Browsing Tag

#ceaifi

Maraton

Într-o zi o să… scriu

De ceva timp mă gândesc că e timpul schimbărilor, că a venit momentul să fac ceia ce-mi place și că e timpul să părăsesc cochilia comodă în care m-am instalat bine-merci.

În copilărie vroiam să cresc și să prezint „Surprize Surprize” (când Andreea Marin va fi bătrână și urâtă, după care am descoperit-o pe Esca și vroiam un loc la PRO, pe la 18 ani mă rugam să prind un loc la buget la facultatea de Jurnalism, iar după absolvire să găsesc un job într-o redacție de știri.

Când mama a aflat că-s studentă la jurnalism a țopăi de fericire, iar tata, din alt capăt de lume, m-a sunat să-mi zică: „jurnalismu-i mațe goale”. Am trăit câțiva ani cu ideea asta în cap și-mi părea că după facultate o să mor de foame. Slavă Domnului nu mor, dar tata încă tot așa crede”

Da, mie chiar îmi place ceea ce fac, zilnic însă mă gândesc că pot mult mai mult și că e timpul să-mi demonstrez asta. Trebuie să înving fricile, criticile și mai ales lenea.

Eu tare, tare vreau să învăț ceva nou și să scriu o carte! Asta vreau să fac- să scriu. Să scriu frumos, cu epitete bine alese și comparații pe înțelesul tuturor, să scriu despre oameni frumoși și călătorii la capătul pământului.

Știrile și-au pierdut farmecul, nu mă mai captivează și-mi par prea reci, pe când eu vreau să scriu ceva ce poate rămâne în sufletul cititorului, așa ca tine Diana, texte ce te schimbă, te motivează și te cresc.

Într-o zi, atunci când o să fiu cu toate virgulele la mine și suficient de pregătită, o să-mi scot carnetele prăfuite din sertare și o să-mi împlinesc visu!

Text: Cătălina

Maraton

Ce aș fi făcut eu altfel

M-am gândit să scriu și eu și să spun ce aș face acum, dacă era să aleg o altă profesie. Cred că doar profesia aș schimba-o, pentru că soțul și copiii i-aș dori aceiași.

Poate multora le va părea stranie alegerea mea, însă eu aș vrea să fiu agricultor. Nu știu dacă fermier care crește animale, însă creșterea legumelor și a florilor la sigur mi-ar plăcea mult.

Când eram mică, toate verile le-am petrecut la țară. Buneii nu mă lăsau să pun mâna pe sapă. Odată m-am chinuit toată ziua și am răsădit căpșuni printre rândurile de vie ale bunelului. Când s-a întors el seara acasă și a văzut, mi-a prășit toate căpșunele la care muncisem o zi întreagă, spunându-mi să nu mă amestec în via lui. Bunica, când mă vedea că pun mâna pe instrumente de grădină, intra în panică, striga să le las și să mă duc să citesc, ca nu cumva să muncesc la sapă în viața asta.

La țară era unica modalitate de a fi mereu în natură, căci restul anului era petrecut în apartament la Chișinău.

Când s-a născut primul copil și s-au terminat grijile de achitat ipoteca și mașina, imediat am cumpărat un teren cu copaci la 20 km de Chișinău, ca să mănânce copilul cireșe și restul fructelor de acolo, și să mă joc și eu cu plantatul. A trebuit să învăț să merg cu mașina, ca să nu aștept până soțul va dori și va avea timp să mergem.

Apoi a urmat alt teren de la vecina care emigrase în Italia, apoi altul, și mi-am făcut o frumusețe de grădină doar cu copaci și flori multi-anuale. Din păcate, nu mă pot bucura din plin, pentru că trebuie să merg la serviciul de bază și să fac bani. Hobby-ul meu se poate materializa doar în week-end și atunci când nu plouă și când e mai mult de 10 grade afară, ceea ce într-un final – reprezintă prea puține zile din an.

Iar viața trece și eu lucrez la un serviciu, care puțin îmi place, dar nu atât de mult ca și grădinăritul. Ar fi o posibilitate să renunț la serviciu, să îmi fac o pepinieră, ca să înmulțesc și să vând plante decorative, însă nu cred că aș putea rezista financiar. Majoritatea oamenilor își permit doar mâncare, servicii comunale, medicamente și poate câte o haină din când în când. Nu știu dacă există mulți oameni care ar fi dispuși să cheltuie bani pe frumusețea din grădină.

Speranța mea, totusi, rămâne o mică casă la sol, care ar rezolva măcar cumva dorința de a fi mereu printre flori.

Cam acestea ar fi ideea mea. Poate printre cititoarele DVS aș putea găsi alte femei pasionate de grădinărit, ceea ce m-ar bucura mult.

Text: Tatiana

Maraton

La drumul meu aș adăuga muzica și siguranța

Poveștile de viață ne sînt diferite, iar acest lucru se datorează în mare parte deciziilor pe care le luăm în fiecare zi din viața noastră.

Adesea se-ntîmplă să fim întrebați „ce am face dacă am avea o sumă importantă de bani?” și „ce am face dacă s-ar putea să-ncepem viața de la un anumit punct?”. Azi am să scriu doar despre cîteva dorințe prăfuite de trecerea anilor.

De la o vîrstă foarte fragedă mi-am dorit să-nvăț să cînt la vioară, atunci îmi părea că dacă aș fi în stare să fac asta, n-aș mai avea nevoie de mare lucru, iar mai tîrziu, pe cînd eram în clasa a IV-a sau a V-a cînd îmi fixasem în cap că ar trebui să învăț karate, văzusem o secvență dintr-un film în care fiind atacată, o adolescentă a aplicat cîteva tehnici pe care le-a învățat la cursul de karate și nu a mai fost nevoie de intervenția bărbaților din familia sa pentru a i se face dreptate, iar din acel moment în mintea mea siguranța și independența femeilor este legată și de însușirea cîtorva tehnici de apărare.

Dacă aș reveni în copilărie cu siguranță aș insista să fiu înscrisă la lecții de vioară, iar la cursurile de karate m-aș înscrie din primii ani de școală.

Deseori ne este dat să vedem talente condiționate de membrii familiei sau de posibilitățile financiare, însă în cazul meu condiționarea a fost legată mai degrabă de poziționarea geografică, întrucît mi-am petrecut copilăria într-o localitate rurală, aflată la peste 100 km distanță de Chișinău, visele mele au rămas ascunse în cutii prăfuite de vremi, dar cred cu tărie că dacă aș fi insistat, astăzi cu siguranță aș fi cîntat la vioară, iar pentru karate simt că timpul încă nu e pierdut, mai ales în contextul incidentelor care se-nmulțesc de la o zi la alta. Pînă reușesc să #măiauînmîini voi continua să-mi lărgesc orizonturile pentru activitățile în care îmi investesc deocamdată timpul și energia .

Text: Elena

Maraton

Ca sa pot face ceea ce îmi place, trebuie sa am mai mulți bani

Intr-o lume ideală eu as fi unul dintr-un grup de oameni de știință, care s-ar ocupa cu descoperirea unor lucruri noi si interesante, utilitatea cărora desigur ca nu ar fi imediat vizibila, însă pe termen lung…

Ma fascinează universul, stelele, si cât de marunti suntem noi pe pământ in cadrul spațiului imens. Găurile negre imi par niste glitch-uri din acel bizar care te atrage (nu doar la propriu), unde „Dumnezeu a impartit la zero” (zice Einstein), niște portaluri spre nimic sau cine mai stie spre ce.

Realistic însă, eu as călători mult. Daca ar fi să-mi trăiesc viata altfel, as călători cam 90% din timpul meu pentru ca din tot timpul care se pierde fără urma, din anii care trec prea repede, retrospectiv privindu-i, doar călătoriile apar ca niște stâlpi indicatori care îmi confirma totuși ca in anul 2013 sau 2016 nu am fost in comă.

Calatoriile in locuri variate ca clima, amplasare geografică, cultura, oameni, precum si posibilități de activități pe care poți sa le încerci pentru prima oară sau nu, sunt experiențe prin care guști viata, o percepi prin toate organele de simt si prin care înveți lucruri noi si le înțelegi pe cele vechi, care stau prinse in sinapsele dintre neuroni. Înțelegi viata la un alt nivel.

Azi poți călători mai ușor ca acum 10 ani. E mai ieftin si mai accesibil. Poți face din asta un job sau un stil de viata. Poți întâlni oameni asemeni tie, poți găsi un partener de viata care sa te însoțească pe calea care ți-ai ales-o.

In trecut călătoriile erau un lux, pentru mine nu era mai mult decât un concept. Mi-am început viata adulta, urmând modelul tradițional studii-familie-serviciu. Anii de teze, examene si licența au fost schimbați de anii cu CV-uri, traininguri scurte, interviuri de angajare si serviciu. Copiii si rutina mariajului e „tema” in care toți acești ani curgeau.

Daca sa ma uit obiectiv in urma si cu mintea mea de acum, pentru ca sa vad o alta cale sa-mi trăiesc viata, probabil putine as putea schimba cu adevarat. Pentru ca tinerii din familii obișnuite nu au banii pentru a începe realizarea unui vis si nu prea au cum sa-si ia avantul. Joburi si salarii doar pentru ca sa nu mori de foame…

Cand in familie vine un copil, problema financiară, chiar daca devine cumva mai acuta deseori, nu mai este principalul obstacol dintre tine si conceptul vieții pe care o vrei, cea din capul tău. Se schimba prioritățile, anturajul; micile bucurii din viata le înlocuiesc pe cele grandioase fără ca tu sa te lupti cu asta prea mult. Rutina maninca visele, cum rugina fierul si praful e tot ce rămâne din ele.

Banal de tot, dar ca sa pot face ceea ce îmi place, trebuie sa am mai mulți bani :) – asta pentru ca nu as mai calatori singura, ci pe cat posibil, impreuna cu familia. M-am apropiat, dintr-un punct de vedere, de viata pe care mi-am dorit-o prin plecarea din țara si prin jobul pe care il am acum, care implica călătorii. Daca încerc sa economisesc bani, atunci e pentru ca sa călătorim cu copiii.

Text: I.S.

Maraton

Dacă aș lua un alt drum, atunci cel al picturii

Știți filmul Mr. Nobody?

În care unul și același personaj trăiește mai multe vieți în funcție de alegerile sale?
Uneori mă gândesc, ce-ar fi dacă aș deveni designer.

Dacă aș urma colegiul de arte după clasa 9, iar apoi și o facultate.
Dacă aș alege să creez modele de haine ori personajele unui desen animat.

Inima mereu mi-a fost orientată spre litere. Prin adolescență încercam să-l conving pe profesorul de pictură că nu voi avea nevoie de aceste cunoștințe în viitor. Pentru că voi scrie cărți, care nu au nicio legătură cu șevaletele și acuarela. Nu frecventam lecțiile de sculptură, în sala de clasă era frig și lutul era rece, iar o sculptură bună cerea timp și răbdare.

Nu mi s-a permis să pictez lucrarea de diplomă în vopsea de ulei, nici în acuarelă. Doar în guaș. Pentru că e cea mai ușoară tehnică. Poți pune coala sub robinet, speli tot stratul superior, și o iei de la capăt.

În semn de protest la apărarea lucrării de diplomă, am recitat poezii.

Când vreau să mă liniștesc – pictez.

Pe o geantă de pânză, pe o pereche veche de ghete.

În decembrie am căutat cursuri de pictură, dar am decis să cheltuiesc banii pe încă un drum.

Deși nu am urmat calea picturii, continui să o simt.

Mi-a educat gustul estetic, mi-a dezvoltat interesul pentru artă și arhitectură, mi-a lăsat în subconștient informații despre curente, pictori, mitologie.

Datorită picturii simt fonturile, distanțele și culorile altfel.

Nu mă tem să trag o linie în machiaj și să mixez culori.

Și într-o zi voi urma un curs, pentru că abia acum m-am copt pentru vopsea de ulei.

 

Text: Doina Babcinschi, autoarea blogului scrisdemana.com, unde scrie in rusa si romana.