Browsing Tag

Alergat

Din viață

Mici victorii asupra unor frici mari

De aproape 6 luni nu mai locuiesc în Chișinău. A fost o decizie spontană și, ca toate deciziile spontane, una foarte bună. Dar despre bucuria unei vieți departe de aglomerația Capitalei, voi scrie în altă zi. Azi, despre alte decizii bune, luare în mâini și alergat.

Când s-a deschis sezonul meu personal la alergat, alcătuisem o schemă destul de complicată – luam rutiera spre oraș, de acolo mergeam pe jos spre Valea Morilor și, odată ajunsă la locul destinației, începeam să alerg. Era ok și nu era ok.

Partea bună e că descoperisem multe străduțe fermecătoare în zona respectivă, Chișinăul devenise și mai divers în ochii mei. În plus, cunoșteam parcul destul de bine, aveam traseul meu clar definit, mă simțeam în siguranță.

Însă toate mișcările pe care le făceam pentru a ieși din casă și pentru a ajunge în parc, apoi pentru a mă întoarce acasă cu transportul, transpirată și urât mirositoare, timpul care se ducea pe această schemă, transformau alergatul într-o activitatea doar pentru weekend sau zilele de sărbătoare. Iar dacă în acele zile ploua – la revedere, alergat!

Cât timp învârteam în cap combinații mai bune pentru alergatul meu, priveam, ba dintr-o partea a apartamentului, ba din alta, pe geam, spre câmpurile ce se aștern în jurul lui. Verzi, ierboase, mustoase, exact cum îmi plac. Uneori îmi mai trecea prin gând întrebarea de ce nu alerg acolo. E lângă casă, nu e asfalt, e teren accidentat, așa cum caut, e aer curat, tril de păsărele și tot zenul din lume.

Mmmmm… mă temeam.

De necunoscut mă temeam. Nu cunoșteam locurile, câmpurile, planeta pe care eram. Să ies, s-o cunosc, nu-mi ajungea curaj. Și când te gândești – ce mare treabă, ieși, alergi, te întorci acasă…

Și uite, azi am ieșit. Nu planificam. Eram pregătită să aplic schema obișnuită, dar am întins prea mult din timp și, dacă mă porneam la Chișinău, îmi dădeam tot programul zilei peste cap. Așadar, a trebuit să aleg – încă o duminică fără alergat sau depășirea fricii de necunoscut.

Răspunsul devenise evident. Deși nu din prima clipă.

Am ieșit frumușel din casă și am luat-o spre Vest, pe marginea drumului național ce duce spre vama Leușeni. Am tatonat terenul cel mai apropiat și accesibil. Mă simțeam ca în ziua când părinții mi-au dat voie să ies singură în curtea blocului. Să fi avut vreo 4 ani.

Iarba fusese cosită recent. E relativ ușor de alergat, deși m-am întors acasă cu bascheții plini de pământ și șosetele înnegrite. În schimb, cu un buchet de maci, o bucată de scoarță de copac și o tonă de satisfacție. E adevărat, n-am alergat pe câmpuri și prin crânguri, dar va urma.

Mi-au trebuit două luni să depășesc o frică, aparent prostească în acest context. Frica de nou, de necunoscut, frica de un alt drum. Și totul devine atât de simplu după ce faptul e consumat, încât te gândești că era nevoie doar să te impui să faci primul pas într-o direcție până atunci necunoscută. Dar cât de greu părea totul și câte motive erau să nu-l faci!

Text: Diana Guja

Foto: de la locul faptei

Părțile corpului

Și iar întrebarea ceea… Da’ cum ai slăbit?

Săptămâna viitoare emisiunea Optmart SRL o să fie neașteptat de interesantă. Pentru mine neașteptat, deoarece niciodată nu mi-a trecut prin cap că m-ar putea interesa așa teme. În fine, mai multe acum nu vreau să dezvălui, în afara de faptul că Alla Donțu la începutul emisiunii m-a întrebat cum am slăbit atât de mult (emisiunea nu e despre slăbit:)).

Întrebarea asta mi s-a adresat un număr record în ultimele 6 luni. Mai mult chiar decât întrebarea cum mă simt după plecarea Ilincăi, cea care era în top anul trecut.

Și când să răspund, am început să mă cam bâlbâi. Or, eu am meteahna asta de a fi sinceră, de a nu duce lumea în eroare cu jumătăți de adevăruri, de a fi sigură că am fost înțeleasă corect (mă lecuiesc acum la psiholog) și tot rugumând răspunsuri exacte și un milion de paranteze, iese, că până la urmă… nu vreau să răspund. Păi iată, în stilul ăsta am și răspuns în emisiune 🙂 După care câteva zile m-am gândit că nu am fost exactă și că a ieșit că sunt o mincinoasă, când de atâtea ori am scris anul trecut că alerg, că merg la tot felul de masaj, cu aparate și fără, la proceduri.

Adevărul este că am început să slăbesc vizibil mai târziu, când nu mai făceam nimic special, când alergam cu mult mai rar sau deloc, deoarece dăduse frigul, când am intrat într-o fază mai proastă și uitam să mănânc sau nu aveam poftă de mâncare și de nimic, de fapt. După care lucrurile au revenit la mai bine decât normalul de până atunci, am început să mănânc, chiar și dulce, am redus fumatul până aproape de 0, dar kilogramele nu se întorceau, ceea ce pentru mine a fost neașteptat. Să nu zic, extrem de neașteptat.

Am impresia că mi s-a schimbat tot metabolismul. Că eu m-am schimbat. Că omul în care mă transform acum nu mai are nevoie de toate acele kilograme. El pur și simplu a spus “nu, merci, mă descurc fără”.

Acum cântaresc atât cât cântăream la 19 ani. Am găsit niște haine cusute în perioada ceea, pe care le păstram pentru Ilinca. Eram sigură că pentru mine ar fi fost utopic să sper că le-aș mai fi putut purta. Le-am probat, îmi vin.

Din toate femeile de pe linia mamei, despre care știu că au fost până la mine, eu sunt prima care a rupt linia obezității. Ceea ce pentru mine e foarte important. Mai ales, știind că se aștepta că nu voi avea scăpare.

Am revenit la alergat. Și asta îmi aduce atâta liniște, satisfacție și dorință de a trăi. Și dacă alergatul îmi va ajuta să mențin și kilogramele de acum, cu atât mai bine.

Iată acesta e răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi putut formula în timpul filmărilor.

Text: Diana Guja
Foto: selfie după 9 km. Azi în total am făcut 13 km.