Browsing Tag

copii liberi

Copii

E atât de straniu să vezi cum îți crește copilul…

Copiii, părintele cărora ești, au o proprietate magică de a te surprinde, a te învăța, a te conduce, a-ți deschide ochii și a te pune față în față cu inevitabilul, cu miraculosul, cu viața.

Eu am învățat foarte multe de la Ilinca. În primul rând, răbdarea. Faptul că totul vine la timpul său. Ea de mică îmi spunea – “ai răbdare, mama!” Și a trebuit să învăț răbdarea.

Tot Ilinca m-a învățat respectul față de interesele și prioritățile altor oameni. La 9 ani, când i-am spus să citească ceva, dacă tot se plictisește, ea mi-a răspuns: “Pentru tine asta poate fi interesant, dar eu nu sunt tu.”

Ilinca m-a învățat consecvența. Odată nu am vrut să-i dau voie în vizită la o prietenă, fără vreun motiv anume, având ca explicație prostescul: “Ce va zice lumea, după lecții trebuie să vii acasă”, la care mi-a spus: “Mama, tu m-ai învățat să nu ascult ce zice lumea…”

Am lăsat-o să decidă singură, să facă lucrurile în ritmul ei, să se confrunte cu diferite situații din viață, deși în interiorul meu tremuram ca frunza. Atât de mult mi-aș fi dorit s-o pot proteja de orice. Știu, e utopic și, pe deasupra, nesănătos.

Întotdeauna m-am întrebat dacă i-am dat suficient bagaj, dacă am inspirat-o, dacă am ajutat-o să-și formeze niște repere sănătoase, dacă a luat ceva de la mine… Și azi m-a sunat să mă roage să o ajut să gătească rețeta ei preferată, pe care eu i-o găteam de când avea un an, atunci când am furat-o din bucătăria turcilor la care lucram. Ilinca, cea care fugea de bucătărie și de gătit, ca dracușorul de tamâie, sta în fața aragazului cu tigaia și carnea în mână. Avea de hrănit două fetițe mai mici, surorile ei vitrege, pe care le mai strunea din când în când, amestecând carnea și spanacul.

E atât de straniu, de wow, de cald, de emoționant să vezi cum îți crește copilul și devine om. Și să vezi că el, totuși, a luat ceva de la tine, fără ca tu să conștientizezi asta. A luat încetișor, ușurel, ceea ce i-a trebuit. Și a folosit atunci când i-a trebuit.

Text: Diana Guja

Foto: Ilinca, 2015

Copii

Primul an de distanta

Saptamana viitoare va fi un an de cand Ilinca a plecat. Acum pot spune cu certitudine ca timpul trece foarte repede.

Cum a fost acest an? A fost ca toti anii de pana acum – pe unde mai bun, pe unde se putea sa fi fost mai bun, toate ca intr-o viata de om, femeie, mama… insa, fara Ilinca zi de zi langa mine. Grijile mele de mama cu copil la casa s-au transformat in griji de mama cu copil departe de casa. Iar asta inseamna – sa nu uit sa-i scriu, s-o sun, sa-i cumpar ce m-a rugat pentru colet, sa vorbesc cu tatal ei despre cum vede el lucrurile, sa organizez urmatoarea intalnire, sa cumpar bilete, sa ma gandesc unde vom sta etc., etc., etc.

Sa spun ca mi-a fost dor de ea ar fi prea usor. Uneori, cand ma culc, nu ma lasa intrebarea: “de ce asa?”. Apoi, a doua zi, ma trezesc, imi vad de viata, ca seara sa schimbam doua vorbe si sa inteleg ca ea este bine si ca se bucura sa fie acolo. Inseamna ca totul e asa cum trebuie sa fie.

Cand a plecat, cel mai mult imi doream sa se integreze repede, sa-si gaseasca prieteni, sa-i placa scoala, sa-i placa sa invete, sa se simta bine in noua ei casa. Imi doream sa nu vrea sa revina in Moldova. Tatal ei, insa, isi dorea, in primul rand, ca ea sa aiba o reusita scolara buna.

Acum, in ajun de vacanta, dupa primul ei an in Franta, traiesc un moment de mandrie pentru copilul meu, pentru tot ce-a acumulta in aceste 12 luni, departe de dulcele san al mamei si al bunicai. Ilinca s-a integrat foarte bine, si-a facut prietene cu care se intalneste des in afara scolii. Dar si invata bine, ajungand de la a 4-a cea mai buna eleva in primul semestru, la a 2-a cea mai buna eleva in al doilea semestru (apropo, e si cea mai buna dintre fete, restul sunt baieti). Aici e meritul tatalui ei, care o motiveaza sa invete mult, chiar daca uneori domnisoara mai scartaie.

In aceste 12 luni, am auzit tot felul de pareri despre, daca e bine ca am lasat-o (de parca poti interzice unui om , fie el si de 12 ani, sa aleaga unde vrea si cu cine sa traiasca), daca nu-mi pare rau ca am lasat-o, daca nu era mai bine sa n-o fi lasat. Toate aceste intrebari, intr-un final, pentru mine sa reduc la un singur raspuns: “Am respectat alegerea copilului meu.” Faptul ca ea a plecat nu ma face mai putin mama ei, asa cum nu o face nici pe ea, mai putin fiica mea. Relatia noastra a ramas aceeasi, nu am simtit niciodata distantare, nu s-au scurs niciodata atitudini, de genul: “tu esti departe, tu nu contezi”.

E adevarat, de la distanta e greu sa gestionezi momentele mai critice, e greu sa faci diferenta unde e golul adevar si unde e dorinta de a dramatiza lucrurile pentru a obtine niste favoruri (o, eu pe timpul adolescentei eram tare buna la drame), insa, chiar daca prima reactie este sa te lasi inghitita de val, sa incepi sa te vaicari si sa-ti dai palme (macar si imaginare) de “of, doamneeeee, ce-am facuuuuut din viata meeeeea si a copilului meeeeu”, dupa ce te calmezi, te aduni, incepi sa comunici adecvat si pe puncte cu toate partile implicate, apele se limpezesc. Iar viata merge inainte.

Tot mai des aud in jurul meu mame cu copii mai mari si mai mici care privesc eventuala plecare a copiilor lor ca pe o catastrofa. Ele se intreaba ce vor face dupa, cum vor trai, cine la va umple golul. Dragilor, ca sa nu existe un gol dupa, trebuie sa va umpleti de pe acum. Cand ai o viata in care faci ceea ce-ti aduce placere, cand ai prieteni, cand investesti in lucruri care te imbogatesc (in toate sensurile), cand ai viata personala, cand iti iei timp doar pentru tine, pe care stii sa-l folosesti cum trebuie, acel dupa va fi o adevarata sarbatoare a vietii. Pentru ca asta va insemna ca ati crescut niste copii independenti si inteligenti, care vor sa-si traiasca viata si sa cucereasca lumea cu propriile puteri. Or, nu e oare asta ce-si doreste fiecare mama – sa creasca un om in toata firea?

Social

Cine ne protejeaza copiii?

Ieri mergeam grabita prin centrul Chisinaului, in zona magazinului UNIC. Am trecut ca un vartej pe langa o femeie mai in varsta si o fata adolescenta, de vreo 13-14 ani. In urechi mi-au intrat franturi din dialogul lor, bucati de cuvinte pe care nu puteam sa le leg:

Femeia: 1000 de euro, avion, de ce nu?

Fata: eu doar sunt copil! de ce faci asta?

M-a trecut un fior. In suflet mi-a cazut o ghiulea de plumb. Am intors brusc capul dupa ele. S-au oprit. Fata se uita speriata la femeie. Nu stiam ce sa fac. In urechi imi vuia. Simteam atata suferinta in ochii adolescentei. O simteam neputincioasa.

Ele m-au observat. Nu m-am oprit. Mi-am vazut mai departe de drum. Dar nu mai calcam la fel de sigur. Voiam sa inteleg ce se intampla. Sa stiu ca fata e bine. Ca are cine sa o apere. Ca nimeni nu-i va face rau. Ca acea femeie o protejeaza, ca are grija de ea. Ca tine minte ca e doar un copil.

***

In maxi taxi, seara. Lume multa. Eu cu o punga mare si o floare, pe o tulpina lunga si fragila. Gasesc un loc in spatele unei femei de peste 50 de ani. Langa geamul de vizavi sta singur nepotelul ei, un baietel de vreo 5 ani, caruia nu-i mai tace gura. Povesteste nostim ceva. Tur-tur-tur. Turu-turu-tur. Ceilalti pasageri se amuza. E prima zi de primavara si e voie buna. Femeia, insa, se simte obligata sa demonstreze tuturor ca ea tine situatia sub control, ca este o bunica responsabila si severa, care nu permite fel de fel de samovolnicii copilului si tot intinde mana sa-l piste, sa-l ghionteasca si striga la el, printre oamenii care se lipesc unul de altul, sa taca, sa nu povesteasca atata, sa nu deranjeze lumea, sa nu o mai faca de ras. Copilul n-are nicio treaba. Atata spirit in el!

Scena se petrece de cateva ori. Dar baietelul continua ciripitul. Atunci femeia se simtise obligata sa explice cu voce tare, ca de pe-o scena imaginara, crescuta in mijlocul microbuzului, ca vesnic el asa, ca nu mai stie cum sa-l dezvete sa nu povesteasca in locuri publice, ca daca aude ceva ce-l impresioneaza, nu se mai opreste din povestit. Cand si-a incheiat monologul, astepand aprobarea si compasiunea celor din jur, o tanara i-o pune: “Doamna, e doar un copil si se poarta ca un copil!”. Din spatele tinerei, un barbat in varsta: “Lasati-l in pace, nu deranjeaza pe nimeni”.

Pacat ca aveam doar o floare. As fi vrut sa am mai multe si sa le impart pasagerilor acelei curse, pentru ca au lasat un copil sa respire. Pentru ca au fost avocatul lui, in locul celei care ar trebuie sa fi fost.

***

Copiii nu au pe nimeni, in afara de noi, maturii, in grija carora sunt. Noi trebuie sa fim avocatii copiiilor nostri. Noi, parintii. Bunicii. Noi trebuie sa fim cei care ii apara in orice circumstante. Cei care le dau microfonul atunci cand ei au ceva de spus. Cei care vor sa le asculte povestile. Cei care intotdeauna vor fi zid in spatele lor. Cei care niciodata nu vor pune la indoiala vorbele lor. Cei care niciodata nu se vor dezice de copiii lor in fata gurii lumii.

Foto: Paul Bence

prietenie
Copii

Prietenii născute-n suflet

Copiii simt foarte bine oamenii, le simt intenţiile, le simt atitudinile şi simt sau nu ataşamentul lor.

Ei sunt ei înşişi tot timpul, nu pot să fie altfel decât autentici, numai dacă nu le impunem noi silit să-mbrace diferite roluri. Ca noi aşa ne-am învăţat, să fim pe placul altora, eu am uitat mult timp de mine, cea adevărată, am fost ceea ce-au vrut alţii şi mă doare enorm pierderea asta, chiar dacă am avut de învăţat multe în urma acestor experienţe.

Când suntem copii, nu ştim să ne dăm alţii, ceea ce-mi demonstrează că oricum ajungem la un moment dat să ne câştigăm propria identitate, pentru c-am trăit-o cândva.

Am observat la copiii mei că nu se prea joacă cu alţi copii de la terenul de joacă şi asta uneori mă ducea la disperare “mă, da nu-i chip şi băieţii ăştia ai mei să se joace ca toţi copiii, cu alţi copii?”. Se mai jucau uneori cu alţi copii, dar erau timizi, închişi, nu erau deloc în pielea lor.

Până într-o zi, când s-au imprietenit cu un băieţel din alt bloc. Alături de acest băieţel, copiii mei sunt ei înşişi, sunt veseli şi-şi manifestă prin râsete şi voie bună dragul de acest băieţel. Ei sunt conştienţi de această prietenie, care-i înfloreşte şi se plac şi ei pe ei aşa plini de viaţă.

Nu le e bine acolo unde nu se văd pe ei înşişi, nu vor să fie falşi, de aceea leagă prietenii cu sufletul. Mă leagă şi pe mine cu gânduri noi, nu poţi să impui cuiva să fie el însuşi atunci când el nu se simte, nu poţi să pui pe cineva să danseze sub muzica ta. Avem nevoie să ne vedem pe noi tot timpul, pentru că asta ne-nfloreşte ca oameni. Acum stiu că la un moment dat întâlnim oamenii de care avem nevoie, oamenii care ne transmit acceptare şi iubire. Şi mai ştiu şi de ce, deseori copiii se bucura de propria companie decât a celor zeci de copii de la terenul de joacă.

Text: Mariana Macovei
Alte texte de Mariana, puteti citi pe blogul ei.

Copii

Pana acum credeam ca noi dam aripi copiilor. De fapt, e invers

Ilinca a plecat azi cu avionul de la 12.30. Nu pe o vara. Pentru o viata.

Stiam ca aceasta zi va veni. De cativa ani ea devenise o certitudine. O asteptam insa, in alt an. Intr-o alta vara. Mi-l dadusem pe 2016 ca pe o trambulina de pe care sa sar, ca sa ajung acolo unde gandurile imi vor fi limpezi si unde nu va mai exista nicio urma de sentimentalism. Acolo unde totul se va juca cu cartea viitorului luminos si european, care e deasupra oricarei tanguieli materne. Dar viata se intampla altfel. Si oamenii functioneaza altfel. Mai ales mamele.

Nici acum, la 4 oare de cand a aterizat la punctul de destinatie, nu sunt pregatita de plecarea ei. Si nici maine, cand ma voi trezi dimineata si imi voi aduce aminte ca in august Ilinca nu se va intoarce din vacanta, tot nu voi fi.

De azi, am devenit vacanta ei.

In ultimii cativa ani, am trecut prin tote fazele de acceptare a faptului ca ea va pleca. De la nu-ul categoric, la da-ul incert, in care ma vedeam resemnata si ramasa dupa cortina de fier, separata definitiv de ea. Ma imaginam cu oroare intr-o familie noua, cu un alt copil, neputincioasa in fata zidului care ne desparte. Eu aici, ea acolo. Cand ma inecaseram definitiv in amaraciunea filmelor dramatice din capul meu, mi-am dat o palma si mi-am zis ca nu ar fi rau sa-mi aduc aminte ca suntem totusi in secolul XXI si ca Uniunea Sovietica demult a murit. Si ca se poate de facut ceva. Ca eu pot face ceva.

De atunci am inceput sa vad lucrurile altfel – oportunitate, civilizatie, scoala fara mamele care ma ameninta ca fata mea nu va intra in clasa la orele la care se vor folosi de televizorul pentru care nu am dat bani, veceuri fara usi si mancarea nesanatoasa de la cantina, imbulzeala din troleibuzul 21, alcoolicii care o bagau in boale, vecina de la etajul 7 care stinge intotdeauna lumina in scara, ambulantele care nu vin, spitalele in care innebunesti vara de caldura… Si tot asa.

Intre timp, au fost voci care mi-au spus sa nu o las sa plece. Dar nici asta nu am inteles. Cum poti sa interzici unui copil, care e deja in stare sa aleaga si sa decida unde si cu cine vrea sa traiasca, sa zboare de sub aripa, mascandu-ti frica de aceasta despartire cu nobilul costum al actului de dedicatie materna? Or, daca e sa fim sincere, cel mai mult in aceasta situatie, sufera mama. E un sentiment de nedescris cand realizezi ca de azi inainte ai fost inlaturata de la cea mai importanta functie pe care o indeplineai. Cea de mama cu copil acasa. Si nu e vorba, poate nu faceai nimic cu mainile tale, poate exista o dadaca, o bunica sau oricare alt ajutor, dar insusi faptul ca traiai cu aceasta responsabilitate, care era mai mult decat atat – era axa in jurul careia se invartea viata ta, iar acum ea s-a mutat, nu mai este acolo, te duce intr-un punct din care nu vezi inca bine de ce sa te tii. Ce faci de maine? Cum iti constuiesti viata mai departe? Construiesti ceva, in genere?

De azi, cica, sunt libera. Libera cum nu am mai fost. Si doar cu avantaje. Cu ani de experienta de viata in spate, fara ceasul biologic care sa-mi numere secundele, datoria fata de natura fiind demult si cu succes indeplinita, fara bagaje inutile, cu valori bine conturate si, cel mai important, cu lista de lucruri pe care nu mai vreau sa le accept. Cu visuri, pana la urma. Care sunt tot acolo si care asteapta. Si, daca pana acum asteptau sa creasca copilul si sa-si ia zborul cand si unde o vrea, acum ma asteapta doar pe mine. Si simt eu ca anume aceste visuri vor deveni noile mele repere. Axa in jurul careia se va roti viata mea.

Schimbarile sunt strasnice. Numai eu stiu cate cosmaruri am vazut in ultimul timp. Uneori imi era frica sa inchid ochii. Un gand mai negru si mai apocaliptic decat altul. Toate aceste saptamani au fost un adevarat Purgatoriu. Tot de ce m-am temut vreodata, a trecut prin fata ochilor mei. Let go. Imi repetam intr-una. Tu nu poti sa controlezi decat ceea ce se face in tine. Nu si in altul. Let go. Tu ai calea ta. Iar calea ta trece anume prin aceasta experienta. Let go. Asta e realitatea ta si nu alta. Traiesti-o.

In continuare simt frica. Putina pentru viata ei de mai departe si multa pentru mine. Paradoxal, nu?

Abia acum am simtit pana in maduva fiintei mele cat de mult avem nevoie de copiii nostri. Noi mai multa decat ei. Cata transformare aduc ei in vietile noastre, punandu-ne zi de zi sa ne vedem demonii, fricile, incertitudinile. Ma simt la marginea unei prapastii, spre care m-a impins copilul meu. Iar eu pot sa aleg – sa zbor sau sa cad cu capul in jos.

Copii

Copiii liberi de parinti

Intr-o seara, ajungand acasa, am descoperit ca baschetii mei de alergat lipsesc.

Cred ca imi va lua mult timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca copilul pe care l-am nascut nu atat de mult timp in urma, imi incalta papucii si se duce in treaba lui.

De fiecare data cand aud “dar noi nu am fost asa pe timpul lor”, imi vine sa dau palme la stanga si la dreapta. Dar de ce ei trebuie sa fie asa cum am fost noi? Am fost noi oare modele de conduita? Supracopii? Fiinte fara de cusur? Si chiar sa fi fost, de ce ei, cei de azi, sa nu fie altfel?

Ma fascineaza viata copilului meu. Felul in care interactioneaza. Cum isi organizeaza zilele. Cum stie sa negocieze cu maturii din afara familiei si cum niciodata nu-i trece prin cap ca “copiii asa nu fac”. Felul in care isi alege prioritatile si realaxarea cu care priveste lucruri ce pe mine m-ar scoate din sarite.

Nu, eu nu sunt de acord cu ea 100%. Uneori abia ajung la 50%. Dar o las sa-si invete lectiile. Sa-si traiasca temeperamentul. Sa calce prin strachini. Sa piarda si sa mearga mai departe. Sau sa castige si sa-si asume.

Ma fascineaza curajul ei. Deschiderea. Incapatanarea si convingerea ca se va descurca, atunci cand isi pune ceva in cap. Si faptul ca niciodata nu uita ceea ce-i spun si de fiecare data foloseste cuvintele mele impotriva mea, atunci cand eu le uit.

Daca as vrea sa schimb ceva in copilul meu? Nu. De ce? Cu ce drept? Cine sunt sa vreau sa o cioplesc dupa chipul si asemanarea mea?

Uneori ma simt atat de mica in comparatie cu puterea ei de copil.

Copii

Lectii de machiaj

Cand, in ajun de ziua ei, Ilinca mi-a cerut o trusa cosmetica, in care sa gaseasca umbre pentru ochi si rimel, nu m-am mirat. La 11 ani eu aveam unghii destul de lungi, vopsite in cafeniu cu luci, culoarea care facuse eruptie triumfala in viata noastra cu miros de mucegai si taloane pentru zahar de la inceputul anilor 90. Tot la 11 ani am inceput sa port tocuri. Dar sa nu va ganditi la pantofii cu tocuri de azi! Eu purtam niste pantofi mai vechi de-ai mamei, cu un toc de 3 cm, destul de deformati, dar, pe timpul cela, imi parea ca am coborat direct de pe coperta “Vogue”.

In scoala primara, eram sigura ca nu poate fi nimic mai important si frumos in viata, decat vopsirea unghiilor, purtatul tocurilor, machierea ochilor, umflarea parului intr-un breton mare, fixat cu lac, care sa stea tot atat de teapan ca streasina deasupra casei. Si, deci, cand am ajuns in clasa VI, am inceput sa ma machiez. Incetisor, ca sa nu starnesc suspiciunea parintilor prin schimbari radicale. Recent am dat peste o fotografie in care sunt alaturi de parinti la o nunta – aveam 11 ani, buzele roz-perlamutru si ochii alabstri-perlamutru (dex-ul nu atesta asa cuvant, dar sunt sigura ca toate femeile din generatie mea si mai mari, stiu despre ce scriu) – eram ca o Barbie-sirena, care stralucea in toate culorile… perlamutre.

Acesta feerie in nuante de roz, albastru si cafeniu a luat sfarsit pe la 14 ani, cand am inceput usor, dar sigur sa trec la stilul rock’n’roll, cu inclinatie spre “Kurt Cobain is not dead”. Acesta, cu unele inbunatatiri, il pastrez si azi. Blugi, fuste lungi, multe tricouri si camesi albe, incalaminte trainica din piele, ruj rosu, unghii rosii, bijuterii din argint si multe pietre. Dar aceste elemente sunt doar niste cuvinte care definesc stilul meu. In viata de zi cu zi, ma imbrac cu ce imi pica sub mana si in dependenta daca imi sunt sau nu epilate picioarele.

Morala acestei amintiri din copilarie este simpla – copilul trebuie lasat sa treaca prin toate etapele vietii si toate momentele ridicole care le caracterizeaza (desi, acum cativa ani, eram cu mult mai rigida in aceasta privinta). Daca o fetita poarta numai roz-bonbon – lasati-o. Asta nu inseamna deloc ca ea va fi toata viata o papusica. (Si chiar daca va fi?) Asa cum un adolescent cu parul verde sau albastru si piercing in nas, buza, spranceana –  poate deveni cu totul alt om la 20 de ani (In familia mea este si un astfel de exemplu). Iar o fetita care se machiaza la 11 ani, posibil ca la 30 va purta tunsori baietesti si isi va ruja buzele doar de sarbatori. Pe cand o alta fata – prima din clasa, in haine severe, cu miscari determinate, intransigenta si lipsita de orice detaliu care ar face trimitere la feminitate, la 22 de ani poate deveni o diva, plina de sexualitate si voluptate (sunt sigura ca ati intalnit si asa cazuri).

I-am cumparat Ilincai trusa de machiaj dorita. Si am invatat-o cum corect sa-si puna umbrele pe ochi, cum sa asorteze nuantele si de ce seara trebuie sa-si stearga genele de rimel. Abia astept sa vad cum va fi ea la 20 de ani si care parte a copilariei o va lua cu ea.

foto: parentdish.com

Copii

Dreptul de a fi om

Azi, in plin ritual matinal, cu cafeaua intr-o mana, cu cealalta facand scroll down pe news-feedul facebookian, am dat peste un titlu de interviu cu o mamica super-mega-extra. Asa zicea lead-ul.

“Parintii nu au dreptul la greseala”

N-am deschis sa citesc. Titlul ma enervase, dupa care ma intristase. O tristete din astea existentiale. Inutila, dar totodata atat de importanta si esentiala pentru mine. Ca om, ca mama, ca femeie.

Si poate e despre altceva interviul. Dar simplul fapt ca apar astfel de titluri sententioase, declarative, categorice, ele devenind o momeala foarte buna pentru mamele puse pe lucruri marete, imi creeaza mare discomfort.

De ce nu au dreptul parintii sa grseasca? Or, grseala este cel mai natural mod de a demonstra ca suntem oameni si nu roboti. Gresind si acceptand ca am gresit, invatam copiii nostri ca a fi om inseamna a esua pe alocuri, pentru a reusi intr-un final.

Cultivand in noi dreptul la greseala, ne lecuim de perfectionism, una din trasaturile care nu ne lasa sa traim impacati cu noi si cu lumea din jur.

Dandu-ne dreptul la greseala, acceptam vulnerabilitatea noastra si faptul ca avem limite.

Lasand copiilor acces la latura noastra imperfecta, vulnerabila, umana, ii crestem oameni liberi. In afara concurentei, perfectionismului coroziv, goanei dupa reusite lipsite de orice importanta pentru ei, dar atat de importante pentru aprobarea societatii in care noi ne grabim sa-i bagam, chit ca mai trebuie sa le ciopartim din aripi, pe ici, pe colo.

Parintii trebuie sa greseasca. In viata lor. In educarea copiilor. In deciziile pe care le iau. Pentru a nu uita ca sunt oameni. Si pentru a lasa copiii sa creasca langa oameni, nu langa humanoizi programati cu abilitati de adaptare la realitatea construita din titluri sententioase, din 10 reguli de viata, din 20 de reguli pentru fericire, din 100 de pasi pentru a atinge succesul, din 5 lectii pentru a deveni o mama perfecta…

Imagine: Tim Marshall