Browsing Tag

Alergat

Părțile corpului

În orice situație neclară, aleargă!

Urmăresc pe Instagram câțiva alergători și alergătoare de maratoane din Rusia. În ultimile săptămâni ei au răspuns, în cadrul unei campanii, de ce aleargă. Răspunsurile au fost diverse, firul roșu, însă, era că alergatul îi relaxează. Pentru cine nu aleargă, probabil e greu să înțeleagă cum o activitatea fizică atât de intensă, cum e alergatul, poate relaxa. Adevărul e că relaxarea din timpul alergatului vine de la faptul că mintea se eliberează, de parcă vântul ar trece prin ea în procesul alergării, luând cu el tot praful.

Alerg mai organizat cam de doi ani, deși tentative am avut și mai înainte. Alerg de câte ori am ocazia și o fac cu mare plăcere. Pentru mine stresul e mai mare atunci când amân alergatul (din oricare motiv), decât atunci când trebuie să mă scol foarte devreme ca să alerg.

De ce alerg?

Pentru că îmi place. Pentru că alergând, gândesc mai limpede. Pentru că, pentru mine, alergatul înseamnă meditație. Pentru că nu am găsit calmant mai bun decât alergatul. Pentru că alergatul este timpul pe care mi-l ofer doar mie.

Când alerg?

Eu alerg dimineața devreme. Prefer să ies din casă până la 7:30. Aerul e mai proaspăt. Lume e puțină și cea care este, e ocupată și ea cu alergatul și nu se oprește la taclale în mijlocul pistei pentru alergători (în cazul în care alerg la Valea Morilor).

Alerg singură. Nu pot alerga în grup sau în pereche. Deși, dacă ai un partener mai bun decât tine, asta te poate motiva să ajungi ca el. Când abia am început să alerg, aveam o prietenă lângă mine. De fapt, ea era cea care m-a scos din casă. Această prietenă alerga mult și bine, era într-o formă sportivă net superioară mie. Acum, însă, după ce am depășit lenea de a face efort fizic, prefer să alerg singură (vezi „De ce alerg?”).

Azi dimineață am ales mersul rapid

Cum alerg?

Sunt o alergătoare moderată. Este o decizie gândită și chibzuită. Da, sunt foarte tentată de maratoane, curse de anduranță (mai ales că am în familie pe cineva care aleargă ultra-maratoane, de la care mă pot inspira), dar la această etapă a vieții simt că mai mult de 10 km. nu pot oferi Zeului Alergatului. După 8 km. îmi simt deja genunchii mai puțin mulțimiți, după 10 – calcaneul drept începe să-mi dea de știre. Uneori, alternez alergatul cu mersul. Sunt, însă, zile când aleg să fac mers sportiv, pentru că nu simt că aș fi în formă pentru alergat.

Sunt conștientă că nu voi ajunge sportivă de performanță la 40 de ani, că nu am nici talent, nici predispoziție genetică spre performanțe atletice, că nu am posibilitatea să investesc acum în antrenori, care m-ar învăța cum să-mi depășesc unele limite – deci alerg atât cât pot să o fac singură, cu resursele proprii, astfel încât să nu ajung a doua zi la medic sau la Spitalul de Urgență.

Aici vreau să mă opresc puțin și să atrag atenția entuziaștilor în ale schimbării bruște de viață, din una sedentară, cu mult colesterol rău în una mega-activă, cu alergat de câte 10 km din prima zi -nu faceți asta. Pentru binele vostru, nu vă aruncați chiar așa în alergat. Mai ales, dacă aveți un surplus de masă corporală, obezitate. Mai ales, dacă la acest surplus, nu ați trecut pe la cardiolog să vedeți ce vă face inima. Aruncatul ăsta cu capul înainte în efort fizic intensiv se poate termina foarte urât. Pentru unii oameni, care suferă de anumite condiții de sănătate, despre care ei pot nici să nu știe atunci când încep să se antreneze intens, alergatul poate fi, în general, contraindicat. Nu vă leneviți să vă consultați cu medicul de familie, cu medicul cardiolog sau alt medic cu care aveți treabă mai des. Nu neglijați controalele de rutină anuale, care includ și analiza generală a sângelui, ca să știți ce se întâmplă în corpul vostru. Apropo, am văzut la unele laboratoare private că au oferte de pachete de teste pentru activitățile sportive. În cazul în care aveți dubii, investiți mai bine într-un astfel de pachet de teste, ele vă vor economisi ulterior timp și bani.

Altceva ce pot să recomand, este să vă informați despre alergat din surse serioase, profesioniste. Acum, slavă domnului, este de unde alege – site-uri, reviste de specialitate, cărți, forumuri tematice, grupuri pe Facebook, conturi ale alergătorilor pe Instagram. Informație este în surplus, trebuie doar să existe curiozitate și dorința de a face lucrurile cu cap.

Cu ce alerg?

Eu nu mi-am bătut niciodată capul prea mult în privința echipamentului de alergat. Cel puțin așa a fost, când am început. Confortul și accesibilitatea au fost întotdeauna cele mai importante pentru mine – deci, un tricou larg din bumbac și un pantalon de trenning, confortabil, tot din bumbac, au fost suficiente. Dar un echipament special pentru alergat, desigur, este o alegere cu mult mai bună. Diferența între ce găsești prin casă și echipamentul profesionist este că al doilea este cusut din materiale care favorizează ventilația și reglează temperatura corpului, iar în caz de ploaie, se usucă mai repede. Așadar, un echipament bun de alergat este acum printre primele poziții pe wishlist-ul meu.

Cel mai important, însă, atunci când trebuie să alegi în ce să învestești mai întâi – după ce ești sigur/ă că alergatul e pentru tine – e încălțămintea. Nu faceți greșeala să alergați în mocasini, espadrile, ghetuțe din pânză Oldcom, așa cum văd des pe la Valea Morilor. Dacă pentru început e ok să economisiți pe tricouri, nu e deloc ok să economisiți pe încălțămintea portivită, care vă va proteja de accidentări, de bătături, de beșici, de șocuri și care va transforma alergatul într-o experiență plăcută. Ah, și încă ceva – combinația de ghetuțe Oldcom și șosetuțe din capron, pe care o văd la unele femei, nu e bună deloc, dar deloc.

În concluzie

Alergatul este, înainte de toate, o terapie, apoi toate celelalte. Dar la fel cu orice terapie, alergatul nu este potrivit pentru toată lumea. Înainte de a trage pe picioare încălțămintea cumpărată anume pentru astfel de activitate, informați-vă despre ce vă așteaptă odată porniți la drum. Verificați-vă sănătatea. Ascultați-vă corpul. Cea din urmă e valabilă pe tot parcursul experienței alergatului. Nu forțați, corpul se poate răzbuna. În cazul alergatului, e mai bine, totuși, să învățați cât mai multe din greșelile altora și să nu vă expuneți sănătatea diferitor riscuri, așa cum am făcut eu cândva, din neștiință și lene.

O alergare plăcută vă doresc!

 

Foto:Nathalie Désirée Mottet /Unsplash

Din viață

Mici victorii asupra unor frici mari

De aproape 6 luni nu mai locuiesc în Chișinău. A fost o decizie spontană și, ca toate deciziile spontane, una foarte bună. Dar despre bucuria unei vieți departe de aglomerația Capitalei, voi scrie în altă zi. Azi, despre alte decizii bune, luare în mâini și alergat.

Când s-a deschis sezonul meu personal la alergat, alcătuisem o schemă destul de complicată – luam rutiera spre oraș, de acolo mergeam pe jos spre Valea Morilor și, odată ajunsă la locul destinației, începeam să alerg. Era ok și nu era ok.

Partea bună e că descoperisem multe străduțe fermecătoare în zona respectivă, Chișinăul devenise și mai divers în ochii mei. În plus, cunoșteam parcul destul de bine, aveam traseul meu clar definit, mă simțeam în siguranță.

Însă toate mișcările pe care le făceam pentru a ieși din casă și pentru a ajunge în parc, apoi pentru a mă întoarce acasă cu transportul, transpirată și urât mirositoare, timpul care se ducea pe această schemă, transformau alergatul într-o activitatea doar pentru weekend sau zilele de sărbătoare. Iar dacă în acele zile ploua – la revedere, alergat!

Cât timp învârteam în cap combinații mai bune pentru alergatul meu, priveam, ba dintr-o partea a apartamentului, ba din alta, pe geam, spre câmpurile ce se aștern în jurul lui. Verzi, ierboase, mustoase, exact cum îmi plac. Uneori îmi mai trecea prin gând întrebarea de ce nu alerg acolo. E lângă casă, nu e asfalt, e teren accidentat, așa cum caut, e aer curat, tril de păsărele și tot zenul din lume.

Mmmmm… mă temeam.

De necunoscut mă temeam. Nu cunoșteam locurile, câmpurile, planeta pe care eram. Să ies, s-o cunosc, nu-mi ajungea curaj. Și când te gândești – ce mare treabă, ieși, alergi, te întorci acasă…

Și uite, azi am ieșit. Nu planificam. Eram pregătită să aplic schema obișnuită, dar am întins prea mult din timp și, dacă mă porneam la Chișinău, îmi dădeam tot programul zilei peste cap. Așadar, a trebuit să aleg – încă o duminică fără alergat sau depășirea fricii de necunoscut.

Răspunsul devenise evident. Deși nu din prima clipă.

Am ieșit frumușel din casă și am luat-o spre Vest, pe marginea drumului național ce duce spre vama Leușeni. Am tatonat terenul cel mai apropiat și accesibil. Mă simțeam ca în ziua când părinții mi-au dat voie să ies singură în curtea blocului. Să fi avut vreo 4 ani.

Iarba fusese cosită recent. E relativ ușor de alergat, deși m-am întors acasă cu bascheții plini de pământ și șosetele înnegrite. În schimb, cu un buchet de maci, o bucată de scoarță de copac și o tonă de satisfacție. E adevărat, n-am alergat pe câmpuri și prin crânguri, dar va urma.

Mi-au trebuit două luni să depășesc o frică, aparent prostească în acest context. Frica de nou, de necunoscut, frica de un alt drum. Și totul devine atât de simplu după ce faptul e consumat, încât te gândești că era nevoie doar să te impui să faci primul pas într-o direcție până atunci necunoscută. Dar cât de greu părea totul și câte motive erau să nu-l faci!

Text: Diana Guja

Foto: de la locul faptei

Părțile corpului

Și iar întrebarea ceea… Da’ cum ai slăbit?

Săptămâna viitoare emisiunea Optmart SRL o să fie neașteptat de interesantă. Pentru mine neașteptat, deoarece niciodată nu mi-a trecut prin cap că m-ar putea interesa așa teme. În fine, mai multe acum nu vreau să dezvălui, în afara de faptul că Alla Donțu la începutul emisiunii m-a întrebat cum am slăbit atât de mult (emisiunea nu e despre slăbit:)).

Întrebarea asta mi s-a adresat un număr record în ultimele 6 luni. Mai mult chiar decât întrebarea cum mă simt după plecarea Ilincăi, cea care era în top anul trecut.

Și când să răspund, am început să mă cam bâlbâi. Or, eu am meteahna asta de a fi sinceră, de a nu duce lumea în eroare cu jumătăți de adevăruri, de a fi sigură că am fost înțeleasă corect (mă lecuiesc acum la psiholog) și tot rugumând răspunsuri exacte și un milion de paranteze, iese, că până la urmă… nu vreau să răspund. Păi iată, în stilul ăsta am și răspuns în emisiune :) După care câteva zile m-am gândit că nu am fost exactă și că a ieșit că sunt o mincinoasă, când de atâtea ori am scris anul trecut că alerg, că merg la tot felul de masaj, cu aparate și fără, la proceduri.

Adevărul este că am început să slăbesc vizibil mai târziu, când nu mai făceam nimic special, când alergam cu mult mai rar sau deloc, deoarece dăduse frigul, când am intrat într-o fază mai proastă și uitam să mănânc sau nu aveam poftă de mâncare și de nimic, de fapt. După care lucrurile au revenit la mai bine decât normalul de până atunci, am început să mănânc, chiar și dulce, am redus fumatul până aproape de 0, dar kilogramele nu se întorceau, ceea ce pentru mine a fost neașteptat. Să nu zic, extrem de neașteptat.

Am impresia că mi s-a schimbat tot metabolismul. Că eu m-am schimbat. Că omul în care mă transform acum nu mai are nevoie de toate acele kilograme. El pur și simplu a spus „nu, merci, mă descurc fără”.

Acum cântaresc atât cât cântăream la 19 ani. Am găsit niște haine cusute în perioada ceea, pe care le păstram pentru Ilinca. Eram sigură că pentru mine ar fi fost utopic să sper că le-aș mai fi putut purta. Le-am probat, îmi vin.

Din toate femeile de pe linia mamei, despre care știu că au fost până la mine, eu sunt prima care a rupt linia obezității. Ceea ce pentru mine e foarte important. Mai ales, știind că se aștepta că nu voi avea scăpare.

Am revenit la alergat. Și asta îmi aduce atâta liniște, satisfacție și dorință de a trăi. Și dacă alergatul îmi va ajuta să mențin și kilogramele de acum, cu atât mai bine.

Iată acesta e răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi putut formula în timpul filmărilor.

Text: Diana Guja
Foto: selfie după 9 km. Azi în total am făcut 13 km.