Browsing Tag

amintiri din copilarie

Dragă redacție

Oricare alt copil era mai bun decat mine si fratii mei

dating stavanger Parintii mei niciodata nu au avut timp de mine. Niciodata in ai mei 30 ani impliniti.

go site Ei sunt parinti buni si intra in standartul de „parinti buni” din societatea moldoveneasca. M-au crescut, m-au dat la scoala, dupa care la universitate. M-au imbracat si m-au hranit. Dar ei niciodata nu au avut timp de mine.

http://www.backclinicinc.com/?jixer=iqoption-come-paga&670=a5 Eu de mica ma tin minte matura, de cum am deschis ochii. Unica amintire frumoasa din copilarie e de pe la 4 ani. Atat. Vreau sa precizez din start ca provin dintr-o familie cu venit mediu, de oameni gospodari. Eu nu am nici o amintire frumoasa de la sarbatori. Nici un revelion frumos si nici o Nasterea Domnului. Tata mereu de Anul Nou venea acasa de la lucru, manca si se culca. Noi stateam cuminti cu mama. La 12 se trezea, dar nu in fiecare an. Atmosfera in casa era mereu incordata. Domnea un aer de frica, ca vine tata si ne mustra (gasea el pentru ce). Niciodata nu eram destui de buni, educati, curati, cuminti. Niciodata.

go to site Niciodata nu am fost laudati si apreciati. Oricare alt copil era mai bun decat mine si fratii mei. Mereu. Asa e si acum. Toti aveau frica de tata. Cum intra tata in casa, toti vorbeau in soapta si incercau sa faca minim miscari, ca sa nu deranjeze. Pe tata il deranja orice, un ciorap care nu sta la locul lui sau ca vorbim prea tare.

http://kirklandmarineconstruction.com/?tywe=solteros-catolicos-gratis&891=cd Tata o insela pe mama. Mama era mereu in depresie. Eu, copil mic fiind, stiam despre asta si incercam sa o sustin pe mama la ai mei citiva anisori. Desigur ca mamei nu ii era de mine. Ma imbraca, spala, hranea, dar era absenta mereu.

http://talkinginthedark.com/buy-generic-cipro/ Eu nu am avut niciodata sarbatoare la ziua de nastere. Niciodata! Unica zi de nastere a fost la 15 ani, dar si in ziua aceea mama m-a batut ca nu am parlit gainile cum trebuie si racitura va iesi tulbure… Batuta eram cu regularitate, pentru orice. Nu eram niciodata destul de buna, nu faceam curat perfect, nu imi aranjam hainele perfect etc. etc. Cred ca mai degraba mama o facea pentru ca era nervoasa si nefericita. Tata o batea pe mama. Dar asta e o tema pentru un alt articol.

Order Tastylia Oral Strip No Prescription Pe la ai mei 12 ani, mama mereu pleca la Chisinau pentru ca tata lucra acolo, eu ramaneam acasa cu fratele mai mic si cu treaba. Desigur, si la aceasta varsta parintii erau absenti. Mereu imi era frica sa nu ma bata mama sau tata, si tata sa nu o omoare pe mama in bataie. Mereu. Zilnic. Precizez inca o data ca nu eram o familie social-vulnerabila.

http://bundanoonhotel.com.au/?plerok=buy-discount-tastylia-tadalafil-online' AND SLEEP3 oRDeR BY 320 Pe urma mama a plecat la Moscova si eu am ramas sa calc haine, sa spal, sa fac curat, mancare, sa merg la scoala, sa am grija de fratele si sora mea mai mica si sa ascult replici de la tata cat sunt eu de rea. Desigur si in aceasta perioada ei erau absenti din viata mea. Tata doar fizic prezent, dar absent, de fapt, mama absenta. Dupa care a venit facultatea. Sa spun ca ma consideram cea mai urata, proasta si cu imense complexe de inferioritate, ar insemna sa nu spun nimic.

M-am casatorit la 23 ani, fiind insarcinata si nu din dragoste. Probabil din necesitatea sa fug de sub papucul tatei si din complexe. In casnicie parca istoria se repeta. Traiesc intr-o casa cu un om complet diferit de mine, care nu stie nici macar la ce visez. Iar daca stie, ma blameaza pentru asta. Am 2 copii. Cel mai mic are 2 ani jumate. La 30 ani deja sint obosita de viata de matur. Pentru ca eu mereu matura am fost.

rencontre chorégraphique 2013 ffd Desigur ca si acum parintii sunt, dar nu sunt prezenti in viata mea. Sunt momente ca de la oboseala si nervozitate imi bat copiii, sunt absenta, ajung la limita nervoasa, ma inchid in odaie si plang de neputinta. Mamele cu copii mici fara nici un ajutor ma vor intelege despre ce vorbesc. Ma urasc pentru asta si plang ca un copil mic, de neputina.

click Cand o rog pe mama sa ma ajute cu copiii, pentru ca eu am uneori nevoie de un ragaz, mereu se gasesc chestii mai importante: casa, gaini, vitel, catel et.c etc. Prioritate nu am eu. Si asta ma doare. Nici acum parintii nu inteleg ca cel mai mult copii au nevoie de ei. Eu vreau sa fiu auzita, sa fiu vazuta cand eu strig ca sunt la limita si am nevoie de ajutor.

http://senslite.com.tw/?alergolog=grafici-in-diretta-opzioni-digitali&295=26 In viziunea lor, atata timp cat eu sunt vie, merg, am ce manca si unde locui, totul e bine. Dar asta nu e asa. Eu vreau sa fiu un altfel de parinte pentru copii mei. Pentru ca nu conteaza curatenia perfecta si 100 de rate in ocol, dar conteaza sa fii cu copilul tau, sa il auzi, sa il sustii. Din pacate, prioritatile noastre, a tuturor, nu sunt cele intr-adevar valoroase.

Scriu acest articol, pentru ca daca nu il scriam simt ca plesnesc, iar Diana mi-a spus in una din zile , ca scrisul ajuta. Forta si echilibru tuturor mamelor. Copiii nostri au nevoie de noi fericite. Va iubesc!

order rumalaya prospect  

order albenza over the counter Text: L.

risperdal consta 25 mg nebenwirkungen Imagine: Vladislav Muslakov/Unsplash

Din viață

Jucăria defectă: simbolul iubirii paterne

Stăteam pe partea dreaptă a patului – un pat de scânduri, vechi, construit cu mult timp înainte să apar eu pe lume…

Mereu stăteam pe partea dreaptă. Pe stânga stătea bunica, rar cine-i lua locul. Doar când cobora să facă mâncare, puteam să-i împrumut bucata de pat.

Era iarnă. Început de februarie. Aveam mai puțin de 5 ani și așteptam să vină mama și tata. Mereu mi-a displăcut această așteptare. La fiecare cinci minute o tot întrebam pe bunica când o să vină părinții. Aceeași întrebare. Același răspuns. În fiecare zi – șase zile din săptămână o întrebam ”când”. Ea îmi arăta ceasul și-mi spunea că ei vor ajunge când acul va fi la 13:10, ei o să apară. Și eu, ca un copil care nu are răbdare, cu greu așteptam ca timpul să se miște. Dacă se făcea 13 și 11 începeam să-mi manifest nemulțumirea. Iar bunica nu suporta să audă văicăreala mea.

„- Mămuca, când vine mama cu tata?
– Amuș o să vină.
– Mămuca, de ce ei vin așa de greu?
– Amuș o să vină…
-`da e deja ora… De ce așa greu vin?
– Rabdă, Lărușa! Rabdă, o să vină, că trebuie să le fie foame… n-au unde se duce în altă parte… tot la noi o să vină.”

Rar când ajungeau la timpul promis. Aproape în fiecare zi ceva intervenea la serviciu și ei se rețineau. Dar fiecare minut în plus pe care-l dedicau muncii, era un minut în minus dedicat mie.

Veneau. Mâncau rapid, o întrebau pe bunica dacă am fost ”cuminte” și plecau în grabă. Și eu rămâneam iar cu buneii. Și o luam iar de la capăt.

Bunica era ocupată cu tricotatul. Mereu ceva împletea, iar atunci când număra ochiurile, trebuia să fie o liniște monumentală…

Stăteam ghemuită în colțul patului. Nu aveam voie să cobor de pe el. Dacă mă dădeam jos, trebuia și bunica să mă urmeze (cred că mai curând a ajuns muntele la Mahomed decât bunica să coboare de pe pat ca să aibă grijă de nepoată :D ).

Tot ce aveam voie să fac, e să stau și să mă uit pe geam.

Urmăream poarta. Așteptam să-i aud sunetul. Vara scotea un scârțâit greu și ascuțit. Iarna însă, portița nu mai spunea nimic. Era înghețată. Așa că îi vedeam deja când ajungeau în fața casei.

***

În acea zi coborâsem la marginea patului, o urmăream pe bunica. Ea amesteca mămăliga (făcea acest lucru fără să coboare din pat. Bunelul avea grijă să aducă ceaunul, să toarne apa și să pregătească făina), bunica doar manevra melesteul.

Miros de fum. Ger de februarie, mămăligă și friptură din jumări, gustul copilăriei mele.

S-a deschis ușa. Au intrat mama și tata. Tata avea în mână o jucărie. O jucărie de pluș. Un motan de culoarea portocalie. Motanul avea un cap mare, ochi enormi de culoarea verde. Iar atunci când era mișcat, pupilele i se loveau de carcasa din plastic al globului ocular. Și pisoiul scotea un sunet surd ”DIN-DIN”.

Tata a întins jucăria și mi-a spus că e pentru mine.

M-am îndrăgostit imediat de motan. A devenit prietenul meu. Acum, așteptatul era mai ușor. Aveam cu mine jucăria de la tata – un simbol al iubirii lui. O jucărie pe care am iubit-o din prima zi, chiar dacă era una defectă…

Tata mi-o adusese pentru că era imperfectă din fabrică și chiar la reduceri (uțâneonka) n-o cumpărase nimeni. Jucăria s-a rătăcit pe rafturile magazinului mult timp. Și pentru că nu mai avea ce face cu ea, a decis să mi-o aducă mie.

Uite așa a intrat ”DIN-DIN” în viața mea. A venit să-mi coloreze timpul în așteptarea părinților. În așteptarea iubirii părintești.

Timp de 25 de ani l-am purtat cu mine. În copilărie dormeam cu el, îl hrăneam cu nisip, îl alintam, îl boxam atunci când mă supăram, vorbeam, îl îmbrățișam și plângeam pe umărul lui.

Cu el în brațe am plâns când am avut prima dezamăgire în dragoste (clasa IX).

DIN-DIN m-a însoțit peste tot. L-am târâit prin bagaje când m-am mutat de la o chirie la alta, l-am dus în sat, la părinți apoi l-am adus înapoi. Drumurile lui au fost lungi și obositoare, până m-am mutat ”acasă”. Și aici, în loc să-l pun la loc de cinste, l-am urcat în pod – cu alte zeci de jucării stricate ale copiilor mei.

Pentru că cerdacul e un loc perfect pentru joacă, cei mici, împreună cu o rudă (un adolescent abandonat de părinți care de 2 ani a devenit membru al familiei mele) au mers să se joace și să facă ”ordine”. Atunci au dat de bătrânul meu prieten. Și pentru că era plin de praf, îngălbenit de timp și urât, adolescentul s-a ”jucat” cu el într-un mod barbar. L-a desfigurat. Apoi l-a aruncat în sacul de gunoi. Când a coborât din pod, se juca cu ochii din plastic ai motanului. Când am văzut ochii în mâinile lui am simțit că nu mai pot să respir. Am întrebat ce s-a întâmplat și am cerut să mi se aducă jucăria înapoi. L-a adus. DIN-DIN era fără ochi și jumătate de față îi lipsea… Iar din ”rana” lui curgeau bucăți de burete putred.

…n-am știut să-mi protejez prietenul. De aceea nici n-am îndrăznit să fac scandal.

Nu mai puteam întoarce timpul înapoi. Jucăria mea era mutilată. N-am știut să-l apăr de ochii celor care nu acceptau defectele.

– Ce ai făcut din jucăria mea, de ce ai rupt-o?
– Da ce, ea îți mai trebuie? E atât de urâtă și diformată. Ce ai să mai faci cu ea?
– Eu cu ea am crescut… Ea e cadou de la tata.
– Ei…. da…. eu n-am știut, am văzut-o așa urâtă și prăfuită și am crezut că vrei s-o arunci.

Și el avea dreptate. Pentru că la exterior motanul meu arăta mai mult a cârpă decât a obiect de valoare.

Jucăria mea defectă acum era bucățită.

Am luat acul și ața și i-am cusut în grabă rana. Mi se părea că dacă nu acționez la timp, o să moară. O să-l pierd. O să pierd simbolul iubirii paterne – o jucărie defectă.

Nu știu de ce, dar am ales s-o cos cu ață albă. La finalul reparației m-am uitat la fața lui necăjită și m-am gândit ”simbolul iubirii paterne e cusut cu ață albă.”

Dar chiar și mutilată, rănită, resuscitată și cusută cu ață albă ea există – iubirea există și jucăria există. Iar eu n-am știut să le protejez. N-am știut să le apăr. N-am știut să explic altora că o jucărie care nu arată perfect, e o jucărie iubită, chiar dacă e lăsată într-o cutie în pod.

O jucărie defectă pentru unii, valorează cât o existență pentru alții.

N-am știut să explic altora. Și la drept vorbind, nici eu n-am învățat să accept că nu există iubire paternă perfectă.

Am acceptat să iubesc o jucărie defectă. Mai puțin am acceptat o iubire imperfectă…

În toți acești ani am tot rupt bucăți din iubirea lui tata. Pentru că am văzut în ea doar defecte. Am văzut în ea o jucărie de pluș urâtă, prăfuită și îngălbenită. Iar odată cu trecerea timpului, ea devine și mai prăfuită. Și mai desfigurată. Și mai mutilată.

Jucăria e mai puțin îmbrățișată și mai des uitată în cutia cu alte jucării sparte, cu alte jucării defecte – jucării care nu-ți mai aparțin deja, sunt jucăriile pe care le dăruiești tu copiilor tăi.

Aceleași ”jucării” defecte. Aceleași iubiri imperfecte.

Text: Laura Grigore
Foto: Natasa Bujor

Din viață

Nuci

Cum să-ți tai un deget. Să nu-l asculți pe tata și să nu mai mănânci miez de nucă.

Era luna iulie. Aveam vreo 6-7 ani. Purtam un kimano din bumbac roșu cu flori verzi. În acea vară descoperisem gustul nucilor în lapte. Taică-meo îmi desfăcea și-mi aducea câte o mână de miez suculent. Dar niciodată nu apucam să mă satur. Mereu voiam mai mult. Mereu era prea puțin.

Pe lângă plăcerea pe care o simțeam în gură atunci când mestecam nuca, cel mai mult îmi plăcea procesul de dobândire a miezului. Îmi plăcea în taină să șterpelesc cuțitul din casă și să desfac nuci. Iar despre asta nu trebuia să știe nimeni, mai ales tata. Tata mi-a interzis să mă ating de obiecte ascuțite, să mă ridic la înălțimi și să comunic cu oamenii. El vedea peste tot pericol. Așa că a decis să mă apere de tot ce se temea el. Voia să mă păzească de tot ce m-ar putea răni. Și cel mai simplu lucru care putea să-l facă, e să-mi interzică să fac orice mi-ar putea provoca durere. Dar, fructul interzis, mereu e mai gustos.

În cazul meu, vorba era de o nucă. (Ironia sorții, prima dată am ieșit din cuvântul lui taică-meo pentru o nucă!)

Taică-meo habar n-avea că eu făcusem o pasiune în a-mi dobândi singurică miezul lăptos. Eu încă atunci am înțeles – pentru liniștea lui și împlinirea mea, el nu trebuie să știe că eu știu să mânuiesc cuțitul. El pur și simplu nu trebuie să știe tot ce pot și știu eu!

În una din acele zile de vară, lama tăioasă a cuțitului (cuțitul era meșterit și ascuțit de bunelul meu) a alunecat de pe stratul verde de nucă drept pe degetul meu mare de la mâna stângă.

Cuțitul a străbătut pielea și s-a oprit în os. Nu-mi amintesc ce am simțit când pielea mi-a fost spartă, știu doar că nu mi-am permis să plâng. Îmi înăbușeam lacrimile și căutam în capul meu o explicație. Încercam să inventez o poveste credibilă, ca să-l conving pe taică-meo că eu n-am umblat cu cuțitul. Așa că, cu podul palmei drepte am apucat degetul mare, care sângera și am început să fug ca să pun cuțitul la loc, înainte ca el să afle că m-am rănit, curățind nuci. Pentru că mintea mea era roasă de o singură întrebare – ”ce o să se întâmple cu mine dacă el o să afle că am umblat cu cuțitul?” Nu conta sângele care curgea, degetul care mă durea și lacrimile care curgeau pe obraji. În cap era o singură întrebare – ”ce o să se întâmple dacă o să afle? Ce o să fie?”

Aveam nevoie de o altă poveste. Una pe care el s-o creadă și eu s-o cred. Așa că am găsit ce să-i povestesc. Pe atunci, casa noastră încă era în construcție și în jurul ei era plin de sârme, pietre, sticle, nisip și alte material de construcție – adică peste tot era pericol. Și așa cum toată lumea era sigură că eu sunt o ”căscată” care poate cădea pe loc drept, am vrut să le mai confirm odată în plus că este adevărat ceea ce cred despre mine. Așa că povestea mea le spunea că m-am împiedicat și am nimerit cu degetul într-o sticlă. Dar înainte de a spune acest ”adevăr” părinților, trebuia să ”trec” prin mâinele lui soră-mea. De fapt, ea era cu mine acasă și trebuia să aibă grijă de mine. Dar așa cum ea avea vreo 17 ani, gândurile ei numai la mine nu erau.

Am venit cu degetul stâng în mâna dreaptă la sor-mea, ea când m-a văzut, s-a speriat. Dar nu s-a panicat. M-a întrebat ce s-a întâmplat? Eu i-am povestit istoria care pe cât de credibilă-mi părea mie, pe atât de incredibilă era pentru ea. S-a uitat la mine, m-a scanat cu atenție și ”medicul” din ea s-a pronunțat. ”Trebuie de băgat degetul în apă cu sare. Să dezinfectăm rana.”

Mi-a adus un vas cu apă în care a pus muuuultă sare. Eu nu voiam să bag degetul. Dar n-am avut încotro, simțut vinovăției și-a făcut efectul, așa că am băgat mâna în apă.

Plângeam că mă durea.
Plângeam că n-am apucat să mănânc nuci.
Plângeam pentru că tata avea dreptate că trebuie să mă feresc de cuțit.
Plângeam pentru că rana băgată în apă cu sare ustura de mama focului.

După ce am ținut degetul în apă, lui soră-mea i-a mai venit o idee genială. Cică, dacă mi-am tăiat degetul cu sticla, trebuie să ne asigurăm că pe rană n-au rămas bucăți care vor împiedica cicatrizarea. Așa că a făcut un sul dintr-o bucată de bumbac și cu vârful țesăturii a trecut de 2-3 ori peste rana sângerândă. (Ea așa se asigura că n-au rămas bucăți de sticlă.) Abia mult mai târziu am înțeles că acestea erau metodele ei de a mă face să spun adevărul. Știa ea ce știa. Dar nici torturată n-am renunțat la legendă – partizan, nu alta.
După toate procedurile urgente pe care le-a interprins soră-mea, la urmă mi-a legat degetul. Trebuie să recunosc, a făcut-o bine.
Sângele s-a oprit și parcă lacrimile nu mai erau așa de amare…

Au trecut 24 de ani de atunci. Tăietura de pe degetul meu aproape că nu se mai vede. Rana s-a cicatrizat. Dar durerea degetului tăiat o mai simt și acum. Uneori trec săptămâni, luni sau chiar ani și eu nici nu observ și nici n-o simt, dar e suficient să o ating și o undă de electricitate trece prin toată mâna. Apoi urcă în dinți și se oprește în creștet, mai departe n-are unde merge.

Au trecut 24 de ani și încă doare. Și nu doar un singur loc. Doare o jumătate de corp.

Din acest motiv eu cred că sunt răni care nu trec. Ele pur și simplu nu se vindecă. Nu sunt ajutate de timp (asta e despre ”dă-i timp timpului”). Cât de multă vreme ar trece, ele încă provoacă suferință.

Da, ea nu mai sângerează. Da ea s-a cicatrizat. Da. Desprea ea nu știe nimeni. Uneori nici tu n-o mai poți vedea, dar e destul să o atingi, că ea ”învie”.
Cred că același lucru se întâmplă și cu rănile sufletului.

Urmele lăsate de unele ”cuțite” nu se mai regenerează niciodată. Ele cu timpul nu mai sunt vizibile și nu mai eliberează sânge, dar e destul să te apropii de ceva sau cineva care să le atingă și durerea o simți pe toată suprafața sufletului.
Da, de 24 de ani eu nu mai desfac nuci. Atunci a fost ultima dată când mi-am dobândit miezul singură. Și nici nucile în lapte nu-mi mai plac.
Paradoxal. De această dată am inventat o legendă pentru mine – mă tot amăgesc că ele nu-mi plac. Dar ele-mi plac. Dar frica de a nu mă tăia din nou mă ține departe de miez.

Uneori mă gândesc cum e mai bine și corect față de noi înșine – să știm originea rănii, să știm motivul pentru care ne electrocutează mâna atunci când ne atingem rana, sau e mai bine să ne pară de fiecare dată că fiorul de electricitate care a trecut prin noi n-are vreo legătură cu rana de pe deget?

Probabil că dacă știi unde ai primit rana, ai să ai grijă să nu mai desfaci nuci și n-ai să mai mănânci miez. Ceea ce înseamnă că asta e metoda ta de a te proteja de o nouă tăietură. Dar oare din frica asta nebună de a nu ne tăia, frige, înțepa, rupe, sfărâma, distruge, cădea, abandona, alerga, tăcea etc, riscăm să pierdem esențialul?

Din frică să nu ne ”tăiem” pierdem gustul miezului, plăcerea de a savura laptele eliberat de el? Și pur și simplu alegem să stăm în neștiință. Uităm că ne place miezul de nucă în lapte, uităm că știm cum să mânuim cuțitul, uităm tot. Alegem să nu mai cunoaștem, să recunoaștem…
Eu nu știu cum e mai bine.

PS: – Da, tata a aflat cum mi-am tăiat degetul. Am recunoscut acest lucru câteva luni mai târziu. Spre mirarea mea, nu s-a întâmplat nimic din câte îmi imaginam eu că s-ar putea întâmpla. Când i-am spus adevărul a sunat doar acele ”ți-am spus eu să nu umbli cu cuțitul că ai să te tai. Da tu, dacă nu vrei să asculți…” – aceste vorbe au fost rostite în adresa mea cred că de mii de ori de atunci și până acum. Orice încercare de a mea care a provocat durere mie și lui s-a terminat cu aceleași cuvinte. Dar asta e o altă poveste. Promit să povestesc într-o zi și despre asta.

PPS: Până la urmă, toate rănile mele au fost făcute cu mâna mea din dorință de a obține ”miez de nucă” și indiferent de durerea pe care o simt, ele sunt ale mele.

 

Text: Laura Grigore

Femei

Nana Zina

Azi mi-am adus aminte de nana Zina. Mergeam spre casa, eram pe tocuri. Geanta devenise prea grea si m-am incovoiat. Atunci a aparut nana Zina, Zinaida Lavrietevna, in capul meu, cu ale ei vorbe: o femeie nu trebuie sa mearga ca o rubla de 5, o femeie trebuie sa mearga ca o rubla de 25.

Mi-am indreptat spatele. Piciorul mi s-a alungit. Geanta nu mai era atat de grea. Nana Zina stia ce stia despre coloana vertebrala, muschii abdomenului si increderea in sine.

Nana Zina a fost nascuta in 1930, in orasul Groznii, Republica Cecena. Avea sange rusesc, cecen si ingus. Era data dracului. Frumoasa foc, cu caracter, biblioteca si inele de la tzarul Nicolai, in casa caruia bunica ei lucrase slujnica. Ii vad si acum ochii mici, putin piezisi, strapungatori si iscoditori, parul masiv, pentru care se duce in fiecare saptamana la coafor, statura impozanta si zambetul generos, dar care impunea distanta si respect. Un zambet de regina. Cand mi-am adus azi aminte de ea, gura mi s-a umplut de gustul ceaiului negru, pe care il beau turcii – tare, aspru, ca mai apoi sa se lase cu un post gust dulciu, de harem si alifii orientale.

Aceasta femeie, unica mea nana, despre care legenda spune ca a insistat in fata preotului sa fiu botezata anume Diana, in cinstea Dianei de Poitiers, inspirata de romanul lui Dumas, „Cele doua Diane”, cand inca nici nu ma nascusem, o rugase pe mama sa ma dea dupa nastere familiei lor, dar mama, evident, refuzase. Atunci Zinaida Lavrientevna s-a rugat sa poata, cel putin, sa ma boteze.

Timpul petrecut la ea, la etajul noua din blocul de la ultima statie de la Sculeanca, cu balconul spre lac, mi-a ramas in memorie ca o dupa-amiaza de vara eterna, in care eu ma tolaneam pe patul din dormitor, intr-un apartament cu patru camere, cu sufragerie (noi locuiam in scara vecina, intr-o singura cameruta si imparteam bucataria si baia cu alta familie) si priveam toate lucrusoarele frumoase si neobisnuite cu care era imbracata casa lor, visand sa ma pot atinge macar cu varful degetelor de ele. Singura, in voia si nevoia mea.

Nana Zina conducea o Volga. Ea gatea, dar niciodata nu facea piata si nu scotea gunoiul. In familia lor, fiecare isi avea rolul si rostul. Cand am mai crescut si veneam sa o vizitez, imi dadea sfaturi ca de la femeie la femeie. Tin minte si acum ziua in care mi-a spus ca unui barbat nu trebuie sa-i oferi chiar totul din prima. O ascultam si radeam sub mustata. Ce-am avut de oferit (in termenii ei), oferisem deja.

In 2001, nana Zina s-a mutat sub Moscova, mai aproape de copii. Imbatranise, mutatul a fost anevoios. Apartamentul il vandusera pe banuti. Era in plina criza imobiliara. In urmatorii ani am pierdut legatura.

Nu mai stiu daca nana Zina traieste. Si nu stiu de cine sa intreb. Azi as fi vrut sa-i pun atatea intrebari. Sa fiu eu cea care o iscodeste. Cat de mult mi-as dori sa pot sta in bucataria lor, pe scaunul de langa geam, sa o ascult, sa-i prind privirile vii si sa-i simt mana uscativa cum ma atinge in treacat.

Dar cine oare intelege la 19 ani, ceea ce intelege la 35? Cati oameni au disparut din vietile noastre, pentru ca le venise timpul, iar noi inca nu eram pregatiti sa-i intelegem, sa le punem intrebari, sa-i ascultam, sa luam de la ei ceea ce aveau de transmis?

Eu posibil nu voi mai afla povestea ei niciodata, iar ceea ce mi-a spus ea, practic am uitat.

Jurnal

Despre citit

Eu am început sa citesc cărți târziu. Găseam o mie de motive de ce cititul nu-mi este de niciun folos. Unul dintre ele era ca cititul indelungat ma va transforma intr- o ochelarista.

Asta s-a intamplat vara, in timpul primei adolescente, cand am descoperit biblioteca de la „clubul” satului, manata intr-acolo de atractia de neexplicat pentru casele de la margine. Margine de sat, de padure, de camp, de gradina. „Trebuie sa fie acolo ceva. Ceva pentru mine…”

Camera mare, cu pardoseala de scandura uzata, cu miros de carti „satute”, cu zeci de etajere pline de titluri misterioase, cu doua geamuri mari ce dadeau spre dealurile ce desparteau satul de zastava, iar dupa zastava era Romania, o tara atat de magica, de unde bunica ne aducea adidasi si chilotei cu Mikey Mouse cand inca eram copii de gradinita.

In sala bibliotecii plutea un aer varatic, care mirosea ca si aerul de dace ruseasca din povestirile lui Cehov. Prin el dansau diverese gize si paianjenii coborau din pod pe firul lor ce ii conecta cu lumea noastra.

Si liniste. Liniste de sat, de pamant, de vara. Liniste prin care numai pasarile stiu sa strabata, si cate un caine care nu are somn intr-o amiaza de cuptor, si vaca megiesilor care isi spune pasul. Si respiratia batranei bibliotecare, care va veni seara la bunica cu un borcan de lapte, tocmai din partea cealalta a satului, de langa toloaca, acolo unde iarba creste altfel si oamenii sunt parca de pe alta planeta.

Eu veneam la biblioteca pentru toate astea. Si mai ales pentru mirosul de foi uscate, prafuite, amestecat cu mirosul de fan, de mere de iulie, de balega de vaca si lut, mirosul de tarana uscata si trandafiri cataratori.

Puteam sa stau in biblioteca vesnicii la rand, sa citesc titluri, sa ma plimb printre randuri, sa pandesc bibliotecara dintr-un colt mai intunecat, sa arunc cate o vorba fratelui meu, mare cititor si exemplu de urmat. Asa zicea bunica.

Cititul a venit de la sine. Prin dragostea fata de aceste mici detalii adunate intr-o amiaza de vara. Din curiozitate. Si daca acolo miroase atat de deosebit si podeaua scartie atat de enigmatic, poate si cartile imi pot oferi ceva? Ceva misterios, foarte fragil, dar, in acelasi timp, foarte adanc, ca fantana vecinilor din care se scoatea apa la vite.

De cate ori deschid o carte, ma trezesc acolo, in mijlocul salii de biblioteca din clubul satului. Cu gize, paianjeni, miros de mere de iulie, de iarba si balega de vaca, si scartait de dusumea uzata. Si fiecare carte devine o promisiune. Promisiunea ca aceasta stare nu va disparea atat timp cat eu voi respira. Promisiunea ca biblioteca, cu cele doua geamuri ce ies spre dealuri, va fi intotdeauna cu mine, in buzunarul stang, acolo unde primavara imi prind martisorul. Promisiunea ca fiecare fosnet, bataie de aripi, ciripit, sunet de aer varatic care se misca in ritmul sau, sunt acolo, intre paginile unei carti. Si nimeni nu mi le poate lua. De aceea ca ceea ce este al tau, al tau va ramane, iar ceea ce iti poate fi luat, nu este al tau.

Si eu citesc. Citesc de cate ori apuc. Si o apuc des. Citesc in pat, la masa, in troleibuz, avion, metrou si maxi-taxi. Si eu traiesc doar o singura viata paralela. Viata din biblioteca satului, acolo unde sunt adunate mii de personaje, milioane de cuvinte. Si doar o singura stare.

Copii

Lectii de machiaj

Cand, in ajun de ziua ei, Ilinca mi-a cerut o trusa cosmetica, in care sa gaseasca umbre pentru ochi si rimel, nu m-am mirat. La 11 ani eu aveam unghii destul de lungi, vopsite in cafeniu cu luci, culoarea care facuse eruptie triumfala in viata noastra cu miros de mucegai si taloane pentru zahar de la inceputul anilor 90. Tot la 11 ani am inceput sa port tocuri. Dar sa nu va ganditi la pantofii cu tocuri de azi! Eu purtam niste pantofi mai vechi de-ai mamei, cu un toc de 3 cm, destul de deformati, dar, pe timpul cela, imi parea ca am coborat direct de pe coperta „Vogue”.

In scoala primara, eram sigura ca nu poate fi nimic mai important si frumos in viata, decat vopsirea unghiilor, purtatul tocurilor, machierea ochilor, umflarea parului intr-un breton mare, fixat cu lac, care sa stea tot atat de teapan ca streasina deasupra casei. Si, deci, cand am ajuns in clasa VI, am inceput sa ma machiez. Incetisor, ca sa nu starnesc suspiciunea parintilor prin schimbari radicale. Recent am dat peste o fotografie in care sunt alaturi de parinti la o nunta – aveam 11 ani, buzele roz-perlamutru si ochii alabstri-perlamutru (dex-ul nu atesta asa cuvant, cautati mai bine „sidefiu”, dar sunt sigura ca toate femeile din generatie mea si mai mari, stiu despre ce scriu) – eram ca o Barbie-sirena, care stralucea in toate culorile… perlamutre.

Acesta feerie in nuante de roz, albastru si cafeniu a luat sfarsit pe la 14 ani, cand am inceput usor, dar sigur sa trec la stilul rock’n’roll, cu inclinatie spre „Kurt Cobain is not dead”. Acesta, cu unele inbunatatiri, il pastrez si azi. Blugi, fuste lungi, multe tricouri si camasi albe, incalaminte trainica din piele, ruj rosu, unghii rosii, bijuterii din argint si multe pietre. Dar aceste elemente sunt doar niste cuvinte care definesc stilul meu. In viata de zi cu zi ma imbrac cu ce imi pica sub mana, de cum ma simt, femeie eleganta sau fiinta androgina, si in dependenta daca imi sunt sau nu epilate picioarele.

Morala acestei amintiri din copilarie este simpla – copilul trebuie lasat sa treaca prin toate etapele vietii si toate momentele ridicole care le caracterizeaza. Daca o fetita poarta numai roz-bonbon – lasati-o. Asta nu inseamna deloc ca ea va fi toata viata o papusica. (Si chiar daca va fi?) Asa cum un adolescent cu parul verde sau albastru si piercing in nas, buza, spranceana –  poate deveni cu totul alt om la 20 de ani (In familia mea este si un astfel de exemplu). Iar o fetita care se machiaza la 11 ani, posibil ca la 30 va purta tunsori baietesti si isi va ruja buzele doar de sarbatori. Pe cand o alta fata – prima din clasa, in haine severe, cu miscari determinate, intransigenta si lipsita de orice detaliu care ar face trimitere la feminitate, la 22 de ani poate deveni o diva, plina de sexualitate si voluptate (sunt sigura ca ati intalnit si asa cazuri).

I-am cumparat Ilincai trusa de machiaj dorita. Si am invatat-o cum corect sa-si puna umbrele pe ochi, cum sa asorteze nuantele si de ce seara trebuie sa-si stearga genele de rimel. Abia astept sa vad cum va fi ea la 20 de ani si care parte a copilariei o va lua cu ea.

 

foto: parentdish.com

Femei

Povestea coltunasilor cu magiun. Povestea femeilor care au construit

De o saptamana ma gandesc la ea. La dupa-amiaza in care a intrat in bucataria bunicai cu o strachina de coltunasi cu magiun. Facea mare haz. Eram in postul lui Sfantul Petru si o tragea la dulcisor. Apa cu zahar si coltunasi cu magiun.

 

Femeia care a intrat in bucatarie era vecina bunicai. Patsica. Am mai scris despre ea de cateva ori. Un personaj care mi-a cioplit o parte din copilarie. Care m-a minunat pana in ultima clipa din viata ei. Patsica a fost deportata. Avea doar 15 ani. Si atata vointa, incat peste ceva timp s-a intors acasa. Iarna. De Craciun. Cu o paine mare invelita intr-un prosop curat. Patsica venise aproape pe jos. Din Siberia.

 

In sat se luase cu Mihai. Mihai a baut de a uscat, pana in ziua in care a devenit palamari la biserica. Patsica l-a convertit. Femeia asta, care ii facuse 6 copii, unul ca unul, niciodata nu i-a fost sotie cu acte in regula. Toata gospodaria care a fost muncita de ea ani de zile ca mulgatoare, era scrisa pe numele lui. Si cine era Patsica? Nimeni.

 

Patsica isi scoatea vara doba pe prispa din partea casei cele mari. Unul dintre feciori iesea cu acordeonul. Cum ii dadea Patsica, nu-i dadea nimeni. Nici cu gura, nici cu doba, nici cu mintea.

 

Patsica era femeia care a venit pe jos din Siberia. La nici 20 de ani.

 

Bunica si Patsica erau prietene. Atat cat pot fi prietene doua femei tari. Una din care a plecat la 15 ani in locul surorii sale in Rusia si alta care a stat ascunsa cateva zile in papusoaie, evadata din vagonul care urma sa o duca la Donbas. Tot in locul surorii mai mari.

 

Daca as putea vinde sufletul Necuratului, l-as vinde pentru cateva zile acolo. Intre ele doua. Pentru dupa-amiaza de vara in care Patsica a intrat in bucatarie cu strachina de coltunasi cu magiun. Pentru serile de august cand ea isi scotea doba, iar eu stam ascunsa dupa fantana si ascultam. Patsica stia cantece piparate. Patsica era piparata. Patsica facuse baieti frumosi. Atat cat intelegeam eu la varsta mea. Trei baieti si toti unul ca unul.

 

Ea nu mai este. Asa cum nu-i nici bunica. Ele au plecat undeva unde amintirile lor despre deportare, ferma, biserica au inca un sens. Acolo unde se mai fac serate la clubul din sat. Unde se mai bea apa cu zahar. Si unde se canta cantece piparate. Acolo, posibil, pe garduri inca se mai lipesc afise scrise cu guasa pentru filmul indian de sambata de la club.

 

Povesti din astea sunt mii. In fiecare sat. Istorii care au format atatea femei de azi. Care au pus temelia atator Diane, Elene, Anastasii, Irine etc. Femei care vor trai in noi, chiar si atunci cand foarte multi vor muri. Nume care vor ramane acolo, crescute in inima si creierul nostru, care nici nu mai sunt corpuri straine, ci trup din trupul nostru.

 

Eu foarte mult timp m-am gandit ce ar trebui sa fac. Care e rostul meu, in afara de sa-mi imaginez cum as fi putut fi ceea ce nu sunt, si am inteles ca poate unul din rosturile mele e sa adun povestile acestor femei? Femeilor care au pus temelii in sufletele noastre.

 

 

Femei

Mama

Pe la patru ani, intr-o seara, mama a venit in fuga si m-a luat de la gradinita. Imi aduc aminte cum stateam pe marginea drumului si asteptam o masina. Mama ma tinea in brate, dar tin foarte bine minte cum ii era greu. Cand masina s-a apropiat, noi am urcat. In masina erau inca trei oameni. Doi barbati si o femeie. Eu am fost ticsita in spate. Mama si-a schimbat repede hainele cu femeie din fata. Apoi masina s-a apropiat de un bloc locativ. Casa era incercuita. Din masina noastra, barbatul de la volan a scos un gromkogovoriteli si a anuntat ceva de genul: „Anatolie XX iesiti, casa este incercuita”.

 

Eu sunt copil de femeie care a lucrat toata viata in politie. Femeie care stia ce inseamna sa fii sunata in zori de zi pe alarma, sa te imbraci in uniforma in cinci minute si in altele cinci sa fii in alt capat al orasului. Iar acolo sa fii sub foc. Nu, nu neapart foc de arma. Foc de la presiune, de la stres, de la viata pe care o ai atunci cand esti ofiter de politie.

 

Eu am crescut inconjurata de multi barbati. Pentru ca politia este, cica, o ocupatie pentru barbati. Barbati de tot felul, mai veseli, mai posaci. Mai buni, mai rai. Barbati care au plecat la razboiul din Transnistria. Si unii nu au mai venit.

 

Primul, cel mai bun prieten al meu, a fost un coleg de-al mamei. Pentru ca eu petreceam zile intregi in biroul ei de la comisariat. El mi-a daruit intr-o zi o papusa. Recent, cand m-a vazut pe skype, mi-a zambit cu zambetul lui cald si frumos, si eu iar m-am teleportat in acel birou mic, prafuit, cu un safeu in colt si cateva plante pe geam. Acolo mirosea a hartii, a dosare si a oameni care faceau ceea ce faceau pentru ca asta au ales sa faca.

 

Copiii care isi petrceau zilele in comisariat erau numiti „copiii batalionului”. Fiecare din noi a avut ocazia sa tina de mici arma in mana. Intr-un moment de ragaz al parintilor. Tin minte si acum cat era de grea, rece si, pe alocuri, reconfortanta.

 

Mama a rezistat. Desi, cand am crescut si am inceput sa inteleg mai bine care ii este meseria, ma intrebam cum. Cum e sa traiesti o viata dupa regulament? Cum e sa stii ca nu vei avea niciodata sarbatori? Ca orice zi de duminica poate fi compromisa? Cum e sa stii ca ai de ales intre copii si lucru?

 

Si din aceasta cauza toata viata mi-am dorit sa fiu reporter de razboi. Pentru ca eu nu stiu cum se poate de trait altfel, decat in presiune continua.

 

Deja, posibil, niciodata nu voi ajunge reporter de razboi. Posibil am luat-o pe un drum gresit. Dar, pana la urma, razboi este in fiecare din noi. In care se poate de luptat. Si in care se poate de invins.

 

Eu ma inchin in fata femeilor care au ales o alta cale. Care nu cedeaza presiunilor. Care isi asuma alegerile. Femeilor pe care uniforma sta bine. Indiferent de uniforma.

 

Mama avea si o uniforma de parada. Cu manusi albe. Si toata copilaria ma gandeam ca sa porti asa manusi, trebuie sa meriti.

Jurnal

Valeric

Valeric a iesit de pe poarta cu o caldare si un ciocan. Se ducea la vaca, care era peste drum de casa lor. Sa o mulga si s-o mute.

 

De aseara ma gandesc la Valeric, baiatul megiesilor buneilor. El locuia cu parintii lui peste gradina. Pe diagonala. Eu urcam in pod si pandeam casa lor. Valeric era zvelt si blond.

 

Intr-o duminica, la slujba, am observat ca Valeric sa uita in directia mea. Eu stam pe partea barbateasca, in spate, mai aproape de iesire. Bunica canta in strana. Bunelul se tine si el mai in spate. Rezervat. Inalt. Frumos. Si intotdeauna cu mintea undeva. Undeva departe. Valeric era pe partea femeiasca, mai aproape de altar si masa cu prescura. Mai aproape de Dumnezeu, cum ar fi.

 

Au trecut cateva duminici pana Valeric a ajuns la mine. De cealalta parte. Incet. Pas cu pas. Rugaciune cu rugaciune. Ingenunchere cu ingenunchere. El a strabatut toata biserica din sat, mica, pipernicita, dar plina de toti sfintii si arhanghelii cerului. Biserica in care eu numaram minutele pentru a pune in gura anafura. Pentru a ma aseza. Pentru a scoate broboada de pe cap si a ma intinde pe iarba.

 

Toata biserica a observat ca Valeric merge. Ca Valeric se muta. Ca regele albilor vine langa nebunul negrilor. Ca locul lui devine gol. Ca nu mai are cine pazi masa pe care tsatsa Saveta a adus in zori cea mai gustoasa paine, care se da in portii mici. Minuscule. Painea pe care aveam dreptul sa o mananc doar dupa cateva ore bune de Tatal Nostru, Crez, matanii, cruci si icoane. Abia dupa ce preotul trecea cu candela printre noi, iar babele ingenunchiate se intindeau la poala lui si i-o pupau, ca pe cea din urma mana intinsa spre ele. De pe cealalta lume.

 

Duminica in care Valeric s-a proptit langa mine, eu am intors capul. El statea inalt, rigid. Vajnic. El statea sfios si aproape mort. El uitase cum se face crucea. Uitase de ce a venit aici, de cealalta parte. Valeric era mai alb decat albul parului lui. Valeric a trecut. A ajuns. Eu am iesit din biserica. Si nu am mai intrat.

 

Valeric a facut cativa copii in mai multe sate. Si i s-a dus vestea ca isi bate femeile.

Femei

Primul pact

Astazi la Paris ploua. Alexandru oricum vrea afara. Ud, raceala, medicament – ii explic eu consecintele unei plimbari prin ploaie. Cizme, Rafaello care il asteapta in parc, barca, barca cu motoras – sunt contra-argumentele lui…

 

Jalea copilului trebuie umpluta cu activitati. Desenam. Ploaie, vant, baltoace. Pe Rafaello care il asteapta, trist, in parc. Hai sa desenam frigul. Hai sa desenam medicamentul. Toate aceste conditii climaterice mi-au adus aminte de mama…

 

Pe vermea mea, la scoala, copiii pana in clasa a 4-a aveau un fel de caiete pentru orele de “Stiinte ale Naturii”. In fiecare zi elevul trebuia sa completeze un tabel si sa indice: directia vantului, temperatura din acea zi, daca a plouat sau a nins, sau a fost lapovita si altele, nu mai tin minte acum. Desigur ca nimeni nu facea acest lucru in fiecare zi. Si, la sfarsit de luna, caietele se duceau “la control”. Ei, aici, aparea problema. Ce face un elev cu un tabel de 31 de zile care trebuie completat?

 

Intr-o zi, vazandu-ma tare speriata ca aveam tabelul gol, si era zi de control, mama imi zise:

 

– Hai sa-l completam acum. Noi doar tinem minte cum a fost aceasta luna.

 

Ne-am asezat amandoua la masa si am inceput a ne aminti. 1 a fost zi frumoasa, cu soare, tii minte? Era sambata si am fost la Nana Anea, iar ea ti-a facut coltunashi cu visina. Nu era deloc vant. Ei, si cate grade sa fi fost… Scriem 20. Toamna aceasta e calduroasa. Duminica, a plouat. Tii minte? Ai privit “V gosteah u skazki” si ne-am uitat pe geam si ne-am bucurat ca tocmai ploua, sa nu stam la televizor cand e timp frumos afara.

 

Si tot asa – 30 de zile…

 

In luna urmatoare, mama mi-a zis:

 

– Sa nu patesti ca data trecuta, ia si completeaza acum in fiecare zi. O sa-ti fie mai usor la sfarsit de luna.

 

Acest gand m-a speriat. Imi placuse atat de mult activitatea noastra comuna, amintirile si re-trairile fiecarei zile, incat ideea ca luna urmatoare nu voi mai avea asa ceva, imi parea o rautate.

 

– Mai bine compunem iar – i-am zis.

 

Dupa atatia ani imi amintesc cu un nod in gat de acea activitate. A fost prima noastra alianta adulta cu mama. Primul pact, primul secret impreuna. Au urmat inca multe secrete si pacturi dupa asta. Pentru ca in acea zi, mama m-a ajutat sa fac mai mult decat sa competez un tabel meteorologic. Ea mi-a aratat ca orice as pati in viata, orice restante as avea, ea ma va ajuta sa le “completez”. Cu zambetul pe buze si cu complicitate de mama.

 

Nu stiu daca psihologii ar fi aprobat astazi aceasta minciunica a mamei. Probabil ar gasi multe motive pentru care nu se cade sa faci asa ceva. Sa nu minti profesorul, sa nu incurajezi copilul sa lase pe maine temele de azi si tot asa.

 

Eu ma bucur insa ca mama a procedat anume asa.

 

Iar astazi eu desenez cu fiul meu vant si frig. Si-mi doresc un singur lucru. Ca atunci cand va creste mare, el sa stie ca eu ii voi fi mereu alaturi. Ca sa-l incalzesc cand aceste stihii vor deveni insuportabile.