Deprecated: Function create_function() is deprecated in /var/www/wp-content/plugins/wordpress-23-related-posts-plugin/init.php on line 440
Browsing Tag

copii adolescenti

Copii

Copiii marilor orase

Era o dupa-amiaza de martie undeva in apropierea centrului Pragai. Traceam printr-un pasaj cu elemente de art-nouveau. Bogat, extravagant, surrealist. Si pentru a duce aceasta idee de civilizatie europeana pana la paroxism, in centrul pasajului, atarnata de paravan, era statuia unui cal … cu fundul in sus.

Calul cu fundul in sus era un punct de intalnire. Asa cum e la noi monumentul lui Stefan cel Mare sau, in alte orase, ceasul, arcul, turnul. In pasaj mai era si un cinematograf. Oamenii isi dadeau intalnire sub cal sa sa mearga la cinematograf.

Dar, povestea nu este despre cal, cinematograf sau Praga. Povestea este despre copiii care cresc in marile capitale.

Sub cal era grup de liceeni. In uniforme, pletosi, cu genti mari ce le atarnau nonsalant pe umar. In paltoane deschise si fulare mai mult pe jos, decat in jurul gatului. Atunci am avut un deja-vu. Vedeam asa liceeni in fiecare dimineata de la geamul apartamentului nostru, situat pe o stradela ingusta pe partea asiatica a Istanbulului. Locuiam chiar langa poarta unui liceu istanbulez de prestigiu. Diminetile ma trezeam de la galagia elevilor nebuni, toti la cravata, desi, de cele mai deseori, cravata atarna undeva, si a elevelor cu aerul pe care numai la 17 ani poti sa-l ai, „deshamate”, cum ar zice mama, blonde, brunete, in fustite plisate, cu jambiere si conversi, cu zambete si planuri pentru week-end.

paris_vintage

Paris

Cu doi ani mai tarziu, la Praga, am inteles clar ce e cu acesti copii. Atat de… crocanti. Liberi. Diferiti. Veseli. Dezinhibati. Nebuni, frumos de nebuni. Copii cu aura de boema, de melancolie. Acestia sunt copiii crescuti in marile capitale. Copiii mersi la licee cu traditie si prestigiu. Copiii care si-au inceput viata acolo unde de-a lungul strazilor se aliniaza galerii, teatre, cinematografe, saloane sau (ca la Istanbul) pravalii de antichitati, cafenele mici, de cartier, muzee a celor mai nastrusnice lucruri, librarii. Toate aceste detalii, toate cotloanele strazilor vechi, toate usile si pasajele care duc spre istorie, toata civilizatia care se ascunde in casele de pe marginea bulevardelor, toate creeaza viata unui om.

Zilele trecute, cand am inceput sa citesc „Istanbul” de Orhan Pamuk, am sarit ca arsa. Autorul, istanbulez prin nastere si suflet, a redat, din primele pagini, starea pe care o am cand vad copiii marilor capitale. Imi venea sa ies la balcon si sa tip ca si eu, si eu asa cred, draga Orhan. Si, deja, daca suntem doi care avem aceeasi viziune, inseamna ca este o viziune impartasita si, oarecum, justificata.

paris_vintage_1

Paris

Nu toti din ei vor salva lumea, nu toti vor castiga Premiul Nobel pentru Literatura sau Pace, nu toti vor ajunge pictori de renume, afaceristi de temut, poeti sau arhitecti. Unii vor muri de tineri de la o supradoza de cocaina. Altii isi vor duce exsitenta inecati in sipul de vin sau votca. Unele se vor marita destul de nereusit. Altele isi vor dori o viata tihnita la tara. Cert este, insa, ca acesti copii ar fi putut fi orice. La fel ca si copiii nostri, nascuti in micile capitale. In provincii. In orase fara galerii, muzee, teatre. In orase unde cultura e doar un cuvant pronuntat de niste batrani carora nu le-a prea mers in viata.

Londra, 1955

Londra

Diferenta este doar in amintirile lor. In gesturi. In felul de a vorbi. In felul de gandi si a vedea lumea. In lipsa de inhibitii. Sau in frustrarile pe care le au cei nascuti intr-un oras fara istorie si cultura.

Diferenta e ca unui copil crescut intr-o capitala unde „muzeu” este doar un cuvant, nu-l va suge niciodata la lingurita de foame de arta, literatura adevarata, spectacole lipsite de vulgaritate. El va manca orice. Si ii va minti pe toti ca a fost bun. Deoarece de mic a mancat asa.

 

Imagini: vintage.es

 

Din viață

Despre inceputurile de barbati si femei cu Angela Stafii

foto: din arhiva personala a Angelei Stafii/studio Codobelc

Angela Stafii este femeia pe care as asculta-o ore in sir. Mai mult decat atat, pe care as lua-o la mine acasa si as lasa-o sa vorbeasca, sa ma intrebe, sa ma descoase. Angela este filosof practician si ii place sa puna intrebari care te fac sa gandesti si te ajuta sa ajungi acolo unde trebuie. Va imaginati bucuria mea, cand intrebata daca ar putea, ar vrea, sa scrie pentru teotitude.com, ea mi-a raspuns cu un simplu: „Da”!

Angela Stafii are si un blog plin de intelepciune.

Sa ai in casa o adolescenta este ca si cum ti-ai fi instalat de una singura o bomba cu efect neasteptat. Surprizele nu inceteaza sa apara. Dar cea mai serioasa este intalnirea cu tine insati, pe cand aveai 13 ani.

La inceput, cand copilul apare, instinctul matern isi face treaba. Esti plina de emotii, esti intr-o lume care te protejeaza pe tine si pe mogaldeata dulce din bratele tale. Acolo te intalnesti cu tine altfel. Cu tine, cea din viitor. Chiar daca este greu, viitorul e mai simplu de acceptat si apoi de trait.

Atunci, insa, cand copilul tau se transforma intr-un adolescent – intalnirea cu trecutul tau este inevitabila. Si adeseori, tocmai aceste momente sunt cele mai dureroase si pline de surprize. Dar si cele mai importante. Pentru ca anume intalnirea cu adolescenta din tine te invata sa fii femeie.

Spuneam de multe ori ca invatam de la parinti sa gandim si sa simtim. Copiii nostri, la varsta adolescentei ne invata sa fim.

Atunci cand adolescenta mea si-a pictat toata camera, asa cum a vrut ea, mi-am amintit de toate posterele pe care le incleiam pe pereti pi pe care mama, cu mare greu, le descleia.

Atunci cand rebeliunea ei i-a creat o multitudine de probleme in relatii si, in mod special, la scoala, m-am intalnit pe mine, pe o motocicleta cu cei mai ”rai” baieti ai satului si am reusit sa simt ce simteam atunci, dar si ce simt acum.

Dar amintirile nu sunt cele care ne schimba. Ele permit lansarea autocunoasterii. Veritabila cunoastere de sine incepe atunci cand sentimentele contradictorii nu iti mai lasa loc in propriul corp. Parca vrei sa iesi din tine si sa te plimbi pe undeva prin lume. Parca un dor nebun de Altceva te impinge sa iti faci bagajele. Daca reusesti sa intorci aceasta calatorie inspre tine insati – inveti echilibrul si pacea. Deci, te inveti pe tine despre tine.

Sunt momente in care ajungi sa recunosti ca iti iubesti copilul, dar nu iti mai place de el, cum spunea nu-mai-stiu-ce-autor-destept-de-carti-de-psihologie.

De fapt, acesta poate fi un semn, ca nu te placi pe tine. Tu, cea/cel din trecutul propriu. Si atunci, gaseste-te la ai tai 13 ani si vezi ce ai facut, ti-au facut, ca sa nu poti sa iti placi copilul.

Monstrii din tine se reflecta in ochii si actiunile adolescentului tau. Fricile tale sunt agresiunile si violenta din ea/el.

Cand am inteles aceste lucruri, am inceput sa construiesc o relatie buna cu fiica mea. Bazata pe iubire, pe cunoastere si pe acceptare.

Inceputurile lor de barbti si femei sunt inceputurile noastre de barbati si femei.