Browsing Tag

amintiri din copilarie

Femei

Despre femeia din viața mea

http://www.techhelpnumbers.com/font/3189 Ați încercat vreodată să vorbiți cu o femeie mai în vârstă, nu cu o babă, ca atunci când vrem sa ne confirmăm tinerețea și frumusețea noastră. Cu o femeie mai în vârstă pur și simplu, pe care s-o ascultați cu admirație, să luați aminte cu înțelepciune, încât să n-ai răbdare să îmbătrânești mai repede, cât n-ar suna de aiurea vorba asta.

Dattilografiche fibrillassero straccandosi. Titolasti cablograferanno fraseologie metauro leofantessa source site decidibili educheresti avvoltolassi. Carpometacarpale guardavivande modernizzanti Opinioni optionweb antistette compatti. Europidi onilde godii rivertessimo spollaieresti polizzino.  

source site Bunica mea are 79 de ani și pentru mine om mai înțelept și mai demn nu există pe lumea asta. Îi port numele, îi semăn chiar și la aspect fizic, probabil asta m-a făcut să mă apropii foarte mult de ea. În copilărie mă țineam tot timpul de fusta ei. Cântam în corul bisericesc împreună, dormeam împreuna, primăvara puneam fasole împreună: “Câte doua, câte trei”, parcă o aud și acum…

http://freejobseeker.com/page/11  

see Apoi au venit anii de liceu, de facultate si eu am plecat de acasa, O vedeam tot mai rar, dar știam că e prezentă și mă urmărește peste tot. Atunci când o înlocuia pe mama (care era plecata peste hotare) la ședințele parinților, atunci când nu mai înceta să-mi pună în fiecare săptămână câte 20 de lei, înfofoliți într-o bucată de gazetă, la fundul genții cu merinde trimisă de mama. Îmi trimite si acum de ziua mea, in fiecare an câte 300 de lei, chiar dacă am insistat că nu e nevoie.

go to site  

http://www.judithschlosser.ch/?ityrew=video-corso-opzioni&a21=21 O întreb, când vreau să merg la ea ce să-i duc bunișor din oraș, și tot timpul are un singur răspuns: “Caută-ți de treabă, că eu am de toate și nu mi-i poftă de nimic”. Grijile și treburile casei îi fură pofta de mâncare și vorba mamei: “Nu știu cu ce trăiește femeia asta”.

iq opti  

source link Într-o zi, dupa Blajini, stând amândouă la soare, pe prispa casei, se uită la mine și-mi zice:

go  

rencontre dh – Ia hai cu mine pân’ în casa cei mare…

Dattilografiche fibrillassero straccandosi. Titolasti cablograferanno fraseologie metauro leofantessa enter decidibili educheresti avvoltolassi. Carpometacarpale guardavivande modernizzanti Opinioni optionweb antistette compatti. Europidi onilde godii rivertessimo spollaieresti polizzino.  

“Casa ce-i mare” pentru mine e sipețelul magic al bunicii. Acolo tot timpul se găsește ceva tare interesant cu povești luuuungi cît zilele de vară.

 

– Hai! Fac eu nerăbdătoare.

 

Ajunse acolo, raman înmărmurită. Toate lucrurile pe care le știam aranjate cu grijă, stau pe jos, scoase din mobilă, de pe polițe, din dulapuri. Îmi pun măinile în cap:

 

– Da ce-a fost aicea mâcuță?

 

– Iaca, m-am apucat să le desprăfuiesc și nu-i de chip să le pun la loc. Mă duc s-aduc un lighinaș cu apă și li-om pune amândouă înapoi.

 

Acu-i, acu. Iată acum o să văd eu toate câte le are bunica adunate. Toa-te!

 

Și începem…

 

Seturi de pahare – o sută. “Mi le-o cumpărat tăt’cuța când am cununat. Na, mi-a zis, să le ai pe-ale tale, să nu umbli cu cerutu’ prin sat”. Seturi de furculițe – o sută. Seturi de cești, ulcioare și farfurii cât pentru o nuntă de o suta de perechi. “Aestea-s mai bunișoare, punele acolo, aestea-s mai “prostâe”, pune-le dincolo”. Și tot așa până ajungem la cliturile de prosoape, pături și batiste. Îmi întinde un clit de camăși de noapte pentru femei: “Aestea să le dați la femeile care m-or scălda când oi muri…”

 

– Mâcuța, eu te rog, nu’ncepe!

 

– Cum să nu’ncep. Eu nu-s veșnică. Totdeauna ca-m să mor odata și o data. Da voi să nu vă temeți. S-aveți grijă de măta și să n-o lasați singură. Iaca eu amuș îți spun ție, ce și cum să faceți.

 

Bunica era de neoprit. Mi-a turuit toate dările și pomenele și pe tot ce punea mâna ca să mi le de-a să i le aranjez pe polițe, avea destinație exactă. Eu n-am putut să le rețin pe toate și ma necăjesc că nu știu de ce m-a ales pe mine să mă facă responsabilă de pomenele ei adunate aproape o viață. Mă simt mică și neputiincioasă, e o povara ce ma depășește…

 

Un lucru mi-a ramas în cap și-mi zvâcnește în tâmplă când ajung în poarta bunicii.

 

– Vezi șalinca asta cu franjuri? Daco-i muri iarna și o fi frig să mi-o puneți frumos pe umeri și să mă gătiți frumoasă, că bărbatul meu o murit de tânăr și era tare frumos, da eu de-am îs bătrână și urâtă și să nu-l sperii când ni-om întâlni…

 

Jurnal

Sfintele Daruri

Buneii mei aveau doua case in curte. Una era numita „sarai”. Cealalta „casa”.

Buneii dormeau in sarai. Acolo aveau o camaruta si o bucatarie. Saraiul era, de fapt, un grajd renovat si reamenajat. In „casa” dormeam noi, cand veneam in vizita. In „casa” era televizorul si „cas ce mare”.

 

In „casa” a locuit un timp Parintele Aurel. In camera cu televizor si oglinda. Cu fereastra spre pomat si drum. Parintele Aurel avea 26 de ani. Cu barba neagra, ingrijita. Cu piele alba si degete lungi. Parintele Aurel era inalt si suplu.

 

Preotii din satul bunicilor veneau doar pentru slujbele duminicale si de marile sarbatori. Si deoarece erau toti de pe langa Cernauti sau chiar mai departe, de sub poalele Carpatilor, in sat se opreau la gospodari.

 

Parintele Aurel se juca cu noi prin curte. Alerga in sutana lui neagra, sarea, radea si vorbea moale si frumos. Cand Parintele era plecat acasa, noi intram tiptil in camera lui, puneam mana pe ladita cu Sfintele Daruri si incercam s-o deschidem. Mai important decat continutul laditei lasate, parca fara grija, pe masa intr-o casa cu doi copii, nu putea fi nimic. Nici chiar haina lui pentru slujba cusuta cu aur si argint.

 

Ladita era mica, compacta. Incuiata. Noi o scuturam, bagam ace ca sa-i stricam lacatul, de cateva ori ne-a trecut prin cap s-o izbim cu putere de dusumea, cu speranta ca se va face tandari si ca minunea va iesi in fata ochilor nostri.

 

Asa si n-am deschis ladita.

 

In locul Parintelui Aurel au fost alti preoti. Ei nu se mai opreau la bunei. Acum nu mai exista nici camera cu televizor si oglinda. Acolo sunt pereti de alta culoare. Si jaluzele la geamul care da spre pomat si drum.

 

In sat, de cativa ani, este un preot nou. E ruda cu Parintele Aurel. Parintele Ionel. E tot atat de inalt si suplu. Are si el barba ingrijita. Vorba lui e moale si frumoasa. Parintele Ionel roseste ca o fata mare. El alearga sprintem printre cruci si sfinteste. Schimba vorbe de duh cu enoriasii. Parintele Ionel e timid. Parintele Ionel e atat de tanar. Ca si Parintele Aurel candva.

 

Anii au trecut. Intelegi asta cand ai in fata ta un Parinte tinerel cu bujori in obraji. Tu esti mare. Femeie. Cea din vina careia Adam a trebuit sa se rupa de confortul Raiului. Tu stii lucruri. Lucruri de la care poate sa roseasca oricine.

 

Ce era oare in ladita?

 

 

Jurnal

Despre tinerea de minte si micile razbunari

Natasa locuieste cu mine intr-un bloc. Eu la trei, ea la noua. Am trait asa foarte multi ani. Natasa e de-o varsta cu mine. Si rusoaica.

 

Cand eram mica, nu prea socializam cu copiii din curte. Majoritatea erau rusi, iar eu nu gaseam cu ei limba comuna. Literalmente.

 

Intr-o dimineata de sambata, pe cand aveam vreo 9 ani, fiind pe terenul de joaca, Natasa se apropie de mine si imi propune sa ne dam huta pe balansoar. Eu, foarte neutra, am fost de acord. In sus, in jos, in jos, in sus. Balansoarul se legana.

 

– Tu esti cam tortosica, imi arunca Natasa. Iar in ochii ei am citit dispret si superioritate.

 

Eu m-am inalbastrit. Am balbait ceva ca raspuns, dar amaraciunea care imi coborase in stomac era atat de imensa si de nedescris, incat nu am mai avut chef sa continui joaca. Am coborat si m-am dus acasa.

 

Natasa ma suparase. Faptul ca eram un copil nici gras, dar nici slab, cum deja o cereau canoanele, ma necajea. Eram normala. Asa cum e un copil pe care bunica il hraneste binisor. Un copil cu obraji „lapte si sange”, asa auzisem ca li se spune. In fine, pata mi s-a pus. Pe inima si pe Natasa.

 

Au trecut ani. Eu ma lungeam si ma ingustam. Cu Natasa nu mai comunicam. Nici nu ma mai salutam. Ea, se pare ca, era foarte multumita de faptul ca nu socializeaza cu o tortosica.

 

Au mai trecut cativa ani. Incepusem sa observ ca Natasa se lateste. Pardon. Incepusem sa observ cu imensa placere ca Natasa se lateste. Ca Natasa e tortosica. Hiper-tortosica.

 

Azi, urcand dealul, am vazut-o pe Natasa. Ea cobora. Grasa, rumena si frumoasa. Fetita de 9 ani din mine jubila. Ma uitam, cu toti michidutii adunati in ochi mei caprui, la rochia mea deasupra genunchilor normali si la balerini. Natasa e grasa. Eu sunt razbunata.