre femeile batute si cutia postala mi s-a umplut cu marturii. Scrisorile veneau, eu citeam, plangeam si le publicam.

As vrea sa cred ca lucrurile de atunci s-au schimbat. Cel putin, cu un milimetru. Sa cred ca am reusit, toti impreuna – toti cei care scriu, vorbesc, informeaza, instruiesc – sa salvam macar doua femei de la moarte si pe altele doua sa le facem sa plece, sa-si faca un rost in afara cuplului unde erau pe post de saci de box, sa-si vindece sufletul si sa traiasca linistit.

Eu nu am fost batuta, dar am trecut prin abuz emotional in cuplu si stiu, nu din auzite, cat este de greu sa te refaci dupa ce ai ajuns la un pas de a-ti pierde identitatea. Iar unele femei, din pacate, si-o pierd. Si nimeni nu are dreptul sa le judece. Asa cum nimeni nu are dreptul sa judece femeile care sunt batute in propria casa. Pana nu treci printr-un abuz, de orice natura, nu poti intelege mecanismele care te fac sa ramai in acea drama.

Dar mai bine sa nu treceti. Sa nu trecem nimeni din noi. Niciodata sau din nou. Si cu fortele care le avem, sau pe care le-am redobandit, sa ajutam femeile care inca sunt in acel infern.  E adevarat, e greu, daca nu imposibil, sa convingi un om ca el trebuie sa se salveze, mai ales daca el nu crede ca ar ar mai putea, ca exista vreo calea de iesire, o cale de intoarcere spre viata normala, mai ales daca in viata a avut tot, in afara de normalitate. Dar se poate. Si femeile care au facut acest drum, pot s-o demonstreze. Iar cele care inteleg ca e timpul sa faca ceva, dar nu stiu cum, nu stiu de unde sa inceapa, nu stiu unde sa mearga, cui sa se adreseze, pot fi ajutate.

Fiecare poate ajuta. Cineva prin scris, cineva prin instruire, altcineva prin donatii sau prin lansarea unei strangeri de fonduri. Cea mai simpla metoda de pana acum, pentru cei care nu au pregatirea sa faca nimic din ceea ce am enumerat anterior sau, banal, nu au timp, este cea oferita de Avon, prin vanzarea produselor sociale de culoare roz (cancer mamar) si cele de culoare albastra (violenta impotriva femeilor) pe care le gasiti in fiecare brosura. Profitul din aceste vanzari merge direct spre acoperirea necesitatilor din aceste domenii. Inelul pe care il vedeti in imagine este un astfel de produs.

Text: Diana Guja

Social

tatal baiatului era uneori agresiv, dar despre familie spun doar cuvinte de lauda…

Un băiat de 11 ani ar fi fost omorât de propriul tată, care l-ar fi lovit cu pumnii în abdomen pentru că băiatul nu ar fi hrănit vițelul. Incidentul a avut loc în satul Petrești, raionul Ungheni.

Potrivit ziarului Expresul după ce a fost bătut, băiatul a zăcut la pat timp de două zile, timp în care tatăl a interzis să fie chemată ambulanța sau să fie undeva dus copilul. Prin urmare, pe 14 august, după două zile, chemați la fața locului medicii de la urgență au constat moartea adolescentului și au anunțat poliția.

Expresul relatează că în această familie mai cresc două fetițe, una de 11 ani, care este geamăn cu băiatul și cealaltă cu doi ani mai mare. Directoarea gimnaziului „Gaudeamus” din Petrești, Parascovia Bernic, spune că băiatul era un copil activ și deștept. „Se vedea pe la ore că e mai activ decât surioara lui geamănă, el răspundea mereu, erau într-o clasă iar el parcă mai plin de viață. Am vorbit și cu diriginta lor din clasele primare, spune că nu s-a plâns vreodată copiii de violență în familie, sau poate ascundeau, Dumnezeu știe. Noi suntem încă în șoc”, ne spune directoarea.

Primarul satului Petrești, Serghei Gorea, spune că întreaga localitate este șocată de acest caz. „Nu erau o familie social vulnerabilă, ambii părinți lucrau, financiar nu o duceau cel mai rău, iar copiii, puteau să-i întrețină. Nimeni nu poate să-și dea seama ce a fost în capul acestui om și mai ales în mintea acestei mame”, a menționat primarul.

Sursa: tv8.md

A mai murit un copil de pe mana parintelui sau. Un alt caz socant, dar care se va uita tot atat de repede, cum se uita toate cazurile de violenta impotriva copiilor si femeilor.

Scenariile sunt asemanatoare. Un tata, care tine toata familia in teroare. O mama, care demult a pierdut vointa. Ea e foarte dependenta de tiran. Copiii, care mai au un gram de libertate in ei, gratie varstei, si care se opun de cate ori au ocazia. Activ sau pasiv. Constient sau nu. Unii cresc si reusesc sa scape cu zile. Altii, nu.

In toate aceste istorii de groaza intotdeauna m-a fascinat comunitatea. Daca mama e cu toate simturile atrofiate, asa cum doar o victima poate fi, cum ramane cu vecinii, rudele, cumetrii, primarul, cadrele didactice, care, cu siguranta, trebuia sa fi auzit, vazut observat ceva? Iar daca nu au vazut, au facut-o in mod deliberat. Pentru ca nu te bagi in familia omului.

Din materialul video, din spusele consatenilor si rudelor:

tatal baiatului era uneori agresiv, dar despre familie spun doar cuvinte de lauda…

o fost in strainatate, o muncit, se staruie pentru copii…

baiatul foarte bine invata…

stiem de dumnealor ca sunt o familie exemplara… eu gandesc ca totusi problema principala o fost alcoolul.

Deci, avem o familie “exemplara”, in care tatal e agresiv si consuma alcool. Comunitatea e la curent. Dar el sa straduie pentru copii. Bunaoara, munceste peste hotare. Despre baiat se stie ca invata foarte bine si era cuminte. Asta e suficient sa se stie despre copil. Principalul ca invata si spune “buna ziua”, mai departe de aceste conveniente, nimeni nu se aventureaza.

Mai departe:

…după ce a fost bătut, băiatul a zăcut la pat timp de două zile, timp în care tatăl a interzis să fie chemată ambulanța sau să fie undeva dus copilul.

Tatal din “familia exemplara”, agresiv si consumator de alcool, care se straduie pentru copii, are si niste metode exemplare de educatie. Copilul, in urma loviturilor aplicate, sta la pat. Aici presupunem ca acuza dureri mari in zona abdomenului, iar parintele interzice orice interventie specializata. Deducem ca mama nu avea mare putere de decizie in familie, chiar si in situatia in care viata propriului copil e in pericol.

Din spusele primarului:

Nimeni nu poate să-și dea seama ce a fost în capul acestui om și mai ales în mintea acestei mame.

Eu as parafraza: “…si mai ales in mintea comunitatii”. Or, ce avem: o familie despre care se stie ca tatal e agresiv si consuma alcool, o mama victima, un copil cuminte (despre ceilalti nu stim mai nimic, dar tot ce e posibil ca sunt la fel de cuminti, ca toti copiii din familiile in care domina teroarea) si un sat de oameni care considera normal comportamentul tatalui. In mintea cetatenilor nostri agresivitatea tatalui nu este un motiv ca familia sa nu fie de lauda, asa cum consumul de alcool nu este un motiv ca familia sa fie mai putin exemplara. Ceea ce este grav, deoarece oamenii plutesc intre doua lumi: cea in care barbatul adevarat trebuie sa bea si sa dea cu pumnul in masa, sa-si bata femeia si copiii, si cea in care acest comportament este pedepsit. Si ei nu se pot ancora.

Declaratia directoarei este tot destul de halucinanta:

Se vedea pe la ore că e mai activ decât surioara lui geamănă, el răspundea mereu, erau într-o clasă iar el parcă mai plin de viață. Am vorbit și cu diriginta lor din clasele primare, spune că nu s-a plâns vreodată copiii de violență în familie, sau poate ascundeau, Dumnezeu știe. Noi suntem încă în șoc.

Sa compari baiatul decedat, cu sora lui ramasa in viata, numindu-l “mai activ” si “mai plin de viata”, este, cel putin, nepedagogic. Care a fost scopul acestei comparatii? Si altceva, nu e neaparat ca un copil sa se planga de acte de violenta din familia lui, ca sa intelegi ca ceva gresit se intampla. Dar pentru a vedea aceaste semne, trebuie sa fii prezent in viata elevilor, sa le urmaresti comportamentul, sa le observi fricile si blocajele, sa pui intrebari si sa stii sa asculti. Nu toti copiii vor spune deschis ca acasa se intampla ceva, dar ei oricum vor comunica cu cei care au ochi sa vada si urechi sa auda.

Inmormantarea va fi frumoasa. Femeile vor boci baiatul cuminte si activ. Satul va mai vorbi cateva zile despre caz. Apoi se va inoarce la treburile cele de toate zilele. Minus unul. Copii mai sunt. Cate familii “exemplare”.

Dar ce daca ne-am uita mai departe de socul noutatii si inmormantare? Ce va fi cu aceasta familie “exemplara”? Ce soarta ii asteapta pe copiii ramasi? Ce va fi cu mama, care e complice? Ce va fi cu tatal? Va fi gasit vinovat de omor? Isi va ispasi pedeapsa? Ce va fi cu satul si cu noi toti?

Social

De ce n-as mai face studii superioare in Moldova

Saptamana trecuta, la sfarsitul orelor pe care le predau la Scoala de Televiziune, mi-am intrebat elevele ce studii vor sa faca cand vor absolvi liceul. Dupa ce mi-au raspuns, m-au intrebat, la randul lor, ce-as fi ales eu, daca m-as putea intoarce in timp.

Le-am spus ca eu studii universitare in Moldova nu as fi facut, daca aveam atunci, la 17 ani, mintea pe care o am acum. Si, mai ales, daca aveam posibilitatile pe care le au tinerii azi.

Sa faci studii superioare in Moldova este o pierdere de timp. Si nu ma tem sa o spun. Mai mult, mersul la universitate, oriunde in lume, devine din ce in ce mai inutil.  Odata cu dezvoltarea roboticii, chiar si medicina va deveni tot mai putin “populata” de oameni.

Le-am mai spus fetelor ca, daca as absolvi la anul liceul, nu m-as grabi sa ma inscriu la facultate, ci as calatori timp de un an, as acumula experiente noi, as cunoaste oameni noi, as trai din plin, asa cum numai un om tanar, plin de planuri si sperante, poate trai. As face toate aceastea pentru a ma descoperi si a intelege cum vreau sa fie viata mea in urmatorii ani si doar dupa as decide incotro vreau sa merg si ce studii sa fac.

Le-am spus anume de “urmatorii ani” si nu de toata viata, care se presupune ca ar incepe deodata dupa facultate. Noi deja traim mai multe vieti, trecem prin mai multe profesii, tari, familii, decat o faceau parintii nostri. Si asta e normal. Mai mult, in viitor se asteapta ca un om va schimba in medie 8 profesii pe parcursul intregii vieti si ca la 60 de ani va studia din nou, pentru a-si schimba inca o data traiectoria.

Sa traiesti acum e poate mai interesant ca niciodata. Sunt atatea posibilitati de a invata, sunt atatea cursuri online gratuite sau la sume modice, unele oferite de universitati de prestigiu. Sunt atatea biblioteci online cu acces gratuit pentru toti; arhive cu acces deschis si gratuit. Acum poti vizita virtual marile muzee ale lumii, poti participa la conferinte, fara a iesi din casa, poti privi filme din cinemateca de aur a tuturor timpurilor. Acum poti orice. Trebuie doar sa vrei.

Si in toata aceasta abundenta, care, in mare parte, e gratuita sau destul de accesibila, nu vad de ce as cheltui bani, timp si energie, ca sa urmez o universitate in Moldova unde, deseori, va trebui sa ascult profesori cu viziuni invechite, care citesc aceleasi conspecte ani la rand, care nu suporta sa fie criticati, care discrimineaza studentii pe baza de gen sau etnie, care nu stiu sa dezbata o tema sau care au o cultura generala mai joasa decat a unor studenti.

Sistemul nostru de studii universitare este o fosila, pe de o parte, si un business foarte profitabil pentru rectori, pe de alta parte, iar studentii in lipsa de viziune, sustinere a parintilor, de atitudine mai deschisa fata de viata, de curaj si incredere in fortele proprii, de interes si dorinta de a face ceva, devin vaci de muls.

Intr-o tara, in care pentru joburi simple, cum ar fi cele de secretariat sau de lucrul cu clientii in magazine specializate, se cer studii superioare, universitatile au devenit un fel de locuri prin care fostii elevi trec pentru ca au auzit ca asa trebuie sau pentru ca asa vor parintii lor. Valoarea studiilor care se fac la universitati a devenit foarte dubioasa. Si, uneori, am impresia, ca unor profesori le convine aceasta stare de lucruri – un student dezinteresat nu va cere calitate pentru timpul si banii investiti, el va trece prin universitate, ca apa prin tevele sparte, iar pentru a-si acoperi gaurile, va plati. Si toata lumea va fi fericita.

Chiar daca speranta de viata anuntata pentru copiii nascuti dupa anul 2000 este una care trece de 100 de ani si te-ai gandi ca 3 ani de ros fundul blugilor pe scaunele universitatilor moldovenesti nu e mare treaba, draga parinte, ar trebui sa te gandesti de doua ori, sa citesti despre ce ne asteapta in viitor, sa calculezi toate posibilotatile, si doar atunci sa incepi sa faci lobby pentru studiile universitare, in general, si studiile universitarea in Moldova, in particular, apoi – pentru o anumita universitate si o anumita specialitate. Vorba ceea, tot patitu-i priceput. Sau, cel putin, ar trebui sa fie priceput.

Si ca sa nu fiu invinuita de negativism si scuopat in fantana din care am baut, am sa inchei pe o nota aproape ca pozitiva: cine stie ce sa ne aduca viitorul? Poate in cativa ani univesritatile noastre vor inflori ca trandafirii dupa o ploaie de vara si isi vor deschide usile noilor viziuni si tehnologii? Pana atunci, insa, va las sa admirati instalatia artistica anuala “Fata invatamantului superior moldovenesc” de la ASEM. Academia se pregateste de noul an de studii.

Social

Toleranta si solidaritate a la sauce moldave

Saptamana trecuta am luat de la Aeroportul Otopeni autocarul spre Chisinau. In spate erau cateva studente din Israel, doua din ele purtau chador. Dupa vreo ora de drum, una din ele l-a rugat pe sofer sa opreasca cu prima ocazie. Avea nevoie de veceu.

In scurt timp timp, soferul trage pe dreapta, la o benzinarie. Trei fete coboara. Coaboara si alti pasageri. Dupa cateva minute, revin toti, in afara de fete. Lumea incepe sa se impacienteze. Valul, de obicei, il face un om, printr-o rasuflare grea si ostenita, preluata de altul si tot asa, pana apare un tsunami. Asa a fost si acolo.

Am auzit comentariile vecinelor din spatele meu. Ca acelea, imbrobodite stau mult la veceu, ca nu stiu cum se se foloseasca de veceu. Pentru ca sunt imbrobodite, se intelege. Mai in spate, un barbat, incurajat de murmurul de dezaprobare, a spus cu voce mai tare si mai sigura ca fetele au prea multe fuste si pana le ridica, trece timpul. Cineva si-a adus aminte cat sunt aeastea imbrobodite de aiurea pe acolo pe unde ei locuiesc.

La un moment dat, furiosi ca nu pornim, cineva a lansat ideea sa pornim fara ele. Sa le lasam acolo. Sa le invatam minte.

Propunerea venea din partea femeilor.

Situatia s-a repetat de alte cateva ori. Un om atent, care si-ar fi lasat rasismul si xenofobia acasa, ar fi observat ca cel mai mult se retine doar o fata si tot ea este cea care a solicitat de mai multe ori o stationare. Ar putea fi cateva motive pentru astfel de retineri si solicitari, inclusiv o menstruatie abundenta. In orice caz, nu o facea ca sa se distreze si nici pentru a innebuni un autocar plin cu lume.

Imi era rusine. Sincer. Desi poate n-ar fi trebuit sa ma deranjeze comportamentul altor oameni, care, intr-un fel, nu ma priveste direct. Dar imi era rusine pentru conationalii mei. Pentru lipsa lor de toleranta fata de alt popor, alta religie. Pentru lipsa de compasiune fata de o femeie tanara, venita dintr-o tara indepartata, din alta cultura, careia si asa nu ii este foarte usor. Asa cum nici moldovenilor nu le este usor intr-o tara straina. Imi era rusine pentru femeile din tara mea. Pentru furia lor oarba, comentariile rautacioase, lipsa de intelegere simpla, umana, a faptului ca un om este intr-o situatie mai dificila, pentru lipsa lor de solidaritate cu una dintre ele. Pentru ca o femeie este o femeie, fie ea din Moldova, Israel, Mali sau Australia.

Cel mai josnic, insa, era faptul ca cei cu comentariile isi permiteau sa vorbeasca tare, fiind siguri ca o fata in chador si celelalte colege ale ei, nu au cum intelege romana. Si iarasi, daca acei oameni si-ar fi incordat, cel putin, un neuron, ar fi repede dedus ca ele sunt studente la Chisinau si ca toti studentii straini invata romana, pentru ca studiile sunt in romana. Dar nu, pentru ce sa gandesti?

Lovitura de gratie, insa, intotdeauna vine la momentul potrivit. Si ea a fost data la vama, cand fetelor li se retineau pasapoartele si incarcatura autocarului a inceput iar sa se impacienteze. Ca de ce noi toti trebuie sa asteptam din cauza la cativa oameni? Atunci, una din fete, careia cineva a inceput sa-i explice in engleza ca ar fi bine sa coboare sa vada ce se intampla, a raspuns intr-o romana buna ca ea… intelege romana si nu are nevoie de traducere.

Toti au amutit. Pacat ca era intuneric si nu am putut sa-i vad pe cei cu replicile cum incep sa priveasca filosofic pe geam, adoptnad tactica copiilor, care, atunci cand inchid ochii si nu vad nimic in jur, cred ca ei sunt invizibili.

Social

Zeita Carbuna din Moldova

Pe masa mea de lucru, la loc de cinste, langa cele mai dragi fotografii, sta noua mea prietena si mentora. Ea este Zeita Carbuna, o statueta din lut, cu sani generosi, cu posterior bombat, cu coapse datatoare de viata – zeita-mama, prin buricul careia trece centrul Universului. Ea nu are cap, mainile ii sunt scurte. Ea insa e afectuoasa, multa, darnica.

Ea poarta in ea caldura pamantului, lumina soarelui si umezeala ploilor.

In prima noastra noapte impreuna, Zeita Carbuna a dormit langa mine. Am scos-o din cutie si am pus-o atent langa perna. Apoi am luat-o in mana si i-am transmis din energia mea. Ea a devenit calda. A prins suflet. O bucatica din sufletul meu. Acum suntem una.

carbuna_1

Aceasta statueta reprezinta cel mai bine Moldova, care, in fond, e o femeie. Moldova nu e taur, bour, zimbru. Moldova e o femeie nascatoare. Moale, calda, generoasa, hranitoare. Dar si puternica, salbatica, rezistenta.

Moldova e un pamant plamadit din energii feminine, unde femeile fac regulile. O tara dusa pe umerii femeilor. Un tinut framantat si crescut de mainile femeilor.

Dar Zeita Carbuna nu este doar o simpla statueta. Aceasta este una din reproducerile figurinelor de cult ce se creau pe teritoriul Moldovei acum 7000 de ani, facute azi cu mainile pacientilor de la Spitalul Clinic de Psihiatrie, in cadrul Centrului de Reabilitare Vocationala @Costiujeni, un proiect care mi-a incalzit inima si pentru care vreau sa fiu utila.

Eu mi-am pus ca scop sa promovez Zeita Carbuna si sa ajung ziua cand ea va deveni simbolul Moldovei. O Moldova care va prinde viata de fiecare data cand una dintre noi o va incalzi in mana sa.

Social

Cine ne protejeaza copiii?

Ieri mergeam grabita prin centrul Chisinaului, in zona magazinului UNIC. Am trecut ca un vartej pe langa o femeie mai in varsta si o fata adolescenta, de vreo 13-14 ani. In urechi mi-au intrat franturi din dialogul lor, bucati de cuvinte pe care nu puteam sa le leg:

Femeia: 1000 de euro, avion, de ce nu?

Fata: eu doar sunt copil! de ce faci asta?

M-a trecut un fior. In suflet mi-a cazut o ghiulea de plumb. Am intors brusc capul dupa ele. S-au oprit. Fata se uita speriata la femeie. Nu stiam ce sa fac. In urechi imi vuia. Simteam atata suferinta in ochii adolescentei. O simteam neputincioasa.

Ele m-au observat. Nu m-am oprit. Mi-am vazut mai departe de drum. Dar nu mai calcam la fel de sigur. Voiam sa inteleg ce se intampla. Sa stiu ca fata e bine. Ca are cine sa o apere. Ca nimeni nu-i va face rau. Ca acea femeie o protejeaza, ca are grija de ea. Ca tine minte ca e doar un copil.

***

In maxi taxi, seara. Lume multa. Eu cu o punga mare si o floare, pe o tulpina lunga si fragila. Gasesc un loc in spatele unei femei de peste 50 de ani. Langa geamul de vizavi sta singur nepotelul ei, un baietel de vreo 5 ani, caruia nu-i mai tace gura. Povesteste nostim ceva. Tur-tur-tur. Turu-turu-tur. Ceilalti pasageri se amuza. E prima zi de primavara si e voie buna. Femeia, insa, se simte obligata sa demonstreze tuturor ca ea tine situatia sub control, ca este o bunica responsabila si severa, care nu permite fel de fel de samovolnicii copilului si tot intinde mana sa-l piste, sa-l ghionteasca si striga la el, printre oamenii care se lipesc unul de altul, sa taca, sa nu povesteasca atata, sa nu deranjeze lumea, sa nu o mai faca de ras. Copilul n-are nicio treaba. Atata spirit in el!

Scena se petrece de cateva ori. Dar baietelul continua ciripitul. Atunci femeia se simtise obligata sa explice cu voce tare, ca de pe-o scena imaginara, crescuta in mijlocul microbuzului, ca vesnic el asa, ca nu mai stie cum sa-l dezvete sa nu povesteasca in locuri publice, ca daca aude ceva ce-l impresioneaza, nu se mai opreste din povestit. Cand si-a incheiat monologul, astepand aprobarea si compasiunea celor din jur, o tanara i-o pune: “Doamna, e doar un copil si se poarta ca un copil!”. Din spatele tinerei, un barbat in varsta: “Lasati-l in pace, nu deranjeaza pe nimeni”.

Pacat ca aveam doar o floare. As fi vrut sa am mai multe si sa le impart pasagerilor acelei curse, pentru ca au lasat un copil sa respire. Pentru ca au fost avocatul lui, in locul celei care ar trebuie sa fi fost.

***

Copiii nu au pe nimeni, in afara de noi, maturii, in grija carora sunt. Noi trebuie sa fim avocatii copiiilor nostri. Noi, parintii. Bunicii. Noi trebuie sa fim cei care ii apara in orice circumstante. Cei care le dau microfonul atunci cand ei au ceva de spus. Cei care vor sa le asculte povestile. Cei care intotdeauna vor fi zid in spatele lor. Cei care niciodata nu vor pune la indoiala vorbele lor. Cei care niciodata nu se vor dezice de copiii lor in fata gurii lumii.

Foto: Paul Bence

Social

Istorii cu sange

Am adunat in aceasta postare comentariile despre experiente marcante legate de menstruatie, prin care au trecut cititoarele cand erau eleve, lasate la postarea despre eleva careia, avand o menstruatie abundenta, nu i s-a permis sa plece acasa.

Sunt niste marturii care nu trebuie uitate, trecute cu vederea, minimalizate. Ele fac parte din experienta feminina colectiva din aceasta tara si trebuie valorificate.
Va multumesc pentru sinceritate. Daca mai sunt doritoare sa-si imparateasca experienta menstruatiei traite in scolile noastre, sa stiti ca loc este pentru toata lumea.

Eu la varsta fetitei ma informam singura (imi era rusine sa intreb) si eram indrazneata, dar cate fete din clasa mea stateau asa la ore si cel mai mult se temeau sa nu murdareasca scaunul ca o sa fie probleme. Erau gata sa stea in scurta cat de cald nu ar fi in clasa, dar sa nu isi ceara voie, sa nu vada altii, sa nu murdareasca scaunul.

Imi amintesc un profesor de educatie fizica, care atunci cand ne spunea conditiile care trebuie respectate pentru un anumit exercitiu, adauga “fetele care au ciclu, pot sa nu faca asta”. Noi asa de tare ne rusinam de cuvantul acesta, ca dadeam tpt din noi sa nu ne tradam ca avem ciclu. Omul chiar era bin intentionat.

mie tot mea venit ciclu la lectii la scoala era luna mai eram im fusta si mam murdarit cu 14 ani in urma…a vazut cineva din colege parca vad si acum cum mau inconjurat toate ca nu cumva sa vada baetii si discutam cum sa facem aa plec acasa in halul cela.am zis la invatatoare mea dat o coftita sa o leg la.jumate si ma trimas acasa.intre timp a sunato pe mama sami easa in cale.era o invatatoare in virsta ce bravo a fost.eu nu inteleg ce se intpla cu lumea in ziua de azi…

Cu parere de rau mi’i cunoscut acest sentiment de rusine, mai mult, noi, fetele ne vorbeam una la alta despre menstruatie, cum e si ce se face, cand parintii trebuiau sa o faca, care din jena probabil, altfel nu’mi pot explica, nu mi’au povestit nimic.
In liceu, dupa ce una din eleve, fiind in clasa a 9’a a ramas insarcinata de la un coleg de clasa, cu care locuia impreuna, parintii afirmau ca nu erau la curent cu asta, dirigintele clasei a primit o mustrare aspra si ne’a condus la un centru clinic privat, unde am fost informati despre menstruatie, sex, contraceptie cu materiale didactice speciale. Deci, daca se doreste, se poate.
Educatia sexuala i’ar ajuta pe multi sa’si cunoasca corpul, sa se protejeze de multitudinea de boli.

De ex mie…nimeni nu mi-a vb despre minstruatie.Niciodata nu v-oi uita …aveam 12-13 ani…era in seara Anului Nou….s-a inceput…nici nu eram pregatita moral(cum sa-i fac fata). Am strigat-o pe mama….ea s-a uitata si a spus “niste petisi” amush . Eu am ramas fara cuvinte ..cand am auzit-o….Asa cum imi dadea bani cu”norma”….am furat bani sa-mi cumpar absorbate “bella” cu care puteai sa te legi de gat))

Pe cind eram mică îmi aduc aminte ca la noi in școala a fost un caz asemanator…..fata avind ciclu abondant sa murdărit,cind și-a cerut fata voie ca sa meargă la baie sa se schimbe a fost refuzata de către profă…….fata sa ridicat și a plecat indiferent dacă primea nota negativă….cind sa întors de la baie o aștepta directorul plin de draci…..Razbunarea fetei a fost ca atunci cind profa era îmbrăcată in pantaloni albi fata ia vărsat pe scaun cerneala roșie…….au ris toată școala de profa și plus la asta a rămas cu pantaloni de aruncat.De atunci dacă aveai nevoie la baie trebuia doar sa anunți si puteai merge

Am avut mama vitregă, s-au cum îi spuneam eu, mama de a doua. Era răutăcioasă și de multe ori eram trasă de păr, lovită cu palmele peste față și mereu se agăța de mine din orice. Aveam frică de ea, o frică nebună. Momente de acestea erau multe și triste și pline de lacrimi.
A venit ziua când pentru prima dată am avut menstruație, dar n-am spus, de frică, de neînțelegere, de rușine, de copilul speriat din mine. Am tot ascuns câteva luni cum am putut iar protejarea mea erau bucățile de cârpe pe care mi le făceam singură. În una din zile mi-am pătat hainele și femeia căreia îi spuneam mamă a urlat la mine și mi-a aruncat în față câteva bucăți de pânză albă, împăturite și călcate. Nu m-a întrebat de când am menstruație, cum sa-mi fac igiena, câte zile durează și important, este un moment firesc și natural.
Eu am învățat asta de la diriginta mea, prietenele mele, colegul meu de clasă Ion (oare pe unde e acum și ce mai face? ), apoi singură. Și totuși când ești copil ai nevoie mare mare de sfaturi și susținere. Vorbiți cu copiii voștri pentru că asta e necesar, e util, e frumos.

Nu stiu prin ce clasa eram cand imi veni ciclu mai devreme, pe nepregatite (nu aveam la mine nici absorbante si nici pastile), am mers la diriginta sa imi cer voie acasa. Mi-o zis “Rabda, ca aici tot femei lucreaza, daca s-or duce toate acasa cand li se incepe?!”. Nici macar sa imi dea vreo pastila sau vreun absorbant, ca avea prin sertare de toate. O colega pana la urma mi-a gasit un absorbant, dar de rabdat durerea am rabdat pana la sfarsitul lectiilor. Nu stiu cum aratam, dar cand am iesit din scoala si m-a vazut “doamna” s-a albit la fata. De atunci, ori de cate ori imi ceream voie acasa, chiar daca nu ma durea nimic, pur si simplu nu-mi era a face lectii, zicea “Du-te!”. Si nu ma mai intreba absolut nimic.

Eram mai mare, si la scoala purtam pantaloni negri deci nu se vedea Si tot m-am dus la diriginta sa-i zic ce s-a intimplat, si mi-a zis sa ma spal si sa stau ca mai am 2 lectii. Eu m-am uitat la dinsa, am ris si m-am dus acasa.

Eu în școală muream de durere o dată pe lună, asta până am înțeles că trebuie să chiulesc pentru că altfel nu sunt lăsată să plec acasă. Durerea provocată de menstruație nu e luată în calcul!

Imagine: broderie de Sam Logan