Browsing Tag

Bruxelles

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles VI

Am ieșit din tren calmă. Prima dată în toate aceste luni. Nu mai aveam nicio amintire legată de “acea călătorie”. Am urcat scările, am luat-o la stânga. Strada din fața mea era doar o stradă.

Treceam de clădiri somptuoase, străzi pavate, angajați de birou ieșiți la masă, tramvaie, biciclete, nebuni. O față a reușit să acopere altă față. Un șir de gesturi, vorbe, promisiuni, ore de delir, extaz, urmate de așteptare, apoi dezlegare, au ajuns să fie acoperite cu alte gesturi, alte cuvinte, alte așteptări, alte deliruri. Un om a luat locul altui om.

Am ajuns la Chaussee d’Ixelles. Am intrat în primul magazin de haine. Mii de bucăți de stofă, cusute în fabrici din lumea a treia, se uitau la mine. Orice era bun, numai să arate cât mai mult din mine. Cât mai mult pentru ochii tăi, cărora eu le-am promis mântuirea.

Trei piese. Toate cu speranța că​ într-o zi…

Azi s-a întors Fabio. Era obosit, grăbit să ajungă acasă. Nici de mine nu avea chef. Și nici eu de el. Nu mă interesau nici cafeaua lui, nici exclamațiile lui fericite, nici arta lui. Incercam să mă concentrez pe brațul de iriși pe care îl duceam în vis și care era legat de prezența ta în mine – indescifrabilă, inoportună, neașteptată. O prezență pe care am descoperit-o târziu, total nepregătită, așa cum niciodată un om nu e pregătit să accepte că a crescut în​ el o tumoare. Te-am crescut în mine fără să știu.

Am cotit pe rue de Hennin. La prima răscruce, am făcut spre dreapta. Am intrat în casă, mi-am scos sandalele și rochia, mi-am tras blugii și m-am băgat în pat. Bruxelles e pe sfârșite.

Am închis cartea. Era despre tine. Despre ceea ce faci din viața ta.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles V

Când am intrat în bar, l-am văzut din prima. Se rezema cu cotul drept de tejghea, întors spre ușă. M-a recunoscut. A sărit într-un picior, în felul lui de cocostârc îmbătrânit și neîndemânatic, a ignorat mâna mea întinsă a salut, m-a pupat pe un obraz și mi-a comandat o bere. Ca și a lui, că a lui e bună.

El mirosea amețitor. Sublim. Nu mai conta ce spunea, când spunea, că oricum vorbea aiurea.

– Ce parfum porți?

– E pentru femei… De Chanel. Mi-a fost oferit cândva din greșeală, dar de atunci numai pe el îl port.  Îți place?

– Îmi place.

Încerc să-mi amintesc parfumul tău și nu pot. Probabil, de aceea că nu ai unul. Sau dacă îl ai, îl ții pe-un raft colbăit și-ți amintești de el atunci când… atunci când ce, de fapt?

Azi ți-am scris în gând toată ziua. Despre spectacolele de dans contemporan pe care le-am văzut și am plâns. Despre călătoria mea cu trenul, despre curcubeul deasupra orizontului belgian, despre apusul dramatic, despre polițiștii care mă priveau dintr-un​ geam al Gării Centrale și zâmbeau mulțumiți, iar eu mă făceam că nu observ. Despre faptul că aș fi vrut să mă privesc în ochii tăi. Să mă asigur că am devenit frumoasă.

Acum e târziu. Stau întinsă în pat. Afară e un început de furtună. Când întorc capul spre dreapta și bag nasul în albia scobită de umăr, simt un miros nou, exuberant, plin de flori, scoici și șampanie. E un parfum bărbătesc, care a ajuns pe mine aproape întâmplător. E un parfum care s-ar potrivi cu cămașa ta de in fin de un albastru azuriu, cu pantalonii de in alb, bătuți de vânturi mediteraneene, cu papucii pe care francezii îi numesc “bateau”, purtați pe picior gol. Cu tine, cel fericit și frumos.

Azi pe scenă​, dansatorii și-au făcut din lut niște măști, care le acopereau în întregime capul, transformându-i în monștri. Învârtindu-se așa în neștire, ei se ciocneau de alți monștri, se îmbrățișau doi câte doi și începeau să-și scoată unii altora măștile.

Eu cred că coregraful a vrut să ne facă să înțelegem că sinceritatea și căderea în brațele celuilalt pot fi o soluție. Gândește-te la asta.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles IV

Voiam mai repede să se termine noaptea, să ies din ea. Și am ieșit.

Strada era liniștită, spălată de o lumină transparentă, de vară.

Pe rue Defacqz, la o intersecție, dintr-un restaurant închis, se auzea “Si tu t’appelles melancolie” de Joe Dassin.

Cântând, am ajuns la piața de week-end din Flagey. Eram prima clientă. M-am învârtit cercuri-cercuri, până m-am oprit în fața unei tarabe cu mango. Patru la trei euro. Ca bonus, nenea mi-a întins jumătate de caisă. A fost prima caisă din acest an.

Eu n-am păcătuit. Nu așa cum îți imaginezi tu. Deși, eu pot păcătui in atâtea feluri. De data asta, însă, m-am frânt. În mine a fost trasă o linie. Poate am ajuns la limita slăbiciunilor mele? Poate am pierdut gustul experimentelor? Poate tu mi-ai intrat sub piele și nu am știut să te scot la timp?

Când am ajuns acasă, m-am schimbat. Nu am vrut să fac duș. Nu aveam de ce să mă spăl. Nu aveam ce să scot de pe mine. Poate doar pe tine din mine.

Am umblat după arhitectură. Să-mi clătesc ochii​ și amărăciunea din gât. Între Palais de la Folle Chanson și Palais du Congo, te vedeam purtând o cămașă de in fin, de culoarea cerului de vară, cu mânecile răsuflecate, pantaloni de in alb, bătuți de vânturi mediteraneene, și papuci, pe care francezii îi numesc “bateau”, pe piciorul gol. Te vedeam ars de soare, cu părul căzut în șuvițe rebele, senin și fericit.

Pe rue Haute, am colindat magazinele second-hand, în căutare de “ceva”. Nu am apucat să-ți spun că-mi plac vechiturile. Că port după mine, din casă în casă, diverse colecții, obiecte, amintiri străine. Îmi place mătasea. Ții minte, fusta roșie pe care am îmbrăcat-o, ca să mă vezi de departe? E dintr-o piețisoară din Florența, pierdută printre casele renascentiste. Azi mi-am luat o bluză, cu ornament ca de coadă de păun. Arhaică, fină. Bluză de secretară fidelă.

Când coboram din Bois de la Cambre, în care am intrat întâmplător, ținându-mi respirația, ca să nu sperii magia din jur, pe trotuar se tăvălea o pulpă mare, groasă, afumată, cu ștampilă conformă. O bucată de carne, care în alt loc, context, circumstanțe, ar părea apetisantă, iar aici, în mijlocul​ drumului, nu e decât o rămășiță macabră a unui animal cândva frumos.

Linia a fost trasă. Poate chiar și între noi doi.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles III

Am dormit bine. M-am trezit la 9:30. Am băut o cafea. Am mâncat o bucată de brânză.

După duș, am ieșit din casă. Mi-am luat torbița, cartea, telefonul. Și 12 euro în buzunar.

Am făcut-o la dreapta, pe Chaussée d’Ixelles, am ajuns la Flagey și de acolo am luat-o de-a lungul lacurilor, pe Général de Gaulle. Cunosc toate casele. Și nu le cunosc. Am trecut de clădirea – corabie, de balconul – junglă. Am ajuns la Abbaye de la Cambre, care acum adăpostește o școală de arte.

Atâta frumusețe în jur. Atâta pace. Atâta liniște. Atâta viață. Și fragilitate.

Am urcat spre cărarea umbrită. Am mai făcut cândva acest drum. Atunci vorbeam. Eram fericită.

Și acum sunt.

Am ieșit în stradă. Iarăși pe malul lacului. Merg spre Café Belga. Terasa e goală. În interior cântă Buena Vista Social Club. Este lume. Am comandat la tejghea un thé à la menthe. Și am pronunțat greșit. Cel mai frumos barista pe care l-am văzut vreodată, nu era. Erau atâția alții, el – nu.

M-am așezat și mi-am deschis​ cartea. Mă gândeam că te-ai fi potrivit în acel interior. Ai părul de culoarea mobilierului lor.

Erau atâtea femei frumoase în jur. Blonde, brunete. Triste. Fericite. Era una lângă ușă, cu spatele gol. Purta un tricou negru, părul blond, prins ușor la ceafă. S-a ridicat și s-a întors cu fața spre mine. Avea un nas ascuțit și ochi azurii. Și-a tras geaca de piele și a ieșit.

O urmăream prin geam cum traversează.

Au schimbat muzica. Am plecat.

Am ajuns la rue Americaine, magazinul de cărți la mâna a doua. Când merg acolo, stau pierdută în fața rafturilor. Atâția autori necunoscuți de mine. Titluri care nu-mi spun nimic. Și mă opresc la cei pe care îi știu. Azi mi-am luat Gide, Marquez, Werber, Gavalda și încă vreo doi.

Au mai fost străzi, oameni, bărbatul cu păr și barbă gri, ca dintr-o reclamă pentru parfum, care mi-a zâmbit.

A fost vin, brânză, cafea. A fost soare. Și încă este.

Azi îți scriu mai devreme. Acum trebuie să ies. Mă așteaptă Sebastian. Are barbă și e tatuat. Vinde viniluri și dansează. E curios și îmi place.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles II

Am aterizat aproape de 9. Tot zborul am dormit. Îmi era foame. Îmi era sete. Când am coborât din avion, vântul rece mi-a ridicat poalele rochiei. Unghiile mele roșii arătau orfane din sandale. Dimineața a fost frig.

Când am intrat în aeroport, am găsit veceul, m-am închis în cabină și m-am schimbat. Blugii și tricoul erau jilave. Când ieșeam din casă, erau încă la uscat. Așa și le-am băgat în rucsac.

Deschizând ușa, am dat de un șir de femei aliniate, în așteptarea celor care au avut norocul să fie primele. Noroc sau pricepere.

Am intrat în Bruxelles dormind. Mi-am plătit tichetul de tramvai cu cardul. Nu aveam deloc mărunțiș. Am făcut drumul obișnuit. Eram obosită.

Sunt aici. Cu obiceiurile de aici. Cu drumurile de aici. Cu tot ce însemn eu aici. O tipă de pe șezlongul din fața cafenelei Belga. O tipă cu părul alb.

La tine nu mă gândesc. Aici ești un enervant. Tu și toate jocurile tale prostești.

E trecut de 10 seara și e luminos. Tu cred că dormi.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles I

Noaptea trecută, mi-am îndeplinit o dorință. Când am intrat în casă și am închis ușa după mine, am apăsat pe play în YouTube și m-am culcat pe gresia rece din bucătărie. Capul l-am pus pe prag. Și am stat așa. Mă gândeam la tine. Eram cu spatele și mâinile goale, complet echipată, pe tocuri. Avusesem filmări pentru emisiune.

Mă gândeam la mâinile tale. Ai unghii îngrijite. Eu te observ de fiecare dată. Te învăț. Ca pe o poezie.

Dar eu nu sunt în stare să țin minte o poezie mai mult de câteva zile. Ai să mă ierți?

Îți scriu acum de pe drum. Și îți voi scrie de la Bruxelles în fiecare seară. E pentru prima dată când m-am îmbrăcat la drum în rochie. În rochia care îți place. Lui Fabio tot îi plac rochiile. Am să-ți povestesc despre el mai târziu. E artist. Regizor. Nebun. Mă sperie uneori.

Eu nu plec la el. Deși aș fi putut să te fac să crezi că da. Poate te-ar fi ros. Poate nu.

La  Bruxelles e răcoare.

Fete pe drum

Cafe Belga

De atâtea ori e ultima dată. Toți acești oameni care își așteaptă rândul în fața tejghelei. Fata frumoasă cu un pahar de ceai din mintă în mână. Tipul care aleargă pe malul lacului. Moșul de lângă mine, care a terminat de citit Le Soir, ca să treacă la Le Monde. Chelnerul cu barbă care îl întreabă când va pleca în vacanță. Moșul va pleca la Hamburg. Cică, e fantastique. Muzica. E ceva la pian. Trist, ca o inimă scoasă pe masă și uitată acolo. O inimă pe care n-o mai revendică nimeni.

La Cafe Belga s-au schimbat ceștile de cafea. Acum sunt de un verde acvatic. Grele, groase, cu gura largă. Înainte erau albe, înalte. Fără personalitate, asemănătoare cu toate ceștile de cafea din toate cafenelele lumii.

M-aș muta la Bruxelles doar ca să știu că am acest local în coastă. Că pot fi parte din el oricând. Că pot să dau aici întâlniri. Că pot să stau la una din mesele roșii de afară. Să mă bată vântul. Să mă ardă soarele. Să mă plouă.

Și, dacă până acum eram un oarecare om, acum sunt un om care are o cafenea.

Fete pe drum

Bruxelles ma belle

Știu drumul cu ochii închiși. L-am făcut de atâtea ori în ultimile luni. În vis și în realitate.

Azi n-a fost o excepție. Mi-am băgat picioarele în papucii din piele neagră, buni, de nădejde, tot atât de vechi, cât setea mea de libertate. Acum îmi este cu mult mai ușor să ies din casă. Acum, de când am rămas fără șireturi la papuci. Unul l-am aninat de ceva, în timp ce am alunecat pe gheața de pe penișă, și dus a fost pe apa canalului. După ce am umblat o săptămână cu un singur șiret, l-am rupt și pe al doilea. Simțeam nevoia de echilibru.

Am luat-o la deal, cu mâinile în buzunare, capul gol, părul nepieptănat, strâns într-un coc prins cu un elastic uitat de cineva la mine acasă. Posibil de Laura, prietena Ilincăi. Papucii râdeau, de câte ori mă uitam la ei. Șosetele groase, de lână, îmi făceau și ele cu ochiul, depășind cu câțiva centimetri blugii răsuflecați ca de vară.

Eram eu. În carne, oase. Inimă și suflet.

Priveam casele pe care le văzusem de atâtea ori. Le priveam cu ochi noi, ochii de azi, care văd altfel decât ochii de ieri. Ochii din octombrie sau cei din decembrie.

Am trecut de linia de tramvai. Știu că dacă mă uit la dreapta, voi vedea copacii de pe ambele părți ale drumului. Mai știu că vara frunzele lor se sărută. Știu că în parcarea din spatele meu cândva s-a întâmplat ceva ce mă face să vreau să trec mai repede de ea. Cu ochii, urechile, amintirile închise.

Știu că n-am voie s-o iau la stânga. Înainte tot e riscant. Dar e drumul meu, pe care îl cunosc pe de rost și care se oprește de fiecare dată la rue Americaine, ca să cotesc, tot spre stânga, și să intru în magazinul de cărți de mâna a doua. Acolo mă simt la adăpost. Cunosc rafturile, trec printre autorii pe care i-am văzut și alte dăți, pe care nimeni nu i-a cumpărat. Trec cu degetele pe cotoare, de parcă aș putea citi cu ele. Unul câte de unul. Roth, Foenkinos, Gavalda, Levy, Zola. Și mulți, mulți alții.

Îmi aleg 6. Trec prin baza mea de date ce aș putea arunca din haine, ca să am unde băga cărțile. Nici nu poate fi vorba să las ceva pe altă dată. Nu mai cred în altă dată.

Fac același drum spre casă. L-am făcut și ieri, și alaltăieri. Îl voi face și mâine.

Ajung la Bailli. Trec de Supra Bailly, barul cu interior de epocă, bătrân și uzat. Pe peretele de lângă intrare, pe stânga, au un orologiu, exact ca orologiul de la noi de acasă. Tot pe stânga. Tot lângă ușă.Peste două cartiere e rue Faider. Ceva îmi spune că n-am ce căuta acolo. Dar curiozitatea e mai mare decât toată frica mea. Și o fac iar la stânga. La numărul 10 e o casă foarte frumoasă, în stil Art Nouveau. Lângă ea, primul patinoar acoperit de la Bruxelles, acum galerie de artă. La numărul 80 și ceva mă opresc, ridic ochii spre casa din fața mea și rămân așa. Cu gura căscată, fără șireturi la papuci, cu șosete care depășesc blugii, cu mâinile în buzunare. Dar fără frică. Pentru că nu am făcut nimic greșit. Pentru că noi putem să împărțim un oraș la doi. Pentru că azi pașii noștri nu se vor intersecta. Pentru că sunt atât de fascinată de Art Nouveau și trebuie să mă lași să descopăr. Chiar dacă e strada ta.

Fete pe drum

Mais comment je t’aime

Orășelul era mort. Căzut sub stratul de zăpadă udă. Tăcut și posomorât, ca o mâncare fadă. Ca cele două bucăți de pâine moale, numai miez, lipite una de alta cu o felie subțire de cașcaval, pe care le mănâncă olandezii la prânz.

Am urcat în autocar. M-am așezat pe locul meu – chiar în față, să pot urmări cum drumul se desface în ochii mei, cum mă duce, mă îndepărtează și mă apropie. Incercam să ghicesc cum arată toate aceste sate, orașe, câmpii și maluri de canale vara. Le desenam copacilor frunze, coloram flori, adăugam soare și umbră.

Am ajuns la Breda într-o oră. Am coborât la gara de trenuri. Spațioasă, modernă, cu geamuri enorme, buticuri de cafea, tineri, telefoane mobile. Am inspirat civilizația, am reținut-o în plămâni. Mă temeam să nu dispară. Mă simțeam în sfârșit în elementul meu.

Am căutat stația de autocare internaționale. Știam că este o cursă spre Bruxelles. Un nene în vârstă m-a auzit cum întrebam doi tineri care purtau geci pe care era scris că pot să te ajute cu informații și s-a luat după mine. Arăt mică și naivă, înfofolită în haine de iarnă, cu fularul până la urechi și căciulă pe o parte, pradă ușoară pentru pedofili. Adevărul e că am 35 de ani. El nu știe.

Îl urmăream cum merge lângă mine, ca să dispară și să ajungă primul în locul unde vin autocarele. Îl lăsăm să-și joace scenariul prostesc. Când m-am oprit, a încercat să caute capăt de vorbă. I-am tăiat-o. A făcut câțiva pași înapoi, s-a oprit la o distanță de la care să mă poată observa. Știam. Îl urmăream. Puteam ușor să-l transform din persecutor în victimă.

Am decis să nu mai aștept autocarul. Mi-am amintit cât de mult îmi plac trenurile, câte amintiri, doruri și dureri îmi trezesc. Am făcut stânga, am renunțat să economisesc și m-am îndreptat spre casa curselor internaționale. Peste câțiva pași, ca din pământ, apare nenea pedofil gata să o ajute pe Scufița Roșie, blondă, fragilă, cu un rucsac colorat în spate.

– Nu vine autocarul? Pentru ce oră ați rezervat?

I-am tras o privire rece, de femeie trecuta prin viață și psihopați, și am adăugat politicos:

– E ok. Mulțumesc.

A dispărut.

Mi-am luat un bilet de tren spre Bruxelles. Cu mult peste bugetul pe care îl prevăzusem.

***

Cum te îndrăgostești de un oraș? Când te îndrăgostești de un oraș? Am intrat în el cu inima cât un purice. Veneam acasă. Am coborât la Gara de Sud. Îi știam toate colțurile, dar oricum mă rătăceam. Mergeam cu ochii plini de stele, de amintiri, de vise. Mă temeam. Fiecare pas era ca pe un câmp minat. Să merg sau să mă opresc? Să caut cu ochii prin mulțime sau să merg drept înainte, până ajung la stație și să nu ridic privirea până sun la ușa mea?

Mi-am lipit capul de faianța peretelui. Apa îmi curgea pe picioarele pline de vânătăi, unicele martore a zilelor de pe penișă. Această baie care m-am primit de atâtea ori după drumurile lungi, după nopțile nedormite, după fericiri ce păreau imposibile, după cuvinte ce nu încetează să-mi sune în urechi, m-a primit și de data asta. Deja alta.

Cum te îndrăgostești de un oraș? Singură sau pentru că ai iubit aici? Pentru arhitectura lui sau pentru fiecare colț în care ți-ai scris istoria? Pentru că îi vorbești limba, îi înțelegi dispozițiile sau pentru că la două străzi distanță e un nou câmp minat?