Browsing Tag

copii adolescenti

Copii

E atât de straniu să vezi cum îți crește copilul…

Copiii, părintele cărora ești, au o proprietate magică de a te surprinde, a te învăța, a te conduce, a-ți deschide ochii și a te pune față în față cu inevitabilul, cu miraculosul, cu viața.

Eu am învățat foarte multe de la Ilinca. În primul rând, răbdarea. Faptul că totul vine la timpul său. Ea de mică îmi spunea – “ai răbdare, mama!” Și a trebuit să învăț răbdarea.

Tot Ilinca m-a învățat respectul față de interesele și prioritățile altor oameni. La 9 ani, când i-am spus să citească ceva, dacă tot se plictisește, ea mi-a răspuns: “Pentru tine asta poate fi interesant, dar eu nu sunt tu.”

Ilinca m-a învățat consecvența. Odată nu am vrut să-i dau voie în vizită la o prietenă, fără vreun motiv anume, având ca explicație prostescul: “Ce va zice lumea, după lecții trebuie să vii acasă”, la care mi-a spus: “Mama, tu m-ai învățat să nu ascult ce zice lumea…”

Am lăsat-o să decidă singură, să facă lucrurile în ritmul ei, să se confrunte cu diferite situații din viață, deși în interiorul meu tremuram ca frunza. Atât de mult mi-aș fi dorit s-o pot proteja de orice. Știu, e utopic și, pe deasupra, nesănătos.

Întotdeauna m-am întrebat dacă i-am dat suficient bagaj, dacă am inspirat-o, dacă am ajutat-o să-și formeze niște repere sănătoase, dacă a luat ceva de la mine… Și azi m-a sunat să mă roage să o ajut să gătească rețeta ei preferată, pe care eu i-o găteam de când avea un an, atunci când am furat-o din bucătăria turcilor la care lucram. Ilinca, cea care fugea de bucătărie și de gătit, ca dracușorul de tamâie, sta în fața aragazului cu tigaia și carnea în mână. Avea de hrănit două fetițe mai mici, surorile ei vitrege, pe care le mai strunea din când în când, amestecând carnea și spanacul.

E atât de straniu, de wow, de cald, de emoționant să vezi cum îți crește copilul și devine om. Și să vezi că el, totuși, a luat ceva de la tine, fără ca tu să conștientizezi asta. A luat încetișor, ușurel, ceea ce i-a trebuit. Și a folosit atunci când i-a trebuit.

Text: Diana Guja

Foto: Ilinca, 2015

Copii

Adolescenta copiilor, sansa parintilor

Viata cu un adolescent este ca mersul pe un camp minat. Niciodata nu stii unde va exploda.

Viata cu un adolescent este un examen zilnic. Si nu un examen in fata unei comisii autoritare si nici in fata copilului. E un examen in fata constiintei si maturitatii proprii.

Ilinca a plecat azi, iar eu am ramas cu carnetul de note nesemnat. De cateva ori credeam ca voi pica examenul. Ca nu am invatat bine, ca am uitat multe, ca nu-mi mai gasesc reperele si rabdarea a incetat sa fie punctul meu forte… daca a fost vreodata.

Uneori devenea insuportabil sa jonglez cu experienta mea de adolescenta in anii ’90 si dorinta de a nu uita, de a retrai toate angoasele si fricile de atunci, pentru a le intelege mai bine pe cele ale copilului meu; cu gravitatea si seriozitatea mea de om matur, cu probleme reale, cu grijile zilei de maine si necesitatea de a tine adolescentul sub control; apoi cu toate dorintele si asteptarile mele de mama, intotdeauna cu ganduri marete in raport cu copilul si ceea ce trebuie el sa faca, ca sa fie bine.

In fiecare zi starile mele oscilau de la o aparenta calmitate, la disperare. Incercam sa ma vad prin ochii ei, apoi prin ochii mei de acum 23 de ani, cand eram la anii ei, ca sa pot ajunge sa ma vad cum sunt azi – mama a unei adolescente pusa zi de zi in fata unor alegeri: sa asculte sau sa strige deodata, sa faca compromisuri sau sa interzica, sa inchida ochii acolo unde nu e grav sau sa mearga pana in panzele albe si sa dovedeasca ca are dreptate, sa stranga fraul sau sa-l sloboade un pic mai mult.

Acum inteleg ca cei mai duri ani de maternitate sunt anume acestia. Toate intrebarile incomode, toate frustrarile, trecute si prezente, toate esecurile, toate regretele si remuscarile sunt scoase pe tava si servite, fie de copil, fie de constiinta proprie. Totul, dar absolut totul e chestionat. Si e atat de greu sa te ierti pentru anumite alegeri pe care le-ai facut, pentru anumite decizii pe care le-ai luat, pentru anumite drumuri pe care nu ai cotit la timp, pentru cuvintele pe care le-ai rostit si poate nici nu le-ai gandit, pentru privirile grele aruncate oamenilor dragi si mai ales parintilor, incat realizezi ca adolscenta copilului este, de fapt, a doua ta adolescenta, care iti este data pentru a pune punct multor situatii pe care le tarai dupa tine ani si ani la rand.

Adolescenta copiilor este Purgatoriul parintilor. Este o zona de asteptare din care stii ca ve iesi, insa nu stii exact cand si in ce stare. Urmeaza oare dupa el Raiul? Posibil.

Acum in casa a devenit mai curat. Nimeni nu-mi intoarce cuvintele, nu ma apostrofeaza, nu se supara fara motive aparente. Dar voi adormi greu. Asa cum am adormit in ultimele zile, anticipand aceasta seara in care totul e prea aranjat si in jur e prea liniste. Aceasta schimbare de decor inca face parte din viata mea. E si el un examen, poarta spre maturitate. Asa ca inchid ochii si ma fortez sa adorm, asa cum faceam cand eram mica, pentru ca stiam ca somnul de la amiaza e important.

Imagine de Sam Headland pe Unsplash

Copii

Primul an de distanta

Saptamana viitoare va fi un an de cand Ilinca a plecat. Acum pot spune cu certitudine ca timpul trece foarte repede.

Cum a fost acest an? A fost ca toti anii de pana acum – pe unde mai bun, pe unde se putea sa fi fost mai bun, toate ca intr-o viata de om, femeie, mama… insa, fara Ilinca zi de zi langa mine. Grijile mele de mama cu copil la casa s-au transformat in griji de mama cu copil departe de casa. Iar asta inseamna – sa nu uit sa-i scriu, s-o sun, sa-i cumpar ce m-a rugat pentru colet, sa vorbesc cu tatal ei despre cum vede el lucrurile, sa organizez urmatoarea intalnire, sa cumpar bilete, sa ma gandesc unde vom sta etc., etc., etc.

Sa spun ca mi-a fost dor de ea ar fi prea usor. Uneori, cand ma culc, nu ma lasa intrebarea: “de ce asa?”. Apoi, a doua zi, ma trezesc, imi vad de viata, ca seara sa schimbam doua vorbe si sa inteleg ca ea este bine si ca se bucura sa fie acolo. Inseamna ca totul e asa cum trebuie sa fie.

Cand a plecat, cel mai mult imi doream sa se integreze repede, sa-si gaseasca prieteni, sa-i placa scoala, sa-i placa sa invete, sa se simta bine in noua ei casa. Imi doream sa nu vrea sa revina in Moldova. Tatal ei, insa, isi dorea, in primul rand, ca ea sa aiba o reusita scolara buna.

Acum, in ajun de vacanta, dupa primul ei an in Franta, traiesc un moment de mandrie pentru copilul meu, pentru tot ce-a acumulta in aceste 12 luni, departe de dulcele san al mamei si al bunicai. Ilinca s-a integrat foarte bine, si-a facut prietene cu care se intalneste des in afara scolii. Dar si invata bine, ajungand de la a 4-a cea mai buna eleva in primul semestru, la a 2-a cea mai buna eleva in al doilea semestru (apropo, e si cea mai buna dintre fete, restul sunt baieti). Aici e meritul tatalui ei, care o motiveaza sa invete mult, chiar daca uneori domnisoara mai scartaie.

In aceste 12 luni, am auzit tot felul de pareri despre, daca e bine ca am lasat-o (de parca poti interzice unui om , fie el si de 12 ani, sa aleaga unde vrea si cu cine sa traiasca), daca nu-mi pare rau ca am lasat-o, daca nu era mai bine sa n-o fi lasat. Toate aceste intrebari, intr-un final, pentru mine sa reduc la un singur raspuns: “Am respectat alegerea copilului meu.” Faptul ca ea a plecat nu ma face mai putin mama ei, asa cum nu o face nici pe ea, mai putin fiica mea. Relatia noastra a ramas aceeasi, nu am simtit niciodata distantare, nu s-au scurs niciodata atitudini, de genul: “tu esti departe, tu nu contezi”.

E adevarat, de la distanta e greu sa gestionezi momentele mai critice, e greu sa faci diferenta unde e golul adevar si unde e dorinta de a dramatiza lucrurile pentru a obtine niste favoruri (o, eu pe timpul adolescentei eram tare buna la drame), insa, chiar daca prima reactie este sa te lasi inghitita de val, sa incepi sa te vaicari si sa-ti dai palme (macar si imaginare) de “of, doamneeeee, ce-am facuuuuut din viata meeeeea si a copilului meeeeu”, dupa ce te calmezi, te aduni, incepi sa comunici adecvat si pe puncte cu toate partile implicate, apele se limpezesc. Iar viata merge inainte.

Tot mai des aud in jurul meu mame cu copii mai mari si mai mici care privesc eventuala plecare a copiilor lor ca pe o catastrofa. Ele se intreaba ce vor face dupa, cum vor trai, cine la va umple golul. Dragilor, ca sa nu existe un gol dupa, trebuie sa va umpleti de pe acum. Cand ai o viata in care faci ceea ce-ti aduce placere, cand ai prieteni, cand investesti in lucruri care te imbogatesc (in toate sensurile), cand ai viata personala, cand iti iei timp doar pentru tine, pe care stii sa-l folosesti cum trebuie, acel dupa va fi o adevarata sarbatoare a vietii. Pentru ca asta va insemna ca ati crescut niste copii independenti si inteligenti, care vor sa-si traiasca viata si sa cucereasca lumea cu propriile puteri. Or, nu e oare asta ce-si doreste fiecare mama – sa creasca un om in toata firea?

Dacă aș fi pasăre
Copii

Dacă aș fi pasăre, aș putea zbura la orice concert, oriunde în lume

O lună și jumătate Laura a fost plecată la bunei. Despre timpul și vacanța fără copii, trebuie de scris un articol separat și poate cu acces restricționat pentru ei.

După ce s-a întors, într-o săptămînă, am plecat în vacanță doar cu ea în România. Am ales ca destinație Brașovul și Piatra Neamț unde avut loc unul din cela mai frumoase festivalri de film pe care le-am vizitat, Filmul de Piatra.

Brașovul l-am ales pentru că nu este foarte departe ca distanță, este frumos și Laura a fost doar o dată cu colegii, ceea ce, din experiența mea, este o fugăreală continuă, cînd nu reușești să vezi prea multe. În Brașov am stat în hostel, într-o cameră separată. Cînd planificam călătoria și alegeam dintre apartament sau hostel (prețurile fiind aceleași), argumentul meu pentru hostel a fost interacțiunea cu mai mulți oameni, argumentul Laurei – că hostelul avea un cîine. Cîinele sau motanul sunt pentru Laura cele mai tari puncte de atracție pentru orice loc.

În cărțile de psihologie scrie că pentru a convinge un adolescent că este bine să faci aia sau cealaltă, trebuie să-l convingi prin exemple. În acest sens, experiența de a sta cîteva zile înt-un hostel a fost una inedită și foarte bună. A cunoscut tineri din foarte multe țări, a vorbit în engleză, le-a ascultati impresiile, a inițiat discuții, s-a dat cu părerea și s-a convins de valoarea cunoașterii unei limbi străine. Cred că de azi încolo nu va mai fi nevoie să-i aduc argumente în plus.

Știam că are un simț al umorului fin, dar și ascuțit. M-am bucurat să văd că poate glumi dezinvolt și firesc nu doar cu mine, care-i sunt aproape, dar și cu străinii.

În una din zile am coborît de pe munte pe jos. Într-un moment mi-a spus ”Dacă aș fi pasăre, aș putea zbura la orice concert, oriunde în lume” și am simțit cum îmi cresc mie aripi. Copilul meu vrea să descopere lumea și vrea să o descopere frumos, zburînd.

La finalul călătoriei în Brașov mi-a spus foarte serios și matur că vrea să ne mutăm la Brașov sau la Sibiu, sau la Timișoara, sau la Cluj, pentru că îi place cum se simte și cum sunt oamenii. Și, dacă sincer, pentru prima dată am admis și eu, la fel foarte serios, că poate este mai bine de plecat din țară. Pentru copil, așa cum și-o spun mulți din noi

A urmat Filmul de Piatra, despre care a scris și Diana. Fetei mele i-a plăcut tare mult, inclusiv concertul cu Ducu Bertzi și Nicu Alifantis. Cînd o vedeam încruntată tot concertul, mă gîndeam că în sinea ei ar fi preferat orice altceva decît un concert cu Ducu Bertzi sau Nicu Alifantis care, dacă să fim foarte sinceri, par cam demodați pentru adolescenții de azi. Ei bine, replica ei la întrebarea mea, de ce era așa încruntată, a fost pe măsură ”Nu eram supărată/plictistă, pur și simplu mă gîndeam la cuvintele din cîntece”.

24 de ore din 24 cu o adolescentă într-o călătorie, este o mare descoperire a copilului tău și a ta, o provocare pentru răbdarea și inteligenta ta emotională, o continuă uimire de copilul de alături, care e incă copil, dar parcă nu. Pentru mine este dificil să am tot timpul răbdarea și înțelepciunea de a trece peste stările emoționale atît de schimbătoare, să spun ”Nu” și să respect acest ”Nu”, să nu mă supăr pentru cuvintele ”Mama, dă-mi pace”, spuse pentru a nu știu cîta oară, să încerc să explic că și eu am trecut prin aceste stări și emoții și sunt trecătoare. Este dificil să mă regăsesc și să mă regîndesc pentru că atunci cînd copilul de lîngă tine, încet, încet devine un matur, chiar dacă nu încetează să fie copilul tău, simți foarte intens scurgerea timpului.

Adolescenții de azi sunt frumoși, curioși, cutezători, direcți si deschiși. Ei au toată încrederea că lumea din fața este bună și frumoasă și îndrăzneala de a o încerca fără frică. Dar au și mare nevoie de părinți, părinți înțelegători, deschiși și conștienți, care să le fie alături în toate încercările, eșecurile, succesle și frămîntările prin care trec.

Text: Veronica Teleuca

Copii

Plecarea copiilor. La Viata Noua

Cand am realizat ca Ilinca va pleca pe bune si viata mea se va schimba, indiferent de cat de pregatita sunt eu de aceasta schimbare, am luat o palma. Lumea in care traisem pana acum disparea. Axa in jurul careia se invartise viata mea, in scurt timp nu va mai fi acolo unde stiam ca ii este locul. Tot ce insemnase reper in ultimii 12 ani, disparea. Ma simteam de parca mi se lua o parte din sens. Ramaneam mai debusolata decat un copil lasat la margine de drum.

Aceasta stare a durat vreo cateva saptamani. Intre timp ma ocupam de partea practica a plecarii ei – bilet de avion, dosar scolar, bagaj, cate o lectie pe care incercam sa i-o bag pe ultima suta de metri. Iar noaptea cand ma culcam, intorceam capul la perete, inspiram adanc si inghiteam lacrimile. Dar cate una oricum se incapatana sa iasa.

Pe de o parte incercam sa fac fata. Pe de alta, sa-mi gandesc viata de mai departe. Acest “mai departe” nu era, insa, prea clar. Tot ce pana atunci era certitudine, s-a prabusit in cateva zile. In spate aveam cativa ani de maternitate activa, in fata aveam un spatiu imens de culoare alba pe care trebuia sa-l umplu. Dar nu vedeam cu ce.

Revelatia a venit intr-o seara, cand imi asterneam patul.

– Diana, da’ tu ce vrei? Ce spuneai tu, de fiecare data cand voiai sa faci ceva si iti aminteai ca ai copil mic? Ada-ti aminte, te rog!

Si mi-am amintit. Si am inteles ca sa ma plang, sa plang, sa sufar, sa cad intr-un nou episod de depresie pot oricand. Dar as putea face si altceva. As putea sa ma iau in maini. As putea face tot ceea ce amanam, deoarece aveam un copil mic. Apoi aveam un copil de scoala. Si ca acum pot alege una din doua: ori dau ochii peste cap si schitez un zambet de martira, ori zambesc si povestesc despre noile provocari cand cineva ma intreaba despre cum traiesc fara Ilinca.

Plecarea copiilor de acasa (sau a copilului) ne lasa fata in fata cu noi insine.

Cine suntem? Ce a ramas din noi? Ce vrem? Cate din visele noastre sunt vii? Cate din ele au devenit realitate? Pe ce drum suntem gata sa mergem? Ce suntem in stare sa riscam sau sa sacrificam? Ce mesaj vom transmite copiilor de la distanta? Cata incredere avem in noi insine? Cat de buni ne credem? Pana unde suntem in stare sa mergem?

M-am sculat a doua zi si mi-am cautat un bilet de avion. Oricare. Primul care mi-a facut cu ochiul a fost Bucuresti-Milano. Pentru ca mi-am adus aminte ca cel mai mult mi-am dorit sa calatoresc. Sa merg din oras in oras si sa ma umplu cu de toate – frumusete, oameni, mirosuri, stari, culori, gusturi. Sa scriu. Sa lucrez in ritmul meu. Sa fac ceea ce-mi place. Sa invat in fiecare zi. Sa traiesc ceea ce propavaduiesc.

Si asta am facut. Si asta fac. Si asta voi face. La Viata Noua!

Multumesc, Ilinca!

Copii

Pana acum credeam ca noi dam aripi copiilor. De fapt, e invers

Ilinca a plecat azi cu avionul de la 12.30. Nu pe o vara. Pentru o viata.

Stiam ca aceasta zi va veni. De cativa ani ea devenise o certitudine. O asteptam insa, in alt an. Intr-o alta vara. Mi-l dadusem pe 2016 ca pe o trambulina de pe care sa sar, ca sa ajung acolo unde gandurile imi vor fi limpezi si unde nu va mai exista nicio urma de sentimentalism. Acolo unde totul se va juca cu cartea viitorului luminos si european, care e deasupra oricarei tanguieli materne. Dar viata se intampla altfel. Si oamenii functioneaza altfel. Mai ales mamele.

Nici acum, la 4 oare de cand a aterizat la punctul de destinatie, nu sunt pregatita de plecarea ei. Si nici maine, cand ma voi trezi dimineata si imi voi aduce aminte ca in august Ilinca nu se va intoarce din vacanta, tot nu voi fi.

De azi, am devenit vacanta ei.

In ultimii cativa ani, am trecut prin tote fazele de acceptare a faptului ca ea va pleca. De la nu-ul categoric, la da-ul incert, in care ma vedeam resemnata si ramasa dupa cortina de fier, separata definitiv de ea. Ma imaginam cu oroare intr-o familie noua, cu un alt copil, neputincioasa in fata zidului care ne desparte. Eu aici, ea acolo. Cand ma inecaseram definitiv in amaraciunea filmelor dramatice din capul meu, mi-am dat o palma si mi-am zis ca nu ar fi rau sa-mi aduc aminte ca suntem totusi in secolul XXI si ca Uniunea Sovietica demult a murit. Si ca se poate de facut ceva. Ca eu pot face ceva.

De atunci am inceput sa vad lucrurile altfel – oportunitate, civilizatie, scoala fara mamele care ma ameninta ca fata mea nu va intra in clasa la orele la care se vor folosi de televizorul pentru care nu am dat bani, veceuri fara usi si mancarea nesanatoasa de la cantina, imbulzeala din troleibuzul 21, alcoolicii care o bagau in boale, vecina de la etajul 7 care stinge intotdeauna lumina in scara, ambulantele care nu vin, spitalele in care innebunesti vara de caldura… Si tot asa.

Intre timp, au fost voci care mi-au spus sa nu o las sa plece. Dar nici asta nu am inteles. Cum poti sa interzici unui copil, care e deja in stare sa aleaga si sa decida unde si cu cine vrea sa traiasca, sa zboare de sub aripa, mascandu-ti frica de aceasta despartire cu nobilul costum al actului de dedicatie materna? Or, daca e sa fim sincere, cel mai mult in aceasta situatie, sufera mama. E un sentiment de nedescris cand realizezi ca de azi inainte ai fost inlaturata de la cea mai importanta functie pe care o indeplineai. Cea de mama cu copil acasa. Si nu e vorba, poate nu faceai nimic cu mainile tale, poate exista o dadaca, o bunica sau oricare alt ajutor, dar insusi faptul ca traiai cu aceasta responsabilitate, care era mai mult decat atat – era axa in jurul careia se invartea viata ta, iar acum ea s-a mutat, nu mai este acolo, te duce intr-un punct din care nu vezi inca bine de ce sa te tii. Ce faci de maine? Cum iti constuiesti viata mai departe? Construiesti ceva, in genere?

De azi, cica, sunt libera. Libera cum nu am mai fost. Si doar cu avantaje. Cu ani de experienta de viata in spate, fara ceasul biologic care sa-mi numere secundele, datoria fata de natura fiind demult si cu succes indeplinita, fara bagaje inutile, cu valori bine conturate si, cel mai important, cu lista de lucruri pe care nu mai vreau sa le accept. Cu visuri, pana la urma. Care sunt tot acolo si care asteapta. Si, daca pana acum asteptau sa creasca copilul si sa-si ia zborul cand si unde o vrea, acum ma asteapta doar pe mine. Si simt eu ca anume aceste visuri vor deveni noile mele repere. Axa in jurul careia se va roti viata mea.

Schimbarile sunt strasnice. Numai eu stiu cate cosmaruri am vazut in ultimul timp. Uneori imi era frica sa inchid ochii. Un gand mai negru si mai apocaliptic decat altul. Toate aceste saptamani au fost un adevarat Purgatoriu. Tot de ce m-am temut vreodata, a trecut prin fata ochilor mei. Let go. Imi repetam intr-una. Tu nu poti sa controlezi decat ceea ce se face in tine. Nu si in altul. Let go. Tu ai calea ta. Iar calea ta trece anume prin aceasta experienta. Let go. Asta e realitatea ta si nu alta. Traiesti-o.

In continuare simt frica. Putina pentru viata ei de mai departe si multa pentru mine. Paradoxal, nu?

Abia acum am simtit pana in maduva fiintei mele cat de mult avem nevoie de copiii nostri. Noi mai multa decat ei. Cata transformare aduc ei in vietile noastre, punandu-ne zi de zi sa ne vedem demonii, fricile, incertitudinile. Ma simt la marginea unei prapastii, spre care m-a impins copilul meu. Iar eu pot sa aleg – sa zbor sau sa cad cu capul in jos.

Copii

Copiii liberi de parinti

Intr-o seara, ajungand acasa, am descoperit ca baschetii mei de alergat lipsesc.

Cred ca imi va lua mult timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca copilul pe care l-am nascut nu atat de mult timp in urma, imi incalta papucii si se duce in treaba lui.

De fiecare data cand aud “dar noi nu am fost asa pe timpul lor”, imi vine sa dau palme la stanga si la dreapta. Dar de ce ei trebuie sa fie asa cum am fost noi? Am fost noi oare modele de conduita? Supracopii? Fiinte fara de cusur? Si chiar sa fi fost, de ce ei, cei de azi, sa nu fie altfel?

Ma fascineaza viata copilului meu. Felul in care interactioneaza. Cum isi organizeaza zilele. Cum stie sa negocieze cu maturii din afara familiei si cum niciodata nu-i trece prin cap ca “copiii asa nu fac”. Felul in care isi alege prioritatile si realaxarea cu care priveste lucruri ce pe mine m-ar scoate din sarite.

Nu, eu nu sunt de acord cu ea 100%. Uneori abia ajung la 50%. Dar o las sa-si invete lectiile. Sa-si traiasca temeperamentul. Sa calce prin strachini. Sa piarda si sa mearga mai departe. Sau sa castige si sa-si asume.

Ma fascineaza curajul ei. Deschiderea. Incapatanarea si convingerea ca se va descurca, atunci cand isi pune ceva in cap. Si faptul ca niciodata nu uita ceea ce-i spun si de fiecare data foloseste cuvintele mele impotriva mea, atunci cand eu le uit.

Daca as vrea sa schimb ceva in copilul meu? Nu. De ce? Cu ce drept? Cine sunt sa vreau sa o cioplesc dupa chipul si asemanarea mea?

Uneori ma simt atat de mica in comparatie cu puterea ei de copil.

Copii

Grunge is not dead

Vine si ziua in care te trezesti ca nu mai suporti muzica pe care o asculta copilul tau. Inchizi ochii, ii multumesti in gand lui Dumnezeu ca esti in anul 2016 si ca, Slava Cerului, din televizor nu se mai aude Coco Jumbo si nici La Bouche, si muzica, in linii generale, e tare ok si, daca ai fi acum intr-un supermarket, deloc nu te-ar enerva.

Dar tu esti acasa. In fiecare zi acasa. Si in fiecare zi repertoriul nu se schimba. Nu se schimba! Si asta te zgaraie la nervi mai ceva ca vecinul de jos care urla in fiecare dimineata si seara: “Zae***la, du-ti nah***. (Asta el asa vorbeste cu sotia, fata de copii. Si fata de vecini.) Dar copilului ii place. Muzica il ajuta sa se concentreze. Na, copilului ii place muzica. Doar n-ai sa-i interzici copilului sa asculte muzica.

Cand copiii devin adolescenti, noi, parintii, avem un soc. Si socul nu vine atat de la copil, caruia i-au aparut niste chestii stranii pe corp si in voce, si pe fata, cat de faptul ca, iata, tu ai copil mare deja. Si acest copil mare, care asculta muzica ce te scoate din minti, el al tau. Adica, tu esti parinte. Intelegi? Tu! Aici nu exista nicio mama plecata in Italia sau in expeditie in Atractica, mama esti chiar tu.

Da, da, tu, care in adolescenta iti promiteai ca vei fi cea mai buna prietena a copiilor tai in adolescenta lor. Si nici nu-ti putea trece prin cap ca, la putin peste 30 de ani, vei detesta muzica pe care ei o asculta. Ca te va enerva o muzica destul de ok! Tu precis nu puteai sa-ti imaginezi ca la trezeci si ceva de ani, iti vei pune deja intrebari despre batranete, despre pensie, despre siguranta finanaciara, iar in acelasi timp ai continua sa te intrebi daca face sa iesi seara de Dragobete in club. Si ca balanta ta interioara ar innebuni, pentru ca pe ambele lui talere, la intervale egale de timp, se va spanzura cate un gand:”Toti acolo is narcomani, stai acasa fimeie hai!” sau “Mai iesi si tu din casa, mai vezi ce face lumea, ai sa te tampesti altfel”. Si tot asa. Iar in acest timp, langa tine, pe pat, e trantit un copil, care treaba nu are cu toata educatia pe care incerci sa i-o bagi pe gat, nu de aceea ca ar avea vreun efect benefic asupra lui, ci mai degraba, de aceea ca asa iti este comod. El vrea sa asculte muzica asta si nu alta, el vrea acum branzica glazurata si o mie de ani lui nu-i trebuie supa ta dietetica. Acest copil, care iata chiar acum striga:”De ce ma impui sa mananc atunci cand nu mi-i foame?”

Da’ chiar, de ce? In care zi ti-ai uitat toate planurile din adolescenta? In care zi ai pierdut simtul frumosului si libertatea, si spontanietatea? In care zi, doua maini nespalate au devenit problema numarul unul, in lumea ta care a devenit ingusta si searbada? In care zi, borsul, pe care in copilarie il varsai in veceu, atat de mult nu-ti placea, a devenit atat de important, incat esti gata sa nu vorbesti copilului tau o viata, din cauza ca el nu vrea bors?

Huo… Noi asa nu ne-am inteles. Tii minte ziua, erai in clasa noua, cand mama primei tale iubiri a venit sa asiste la lectii? Pentru ca auzise ca I. al ei se inhaitase cu o tipa in bocanci si fusta foarte scurta? Tii minte cum arata femeia ceea, care era gata sa te inghita, doar pentru ca tu nu reprezentai in ochii ei fata pe care ea si-ar fi dorit ca baiatul ei sa o iubeasca? Si poate nici nu era vorba de dragoste. Nu. Si nici nu era vorba ca ei i-ar fi pasat macar trei secunde de ce-si doreste I. Nu. Femeia ceea, femeie care e existat in viata fiecarei adolescente care a purtat vreodata bocanci sau par verde, era despre un posibil viitor in care toate noi, mamele de azi si de maine, vom ateriza. Viitorul in care noi juram cu mana pe bors, ca pe o carte sfanta. Cand noi urlam la copiii nostri si le spunem cat de tare ne-a ros urechile muzica lor goala, sterila, debila. Ca iata pe timpul nostru….

Viitorul in care noi devenim sau am devenit deja tantele celea inacrite, pentru care fiecare barbat trecut de 25, necasatorit si fara borsetka, este un narcoman. Sau potential maniac pedofil.

Da? Asa crezi?

Grunge is not dead, baby… grunge is not dead.

Copii

Copiii marilor orase

Era o dupa-amiaza de martie undeva in apropierea centrului Pragai. Traceam printr-un pasaj cu elemente de art-nouveau. Bogat, extravagant, surrealist. Si pentru a duce aceasta idee de civilizatie europeana pana la paroxism, in centrul pasajului, atarnata de paravan, era statuia unui cal … cu fundul in sus.

Calul cu fundul in sus era un punct de intalnire. Asa cum e la noi monumentul lui Stefan cel Mare sau, in alte orase, ceasul, arcul, turnul. In pasaj mai era si un cinematograf. Oamenii isi dadeau intalnire sub cal sa sa mearga la cinematograf.

Dar, povestea nu este despre cal, cinematograf sau Praga. Povestea este despre copiii care cresc in marile capitale.

Sub cal era grup de liceeni. In uniforme, pletosi, cu genti mari ce le atarnau nonsalant pe umar. In paltoane deschise si fulare mai mult pe jos, decat in jurul gatului. Atunci am avut un deja-vu. Vedeam asa liceeni in fiecare dimineata de la geamul apartamentului nostru, situat pe o stradela ingusta pe partea asiatica a Istanbulului. Locuiam chiar langa poarta unui liceu istanbulez de prestigiu. Diminetile ma trezeam de la galagia elevilor nebuni, toti la cravata, desi, de cele mai deseori, cravata atarna undeva, si a elevelor cu aerul pe care numai la 17 ani poti sa-l ai, “deshamate”, cum ar zice mama, blonde, brunete, in fustite plisate, cu jambiere si conversi, cu zambete si planuri pentru week-end.

paris_vintage

Paris

Cu doi ani mai tarziu, la Praga, am inteles clar ce e cu acesti copii. Atat de… crocanti. Liberi. Diferiti. Veseli. Dezinhibati. Nebuni, frumos de nebuni. Copii cu aura de boema, de melancolie. Acestia sunt copiii crescuti in marile capitale. Copiii mersi la licee cu traditie si prestigiu. Copiii care si-au inceput viata acolo unde de-a lungul strazilor se aliniaza galerii, teatre, cinematografe, saloane sau (ca la Istanbul) pravalii de antichitati, cafenele mici, de cartier, muzee a celor mai nastrusnice lucruri, librarii. Toate aceste detalii, toate cotloanele strazilor vechi, toate usile si pasajele care duc spre istorie, toata civilizatia care se ascunde in casele de pe marginea bulevardelor, toate creeaza viata unui om.

Zilele trecute, cand am inceput sa citesc “Istanbul” de Orhan Pamuk, am sarit ca arsa. Autorul, istanbulez prin nastere si suflet, a redat, din primele pagini, starea pe care o am cand vad copiii marilor capitale. Imi venea sa ies la balcon si sa tip ca si eu, si eu asa cred, draga Orhan. Si, deja, daca suntem doi care avem aceeasi viziune, inseamna ca este o viziune impartasita si, oarecum, justificata.

paris_vintage_1

Paris

Nu toti din ei vor salva lumea, nu toti vor castiga Premiul Nobel pentru Literatura sau Pace, nu toti vor ajunge pictori de renume, afaceristi de temut, poeti sau arhitecti. Unii vor muri de tineri de la o supradoza de cocaina. Altii isi vor duce exsitenta inecati in sipul de vin sau votca. Unele se vor marita destul de nereusit. Altele isi vor dori o viata tihnita la tara. Cert este, insa, ca acesti copii ar fi putut fi orice. La fel ca si copiii nostri, nascuti in micile capitale. In provincii. In orase fara galerii, muzee, teatre. In orase unde cultura e doar un cuvant pronuntat de niste batrani carora nu le-a prea mers in viata.

Londra, 1955

Londra

Diferenta este doar in amintirile lor. In gesturi. In felul de a vorbi. In felul de gandi si a vedea lumea. In lipsa de inhibitii. Sau in frustrarile pe care le au cei nascuti intr-un oras fara istorie si cultura.

Diferenta e ca unui copil crescut intr-o capitala unde “muzeu” este doar un cuvant, nu-l va suge niciodata la lingurita de foame de arta, literatura adevarata, spectacole lipsite de vulgaritate. El va manca orice. Si ii va minti pe toti ca a fost bun. Deoarece de mic a mancat asa.

Imagini: vintage.es

Din viață

Despre inceputurile de barbati si femei cu Angela Stafii

foto: din arhiva personala a Angelei Stafii/studio Codobelc

Angela Stafii este femeia pe care as asculta-o ore in sir. Mai mult decat atat, pe care as lua-o la mine acasa si as lasa-o sa vorbeasca, sa ma intrebe, sa ma descoase. Angela este filosof practician si ii place sa puna intrebari care te fac sa gandesti si te ajuta sa ajungi acolo unde trebuie. Va imaginati bucuria mea, cand intrebata daca ar putea, ar vrea, sa scrie pentru teotitude.com, ea mi-a raspuns cu un simplu: “Da”!

Angela Stafii are si un blog plin de intelepciune.

Sa ai in casa o adolescenta este ca si cum ti-ai fi instalat de una singura o bomba cu efect neasteptat. Surprizele nu inceteaza sa apara. Dar cea mai serioasa este intalnirea cu tine insati, pe cand aveai 13 ani.

La inceput, cand copilul apare, instinctul matern isi face treaba. Esti plina de emotii, esti intr-o lume care te protejeaza pe tine si pe mogaldeata dulce din bratele tale. Acolo te intalnesti cu tine altfel. Cu tine, cea din viitor. Chiar daca este greu, viitorul e mai simplu de acceptat si apoi de trait.

Atunci, insa, cand copilul tau se transforma intr-un adolescent – intalnirea cu trecutul tau este inevitabila. Si adeseori, tocmai aceste momente sunt cele mai dureroase si pline de surprize. Dar si cele mai importante. Pentru ca anume intalnirea cu adolescenta din tine te invata sa fii femeie.

Spuneam de multe ori ca invatam de la parinti sa gandim si sa simtim. Copiii nostri, la varsta adolescentei ne invata sa fim.

Atunci cand adolescenta mea si-a pictat toata camera, asa cum a vrut ea, mi-am amintit de toate posterele pe care le incleiam pe pereti pi pe care mama, cu mare greu, le descleia.

Atunci cand rebeliunea ei i-a creat o multitudine de probleme in relatii si, in mod special, la scoala, m-am intalnit pe mine, pe o motocicleta cu cei mai ”rai” baieti ai satului si am reusit sa simt ce simteam atunci, dar si ce simt acum.

Dar amintirile nu sunt cele care ne schimba. Ele permit lansarea autocunoasterii. Veritabila cunoastere de sine incepe atunci cand sentimentele contradictorii nu iti mai lasa loc in propriul corp. Parca vrei sa iesi din tine si sa te plimbi pe undeva prin lume. Parca un dor nebun de Altceva te impinge sa iti faci bagajele. Daca reusesti sa intorci aceasta calatorie inspre tine insati – inveti echilibrul si pacea. Deci, te inveti pe tine despre tine.

Sunt momente in care ajungi sa recunosti ca iti iubesti copilul, dar nu iti mai place de el, cum spunea nu-mai-stiu-ce-autor-destept-de-carti-de-psihologie.

De fapt, acesta poate fi un semn, ca nu te placi pe tine. Tu, cea/cel din trecutul propriu. Si atunci, gaseste-te la ai tai 13 ani si vezi ce ai facut, ti-au facut, ca sa nu poti sa iti placi copilul.

Monstrii din tine se reflecta in ochii si actiunile adolescentului tau. Fricile tale sunt agresiunile si violenta din ea/el.

Cand am inteles aceste lucruri, am inceput sa construiesc o relatie buna cu fiica mea. Bazata pe iubire, pe cunoastere si pe acceptare.

Inceputurile lor de barbti si femei sunt inceputurile noastre de barbati si femei.