Browsing Tag

#ceaifi

Maraton

Niciodată să nu vă  trădați și să nu vă abandonați visele pe jumatate realizate! Niciodată!

go tuhat ikkunaa crossland ie dating winterthur tuhat ikkunaa crossland ie Creștem, evoluăm inevitabil, obținem ceva, apoi pierdem, alergăm dupa himere, ne împiedicăm, ne este greu, apoi iarăși de la zero, luptăm, obținem, pierdem…Poate dura ani și ani acest maraton perpetuu și deseori inconștient…Pină cînd e prea tîrziu.

see url Dacă ar fi să fac altceva decît ceea ce fac acum, cu siguranță m-aș opri din alergat mult mai des,aș opta pentru pauze mai frecvente și mai reconfortante, aș respira mai profund și mai conștient la fiecare eșec, m-aș reorganiza și mi-aș reseta prioritățile.

http://www.degroes.nl/?makros=site-de-rencontre-19-gratuit&b75=4c Pentru că, luate în ansamblu, toate acțiunile și deciziile noastre, întreprinse într-un ritm alert, dictate parcă de circumstanțe și de anturaje anumite, ne marchează, ne construiesc sau ne demolează…

rencontres usa france Cîndva, copilă fiind la părinți, periodic îmi notam dorințe și vise intr-o mică agendă secretă.

site de rencontre marocain Știam cu siguranță că într-o zi voi merge într-o frumoasă călătorie la Paris, în alta voi întîlni pe cineva interesant mie, cu aceleași vise și aspirații, gusturi și pasiuni, în altă zi voi deveni mămică (de băiat scria acolo, eu insă peste ani am născut o fetiță cît trei baieți!:)… Și cite și mai cite…

http://ecapguatemala.org.gt/poioe/2713 Prin vitregii ani ’90, la ai mei 13 sau 14 împliniți, deseori eram corectată, mi se rîdea în față și în spate, accesul la cunoaștere și descoperiri imi era cumva limitat, multe întrebări rămîneau fără raspuns, multe căi și drumuri inaccesibile. Nelimitate îmi rămîneau doar visele.

http://unikeld.nu/?ioweo=recensione-di-gente-che-ha-guadagnato-con-le-opzioni-binarie&cf6=15 Nimic nu părea să prevestească un drum ușor și lin, trebuia de muncit și de afirmat, de insistat, de bătut pe la uși. Dar nici catastrofe și nici crize existențiale nu se anunțau. Viața iși urma firescul curs in familia noastra modestă de la țară.

site rencontre parents célibataires québec Aveam un caiețel albastru cu un niște raze de soare pe el, prieten bun în serile de vară sau iarnă.

http://www.mykinderday.com/?tyuiw=site-de-rencontre-musulman-mariage-gratuit&62f=d9 De ce albastru? Pentru că visele, în viziunea mea de atunci (și cea de acum), nu au arătat niciodată roz, ci albastru intens. Era cel mai bun prieten și confident de atunci. In el, pe lîngă vise, mai înșiruiam și scrisori către cavaleri închipuiți, care niciodată nu urmau să fie expediate, romane epistolare cu întimplări banale din viața mea de adolescentă a anilor ’90.

http://www.digibagg.com/fistayl/4969 Dacă ar fi să-mi reiau visele din caiețelul albastru de la capăt, cred ca ele ar fi aceleași, nimic nu s-ar schimba. S-ar schimba doar atitudinea față de vise:le-aș îngriji mai bine, nu aș forța nimic, nu m-aș repezi să le savurez,le-aș înveli ca pe niște prunci, le-aș trata cu mai multă grijă, responsabilitate și asumare. Pentru că, surpriză! Visele tind să se realizeze, iar savoarea lor nu e neaparat cea închipuită sau scrisă în caiețelul albastru.

Cînd aștepti ceva prea mult, iar universul și împrejurările funcționează perfect în acel moment și totul rezonează cu tine și prin tine, începe să vină o altă etapă, etapă ce trebuie depășită, altminteri tot efortul, dăruirea și oboseala acumulată  nu te mai lasă să te bucuri de vis… care, abia pe la jumătate fiind, îți ascunde formula sau ecuația punctului culminant. Și te lasă undeva așa, la margine de drum și de vis, in derivă parcă, dezorientată, cu mii de semne de întrebare…

Apoi, te lași cumva dusă de val, îți pierzi reperele, nu te poți aduna să visezi mai măreț pentru că acele vise contruite cîndva te-au adus în punctul zero. Atenție la ce vă doriți!

Dacă aș fi putut face altceva decît ceea ce fac acum, aș fi avut mai mare grijă de vise: le alimentez, de unde iau hrană pentru ele, lîngă cine le plantez, cum le cresc și ce torn la rădăcina lor…

L’expérience qu’on n’acquiert que par ses fautes est un maître qui coûte trop cher.
Jean Baptiste BLANCHARD

Text: C.C.

Imagine: Joel Filipe

Maraton

Nu pot suferi să-mi fie rușine de mine însămi

Pentru a-mi permite luxul de a face ce am visat dintotdeauna, trebuie să mă fi născut în altă țară. Cîndva, mi-am dorit să fiu detectiv. Sau, în cel mai rău caz, avocat. Jurist, carevasăzică. Dar în calea realizării visului meu a stat un impediment foarte serios – nu pot suferi să-mi fie rușine de mine însămi. Viața bate filmul. Si cărțile tot. Inclusiv pe cele cu Hercule Poirot.

 

Text: Ana C.

Maraton

Asta as fi… daca as avea curajul sa zbor

Eu mereu am visat. Am visat ca-mi voi intalni jumatatea din prima, ca voi avea o casnicie fericita, ca voi avea o cariera de succes si imi voi putea intretine parintii la batranete (incercand cumva sa le multumesc pentru dragostea si efortul lor).

Inca mai sper sa am o casnicie fericita, daca nu din prima, poate din a doua va fi mai bine… mult mai bine. Parintii inca nu au imbatranit. Deci, mai am timp sa muncesc si sa strang bani si pentru ei (ma rog doar ca Dumnezeu sa ne tina sanatosi). Iar bani vreau sa strang facand bine.

In visurile mele as fi un super-negociator care lucreaza cu super-avocati si super-judecatori si scapa copiii din mediile periculoase in care ajung (cu parinti abuzivi sau total ignoranti, in mijlocul unui divort urat, etc.). As fi un super-psiholog care ar ajuta barbatii orbiti de furie sa-si stimeze in continuare sotiile devenite foste, care ajuta femeile sa-si revina dintr-un divort si sa ramana sprijinul continuu al copiilor lor. Asta as fi… daca as avea curajul sa zbor. Insa eu ma tem de inaltimi. Acum prefer sa merg pe jos. Incet si sigur.

 

Text: Anonima

Maraton

Deja este prea târziu…

Eu am studiat limbi străine, doar pentru că știam că acolo am șanse să intru la buget. În 2000 era greu cu banii, părinții ambii învățători… De câțiva ani am descoperit pasiunea pentru pediatrie, nu numai pentru că am un băiețel, dar îmi place să citesc mult despre bolile copiilor și, mai ales, îmi place să interacționez cu ei de fiecare dată când întâlnesc copii. Dar deja este prea târziu…

 

Text: Valentina M.

Maraton

Mama ei de Moldova Film…

Istoria mea de azi e scurtă, dar care nu-mi dă pace de vreo cîteva zile…

Pe mine de tare multe ori mă ia valul întrebărilor, gen cum ar fi fost dacă TATA trăia, dacă nu veneam de la Capitală la Nord, dacă eram mai insistentă (nu aveam frică!) atunci cînd s-a ivit oportunitatea de a pleca, dacă nu făceam ceea ce fac azi și tot așa… Asta se întîmplă, de obicei, cînd sunt singură acasă, cînd gătesc, croșetez, cos și am o durere pe suflet.

Și tot atunci îmi răsar în minte tot felul de povestioare, fiecare cu tema ei, cu eroi care mai de care, cu întâmplări vesele și triste, la care râd sau plîng, mă înaripez sau cad.

Luată de gînduri, adesea ajung nici eu nu mai știu pe unde, și culmea e că fac monologuri, ba chiar discuții cu replici tăioase, de ți-ar părea că totul se întîmplă aevea. Dacă nu-mi place, o iau de la capăt, trag mai multe duble, dacă trebuie, numai ca eroii, totul să iasă după scenariu. Poate pare straniu, dar în așa fel mă relaxez, uneori găsesc răspuns la întrebări, caut provocări. Și ca să nu se creadă cineva că filmele mele sunt scurtmetraje, vă zic doar atît, unele continuă zile și zile, adevărate seriale mexicane.

Mama ei de Moldova Film…

 

Text: Elena B.

Maraton

Ce o sa fac in continuare…

Mie imi place ceea ce fac eu acum (cu mici exceptii) si nu cred ca, daca as intoarce timpul, as vrea sa schimb ceva, din mai multe motive. Insa ocupatia mea din prezent este una din domeniul tehnic, pe cand mie intotdeauna mi-a placut sa creez ceva, un timp am brodat, imi place cand rezultatul muncii mele este palpabil.

Astfel intr-o zi m-am gandit ca vreau sa invat sa cos la masina de cusut, nu pot sa imi aduc aminte daca asta este o dorinta din copilarie, dar cu siguranta este o dorinta din prezent.

Nu sunt sigura daca o sa ma imprietenesc cu masina de cusut, dar pentru weekend-ul urmator am planificat sa merg la magazin si sa cumpar masina de cusut pe care de mai mult timp o pandesc pe un site si ustensilele necesare pentru incepatori.

Primul proiect va fi un suport pentru ceainic.

Text: Ana R.

Maraton

Poate nu e pierdut totul?

Recent am aflat datorita Alo bebe, ca sunt nascuta de ziua internationala a Radioului. Evrica! Nu in zadar prin clasa a noua imi doream sa ma fac DJ la una din cele mai ascultate posturi, Radio Nova. Erau audieri, am facut caseta, cu mainile tremurinde i-am inminat-o lui Corbu, dar nu a fost sa fie, macar caseta cu inregistrarea sa o fi recuperat, nici aia nu a fost posibil, astfel visul unei adolescente era pus pe policioara. Deseori ma imaginam la pupitru si la cum aleg muzica ori cum fac o gluma sau doua sa amuz pe cineva.

Mama zice ca sunt Julia Roberts a ei, e tare modesta, dar ma prind cu gindul ca in micile scenete, sketch-uri sau ocazii de a iesi pe scena in anii de studentie, inteleg ca actroia as fi cuprins-o cu mult drag. Pe meleagurile unde sunt acum este teatru pentru amatori, asa ca poate se mai naste o stea si inca nu totul e pierdut?

Pe linga toate astea, as fi vrut sa fac parte din vreo echipa de ingineri sau inventatori care cauta solutii in domeniul ecologiei, ca sa ajut cumva mai mult planeta asta, ca sa gasim solutii durabile, pentru a lasa Terra in conditii mai bune pentru copii nostri.

Pina atunci zi de zi incerc sa fac ce pot si vreau sa cred ca ma apropii de unul de #ceaifi.

 

Text: Adriana R.

Maraton

Poate viața mea era să fie altfel, dacă eram să devin pictor, cine știe?

Sunt născută și vin dintr-un centru raional. De cînd mă țin minte, desenam, pictam, croșetam, coseam, Astfel, faptul că trebuie să fac școala de pictură nici nu se discuta. Frecventam cu regularitate cursurile, iar cel mai mare vis al meu era să am acuarele bune. Acestea erau cu mult mai scumpe decît părinții mei își puteau permite, aproape 1/3 din salariu.

În fine, am absolvit școala de Arte cu 10. Evident, după clasa a noua au fost puse discuții unde voi studia mai departe. Desigur că, la colegiul de Arte A. Plămădeală din Chișinău! Visam să devin pictor, să creez lucruri frumoase, să las amprentă după mine.

Părinții au zis că se vor gîndi. După congresul familiei, cu cei 2 frați mai mari, s-a decis – liceul va fi făcut pe loc, acasă, lîngă părinți, fiindcă e mai sigur. Niciun fel de colegiu de Arte, ești prea mică. Aici a fost spulberarea tuturor viselor!

Din acel moment, nu am pus mîna pe pensulă. Sufletul cerea, dar mîna nu putea… doar peste 10 ani, cînd m-a rugat fetița mea să îi pictez ceva, am putut.

Nu am vorbit cu părinții mei niciodată pe această temă… bănuiesc că nu își puteau permite întreținerea în capitală a unui adolescent… Nu îi condamn niciun pic, dar frustrări uneori sunt… Poate viața mea era să fie altfel, dacă eram să devin pictor, cine știe?

Am crescut, am învățat, cresc un copil și deseori îmi dau seama că dacă ar cere ceva la moment, nu sunt sigură că i-aș putea asigura…

Text: Irina C.

Maraton

Ce as face, daca as face altceva? As fi regizoare, probabil

Totul a inceput pe la inceputul anilor 2000, cand aveam la televizor doar cateva canale, printre care si TVR. Un canal pe care il urmaream pentru toate emisiunile, filmele, stirile. Si iata la acest canal am vazut pentru prima data “Spellbound” de A.Hitchcock si “Some like it hot” de B.Wilder, filme ale unor regizori pe care i-am adorat.

Si iata ca anii au trecut, am terminat Universitatea Tehnica, am intemeiat o familie, am un servici, dar pasiunea aceasta a filmelor vechi ma roade de atunci. Imi fac liste cu filmele cele mai premiate, dupa rating, dupa regizori, filme noir, drame. Urmaresc toate detaliile, tinutele actorilor, décor, moduri de a filma.

Ce as face, daca as face altceva? As fi regizoare, probabil. De fapt, as face orice in lumea filmului, dar talent de actrita nu am, sa scriu scenarii nu pot.

E interesant cum tot timpul am fost pasionata de cifre, matematica si mi-a venit asa o pasiune dintr-un domeniu total diferit. Nu stiu daca o sa am curajul si norocul sa ajung vreodata in acest domeniu, dar imi ramane pasiunea pe care nu mi-o ia nimeni.

 

Text: Valeria E.

Maraton

Eu cred ca m-aș face psiholog…

Domeniul psihologiei umane a fost și va rămîne mereu pentru mine un teren captivant, enigmatic, plin de nou, unde mereu este loc de săpat, de aflat, de descoperit…

Visez la un cabinet însorit, cu mult verde, o mică bibliotecă cochetă, rafturi pline de cărți și reviste inovatoare. Iar pe pereții de un albastru sau verde pal, tablouri cu felurite scheme în rămi, inventate si testate de mine pe propria mea clientelă. Scheme de comportamente, triunghiuri patologice, atașamente false…

Pas mal! ar zice maică-mea, fostă profesoară de limba franceză, plecată ca sute de mii de alte femei in Italia la munci la începutul anilor 2000, cînd în casă se pregăteau să meargă la facultate, la distanță de doar un an, scumpii ei copii.

Dragostea mea cea dintîi, semănată în gene de mama a fost, este și va fi limba franceză. Micile cărțulii cu fragmente din Les Miserables de Victor Hugo, soarta micuței Cosette și a bravului băiețaș Gavroche au fost pentru mine atît de impresionante și formatoare, încît le țin minte și astăzi copertele de un galben stins si de un roșu aprins, desenele alb-negru si titlurile mari scrise cu alfabet chirilic la mijloc. Nu aveam mai mult de cinci sau șase ani pe atunci, iar în casa noastră aceste cărțulii erau răsfoite și comentate frecvent.

Anii treceau, veni școala, gimnaziul, liceul, iar aceasta pasiune pentru limba si literatura franceză se amplifica, capatind cu fiece an proportii grandioase. Emoțiile olimpiadelor raionale, județene, republicane… tot acest amalgam de trăiri și acea placere produsă de lecturile in original ale clasicilor francezi nu putea fi comparată cu nimic. De aceea, cînd veni timpul facultății, nici nu se ivi măcar dilema alegerii, era clar din start, definit în minte și în cuget că Facultatea de Limbi și Literaturi Straine a USM, Specialitatea Limba si literatură Franceză era drumul meu just, calea mea spre succes.

Inmatriculată la buget, mîndră că am reușit la examenul de admitere, m-am ales și cu o a doua iubire pe lingă franceză -limba engleza, cea care mă trezea uneori din reveria mea bovaristă și-mi arăta partea pragmatică a lucrurilor. Țin să-i mulțumesc pentru aceasta unei dulci și adorabile ființe și doamne pe nume Margareta. O profesionistă de o tandrețe aparte.

Făceam ceea ce imi plăcea și asta conta. Franceză și engleză. Asta știu să fac și azi. Doar că accentele s-au schimbat, ceva s-a produs după ce am revenit de la un stagiu cu bursă de un an de la Geneva. Profesoară nu mai sunt demult. La moment am un job administrativ, mă ocup în mare parte de publicul studios, orar și conexiuni între profesori și studenți. Dacă regret? Dacă sunt mulțumită? Și da, și nu…

Într-o bună zi m-am trezit însă că vreau să învăț ceva nou. Fiind intr-un permanent tête-à-tête cu adulți, tineri si copii de diferite vîrste si categorii sociale, aceasta nevoie a apărut cumva imperativ.

Utilitatea psihologilor in societatea noastra devine incontestabila, e o nevoie acută si acest lucru se face deja resimțit. L-am resimțit pe propria piele, după citeva ședințe (doua sau trei) de acum cîțiva ani și una mai recentă, de acum cîteva luni.

Doar că… spre regret și nu înțeleg de ce, oamenii, mai ales în Moldova nu vor să-și cultive această practică de a merge regulat la un psiholog. Iar un domeniu atît de interesant și benefic ființei umane, rămîne undeva la periferia necesităților cotidiene sau nu se înscrie în nicio listă.

Aștept deja replici de genul ”Într-o țară saracă unde oamenii abia de reușesc sa-și acopere nevoile primare, e ridicol și iluzoriu să te faci psiholog” sau ”ia-te în mîini, gîndește pozitiv, fă yoga și citește-l pe Osho”…”fii propriul tău psiholog”.

În asemenea circumstanțe, visul meu rămîne doar la faza de vis. Urmează să-mi construiesc un plan de acțiune, să caut și să aplic pentru formarea necesară și sper să-mi reușească peste ani să ofer consultații celor interesați. Sa-mi creez cel puțin o platformă performantă…dacă cabinetul însorit va întîrzia să apară. Sau ambele.

Text: Cristina C.