Browsing Tag

copii si parinti

Copii

E atât de straniu să vezi cum îți crește copilul…

opzioni binarie tasse Copiii, părintele cărora ești, au o proprietate magică de a te surprinde, a te învăța, a te conduce, a-ți deschide ochii și a te pune față în față cu inevitabilul, cu miraculosul, cu viața.

http://ortdestreffens.de/?yabloko=bin%C3%A4re-optionen-trading-academy&41a=24 Eu am învățat foarte multe de la Ilinca. În primul rând, răbdarea. Faptul că totul vine la timpul său. Ea de mică îmi spunea – „ai răbdare, mama!” Și a trebuit să învăț răbdarea.

http://mohsen.ir/?danilov=الخيارات-الثنائية-النقد-الاجنبى-التØ�وط Tot Ilinca m-a învățat respectul față de interesele și prioritățile altor oameni. La 9 ani, când i-am spus să citească ceva, dacă tot se plictisește, ea mi-a răspuns: „Pentru tine asta poate fi interesant, dar eu nu sunt tu.”

click here Ilinca m-a învățat consecvența. Odată nu am vrut să-i dau voie în vizită la o prietenă, fără vreun motiv anume, având ca explicație prostescul: „Ce va zice lumea, după lecții trebuie să vii acasă”, la care mi-a spus: „Mama, tu m-ai învățat să nu ascult ce zice lumea…”

source link Am lăsat-o să decidă singură, să facă lucrurile în ritmul ei, să se confrunte cu diferite situații din viață, deși în interiorul meu tremuram ca frunza. Atât de mult mi-aș fi dorit s-o pot proteja de orice. Știu, e utopic și, pe deasupra, nesănătos.

http://senslite.com.tw/?alergolog=azioni-binarie-e-legale&a61=97 Întotdeauna m-am întrebat dacă i-am dat suficient bagaj, dacă am inspirat-o, dacă am ajutat-o să-și formeze niște repere sănătoase, dacă a luat ceva de la mine… Și azi m-a sunat să mă roage să o ajut să gătească rețeta ei preferată, pe care eu i-o găteam de când avea un an, atunci când am furat-o din bucătăria turcilor la care lucram. Ilinca, cea care fugea de bucătărie și de gătit, ca dracușorul de tamâie, sta în fața aragazului cu tigaia și carnea în mână. Avea de hrănit două fetițe mai mici, surorile ei vitrege, pe care le mai strunea din când în când, amestecând carnea și spanacul.

site rencontre amoureux des animaux E atât de straniu, de wow, de cald, de emoționant să vezi cum îți crește copilul și devine om. Și să vezi că el, totuși, a luat ceva de la tine, fără ca tu să conștientizezi asta. A luat încetișor, ușurel, ceea ce i-a trebuit. Și a folosit atunci când i-a trebuit.

speed dating landau  

brandon sheets dating Text: Diana Guja

rencontre ogc nice Foto: Ilinca, 2015

Din viață

”Cazi, n-ai grijă! Eu am să te prind”

follow Relația mea cu tata a fost mereu pe cât de complicată, pe atât de specială. N-a fost vreodată echilibru, am alergat de la o emoție la alta, cum aleargă degetele pe o strună de chitară.

Mi-a fost complicat să comunic cu el, dar și ușor. Uneori nu aveam nevoie de cuvinte ca el să mă înțeleagă, era destul să se uite la mine și el știa ce mă doare sau ce e cu mine. E adevărat că eu n-am fost vreodată foarte deschisă în fața lui, mai mult am tăcut decât am vorbit… și m-am tot supărat pe el.

Niciodată nu mi-a spus ”cazi, n-ai grijă, eu am să te prind”, dar eu mereu am știut că pot cădea. Pentru că de fiecare dată el m-a prins. Uneori, când eram deja în cădere liberă în timp ce levitam, el mă apucă în palmele lui. Și aceste căderi ale mele au devenit o normalitate. Și în timp, s-a transformat în forma noastră de comunicare. Am devenit dependeți de ele. Eu aveam nevoie să cad, ca el să-mi confirme odată în plus că mă prinde, iar el avea nevoie să mă țină, ca să-și confirme că o mai poate face pentru mine. Și da, nu e simplu să supraviețuiești în așa relație cu tata.

Pe cât de mult l-am învinovățit pentru felul în care m-a educat, pe atât de mult îi sunt recunoscătoare. Pentru că datorită lui am învățat să mă autodepășesc, am făcut mereu mai mult decât am putut, am avut sau am vrut. Pentru că n-am vrut să-l dezamăgesc. Dar l-am dezamăgit, de câte ori l-am dezamăgit (asta am simțit eu, dar el niciodată n-a crezut că am făcut-o). Și știu că aceste dezamăgiri sunt dureroase pentru el, pentru că-mi provoacă durere mie. La fiecare cucui al meu, cel mai mult suferă el.

Suferă că așa și n-a reușit să creeze în jurul meu o membrană protectivă care să mă apere de toate relele și toate nereușitele. Îl doare că mă doare pe mine, dar el încă n-a învățat să înțeleagă că numai prin aceste dureri eu am învățat să cresc, să mă dezvolt, să simt, să iubesc, să iert și să trăiesc.

Aveam 10 ani, am urcat în copac după cireșe și pentru că cele mai frumoase și mai coapte erau aproape în vârf, eu acolo am vrut să ajung – sus, cât mai sus, după cireșe coapte! Am întins mâna să iau smocul de fructe roșii și am încremenit așa, pentru că în mine a apărut o frică nebună. Nu mai puteam să mă mișc. Nici în față, nici în spate. Mă blocasem. Și cum eram la vreo 3 metri deasupra pământului, nu știam ce să fac. Așa că m-am gândit că trebuie să cer ajutor, dar de frică, nici să strig nu puteam. Dar până la urmă, mi-am adunat forțele și am început să strig ”mama, mama, mama”, într-un final, a venit mama speriată. Eu stăteam pe vârf, pe una dintre cele mai firave crengi ale copacului. Mama s-a uitat la mine și mi-a zis să cobor, să am încredere și să cobor încetișor de pe o creangă pe alta, să las picioarele în jos, exact pe unde am urcat. Dar eu n-am avut încredere în soluția ei. M-am încăpăținat și i-am spus că mi-e frică, nu pot să fac vreo mișcare. Așa că l-a chemat pe tata. S-a uitat el în sus la mine și mi-a zis să cobor, iar eu i-am răspuns că n-am s-o fac, pentru că mă tem să nu cad. Eram toată în lacrimi și muci. Nu știu cât a durat asta. Frica de înălțime a amplificat toate senzațiile mele. Tremuram ca o frunză în bătaia vântului și pentru că tata nu mai putea suporta bocitele mele, a urcat după mine în copac. Și cu fiecare cm urcat mai sus, intensitatea fricii mele creștea. Mă temeam că o să se rupă copacul dacă suntem ambii în el, mă temeam că o să mă certe că am urcat prea sus, mă temeam că n-am să am putere să mă țin până vine el, mă temeam de toate. Dar până frica să ajungă la cea mai mare intensitate, tata, cu o rapiditate de atlet, în câteva mișcări a fost sus, lângă mine.

M-a apucat de mână și m-a luat ca pe un sac de mijloc și cu mine în brațe a coborât din copac. Simțeam mare rușine pentru că am urcat, pentru că am plâns, pentru că n-am putut coborî, eram rușinată, dar liniștită și ușurată. Eram cu pământul sub picioare. Iar tata nu m-a lăsat să cad, m-a ținut în brațe.

Vârful pomului și frica de înălțime e ca o metaforă, pentru că până la ai mei 30 de ani am urcat de multe ori în copac și tot de atâtea ori n-am știut cum să cobor. Iar el a fost de fiecare dată lângă mine și cu mine. De fiecare dată am simțit aceeași frică de cădere, aceeași rușine că n-am putut, rușine că am urcat prea sus, sau am coborât mult prea jos, dar la final am simțit totuși pământul sub picioare, pentru că el a fost alături. Pentru că așa e el, e tatăl meu, care o să mă prindă de câte ori am să cad. Și eu am să cad, iar el o să mă țină. Iar azi este ziua în care îi sunt recunoscătoare pentru tot, pentru bune, rele, perfecțiune și imperfecțiune.

 

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Copii

Ce faci cu un copil?

Cand am ramas insarcinata, habar nu aveam ce este un copil. In afara de faptul ca e mic, trebuie hranit, schimbat, iubit.

Ca trebuia sa nasc, pentru mine era ceva normal. Nici nu m-am intrebat daca poate fi altfel. Te-ai maritat, fii buna si naste. Deodata. Cat mai repede.

Desi aveam 22 de ani si eram o fata inteligenta, cu multe carti citite, cu idee despre filosofie, istoria religiilor, genocidul din Rwanda, Marea Schisma, semiotica si simbolurile erotice in publicitate, eu niciodata, dar niciodata nu petrecusem nici macar 5 minute din viata mea, gandindu-ma la copii si cum acestia cresc.

Te mariti, nasti. Ce urma dupa „nasti” era o pata foarte mare, foarte gri.

M-am maritat. Am nascut. Si a trebuit sa ma descurc. Si pentru ca nu aveam timp nici sa merg la wc, iar creirul imi era plin de lapte si continutul scutecelor, nici atunci nu m-am intrebat ce mai e si cu copiii astia.

De atunci au trecut 14 ani. Sa spun ca m-am schimbat, e sa nu spun nimic. Acum ma uit in urma si nu inteleg cum puteam fi atat de naiva, atat de ignoranta, atat de iresponsabila. Apoi imi trece prin minte ca, daca la 22 de ani gandeam si analizam tot atat de mult ca la 36, posibil niciodata nu m-as fi decis sa nasc. Naivitatea poate avea si plusuri, doar ca, din pacate, naivitatea nu alege oamenii. O fata cu deschidere spre invatare si un cadru sanatos de viata, este tot atat de naiva, ca o fata care vine dintr-un mediu social vulnerabil, unde deschiderea si accesul la invatare sunt deseori o exceptie de la regula. Si ambele se aventureaza sa nasca. Fara a sti, fara a cunoaste, fara a intelege ce sa faca mai departe cu copilul.

In primul caz, mama, dupa ce ii trece euforia cunostintei cu copilul nou-nascut, incepe sa caute cu disperare surse, sa se informeze cum sa faca mai bine. Si surse sunt. Care mai de care. Teorii peste teorii. Ceea ce se spune intr-o sursa este combatut cu vehementa in cealalta. Si ce face femeia? Daca e mai sensibila, devine anxioasa, intra in panica, devine nesigura pe sine, cade dintr-o extrema in alta, de la dormit cu copilul la punerea lui in patut in alta camera. Acestor mame le-as recomanda sa puna deoparte cartile si sa se calmeze. Cat copilul e foarte mic, aveti grija de voi, odihniti-va de cate ori aveti ocazia, faceti asa cum va este mai comod si cultivati-va starea de bine. O mama calma si multumita de viata este cea mai buna educatie in primele luni ale copilului.

Daca mama e mai tare de fire si are incredere in intuitia ei, asta in cazul in care aceasta n-a adormit odata cu sarcina si nasterea, lasa la o parte toate sursele contradictorii si incepe sa se asculte pe sine. Ea va ajunge sa-si descifreze reactiile de raspuns la necesitatile copilului, sa se intrebe de ce s-a infuriat (chiar si daca n-a exteriorizat) atunci cand copilul n-a vrut sa manance sau sa doarma, de ce a strigat la copil cand acesta plangea, iar toate rugamintile ei de a se linisti nu aveau niciun efect? De ce, in general, ea crede ca un copil de cateva luni trebuie sa se linisteasca la cuvintele: „Hai gata, hai gata, hai gata”, care la un moment dat ajung sa fie rostite automat si cu iritatie? De la aceasta munca de introspectie multe se pot schimba, daca exista dorinta si determinare.

In al doilea caz, copilul are toate sansele sa creasca asa cum au crescut parintii si buneii lui. In strigate, neglijenta si bataie. Pentru ca parintii nu au acces la alte modele. Nimeni nu le-a spus ca exista si alte posibilitati. Ca, de exemplu, un copil nu trebuie batut. Ca la un copil nu e neaparat sa strigi. Ei pur si simplu nu stiu ca poate fi altfel. Dar ei tot isi iubesc copiii. Cum isi iubea fiica de 6 ani o femeie care facea curatenie in curtea blocului nostru si care, ducandu-se noaptea la baut prin cartier, o lasa pe fetita sa doarma, incuiata in incaperea pentru gunoi, langa lada, alaturi de sobolani si tot felul de deseuri menajere imprastiate pe jos. Cand intr-o dimineata cativa vecini am fost treziti de plansul unui copil si am realizat de unde vine si ce s-a intamplat, am gasit cheia, am scos fetita dintre gunoaie, am gasit mama si i-am spus ca vom suna la Protectia Copilului, ea ne-a spus, cu ochii plini de lacrimi:

-Dar eu o iubesc si nu vreau ca sa mi-o ia…

Si noi o credeam, dar ce sa faci cu copilul care doarme in camera pentru gunoi? Unde va ajunge el, cu aceasta dragoste materna legata in jurul gatului lui, ca un streang?

Noi avem nevoie de lectii de viata.

Lectii de viata predate la scoala. Alaturi de educatia sexuala. Lectii la care adolescentii sa afle ce inseamna un copil, cum acesta se naste si cum creste. Lectii care sa-i pregateasca de maturitate, de luarea deciziilor, de asumarea responsabilitatilor. Lectii obligatorii, asa cum este limba romana si matematica. Or, programul elevilor este plin cu atatea obiecte si teme inutile si nu mai ramane loc pentru o disciplina despre viata propriu-zisa. Sa lasi aceste lectii numai pe seama parintilor, tot nu mi se pare o solutie buna. Cum o va pregati de viata pe fiica sa, femeia care matura la noi in curte?

Eu si azi ma mir cum s-a intamplat asa ca pana a naste, nu m-am gandit niciodata la ce inseamna sa fii mama, parinte. Pe de alta parte, cate femei tinere, ramanand insarcinate stiu despre realitatea de dupa nastere? Si, nu doar femeile, dar si barbatii, partenerii lor? Cate istorii am auzit despre cum tanarul tatic doarme separat de mama si copil, pentru ca trebuie sa se odihneasca. Sau cum devine gelos pe copil, pentru ca se trezeste ca nu mai este centrul universului femeii. Sau cum cere sex a treia zi dupa ce femeia a revenit acasa de la maternitate.

Cati dintre tineri, cand decid sa intemeieze o familie, discuta despre ce inseamna un copil pentru fiecare in parte, ce inseamna un copil in cuplu, cum isi vor imparti responsabilitatile, cum vor gestiona situatiile de criza, care vor fi principiile de educatie la care vor adera? Vorba ceea, ne luam din dragoste, ca mai apoi sa descoperim ca partenerul nostru, cu care crestem un copil, considera ca bataia e acceptabila.

Vorbim despre orice. Si atat de rar vorbim despre lucrurile importante, crezand ca ele vin de la sine.

 

Text: Diana Guja

Foto: Tim Bish

 

Jurnal

Dincolo de dor e intotdeauna alt dor

Ieri Ilinca mi-a aratat odaia ei noua. Din geam se vedeau brazii. Erau plini de zapada. Atunci m-am gandit ca, uite, copilul meu vede dimineata ceea ce eu mi-am dorit intotdeauna sa vad, trezindu-ma: brazii.

Ea mergea tiptil prin noua ei casa si-mi arata toate ascunzisurile, colturile, privelistile de dupa geam, cutiile cu lucruri. Exclama, isi freca nasul, chicotea, comenta, disparea din cadru, dezlipea banda adeziva de pe cutii si ma asurzea, cauta ceva, inchidea, deschidea. Ea incepea sa locuiasca un spatiu nou.

Degraba peretii din lemn – intre care ea se va trezi, va vorbi, se va misca, va respira – vor fi imbibati cu prezenta ei, asa cum odata au fost imbibati peretii tuturor caselor prin care a trecut. Ei ii vor absoarbe rasul, accentul, sunetul plansului ei, pentru ca neaparat va fi si plans, oboseala, izbucnirile de manie, desi mi le imaginez rare. Ilinca e moale, fluida, calda. Ea e atat de apa, care iti curge printre degete. Si atat de apa, care te inunda, te mangaie, te leagana si te adoarme.

Azi, in drum spre casa, am vazut o mama cu un bobocel de fata de vreo doi ani. Mama era obosita, intr-o mana ducea o punga grea, cu alta mana o tinea pe fetita. Iar aceasta! Aceasta plangea de se ineca. Plangea, de se cutremurau copacii din jur. Si o tinea una si buna, ca vrea la mama in brate. Si se zmuncea din mana mamei, si se punea in pirostrii, numai sa fie luata. Mama o ruga sa inceteze, ii explica de ce nu poate sa o ia in brate, de ce trebuie sa mearga putin-putin cu picioarele ei, ca pana acasa nu e atat de mult, dar nimic nu ajuta.

Mergeam si vorbeam in gand cu acea mama. Ii spuneam ca intr-o zi nu va mai fi asa. Fata va creste. Si va merge singura. Si va ajunge departe. Si atunci ei ii va fi dor. Atat de dor. Si ca de fiecare data cand va vedea fetite de doi ani, plangand in plina strada si cerand imposibilul, ea si-ar dori macar pentru o clipa sa intoarca anii inapoi, ca sa o poata vedea mica si atat de „la fusta mamei”.

Copiii cresc si intr-o zi pleaca. Si asa trebuie sa fie.

Copii

Salut! Ce mai faci?

Cand Ilinca era mica, se intampla sa ma enervez pe ea. Ca nu mananca atat cat ii pun in farfurie, ca scuipa terciul, ca nu doarme atunci si cat vreau sa doarma. Ca nu ma lasa in pace, atunci cand cel mai mult imi doream sa fac ceva pentru mine. Ca alerga, atunci cand voiam sa stea cuminte.

– E doar un copil, nu un robot, – imi spunea tatal ei.

 

Eu am trecut prin toate crizele posibile si imposibile si de fiecare data, iesind din cate o lectie de viata, vedeam in copilul meu un om. Tot atat de om ca mine. Cu problemele lui mari si mici. Cu dorintele lui. Cu deceptiile lui. Cu asteptarile lui. Cu planurile lui. Cu durerile lui. Si nicio durere de a mea nu era mai mare si mai importanta decat durerea lui. Orice durere e o durere.

Eu am trecut prin depresie si ea a fost alaturi. Aveam 26 de ani si o rugam pe mama sa doarma langa mine. Ma temeam ca voi muri in somn sau ca voi innebuni. Nu am murit si nici n-am innebunit. Am iesit de acolo. Si am vazut mai bine. Nu mai puteam sa fiu femeia-exemplu si mama fara de cusur. Voiam sa respir. Si sa nu ma tem ca, daca voi face asta, inima mi se va opri. Copilul meu nu mai era atat de enervant pentru ca eu mi-am permis sa traiesc.

Eu am trecut prin intrebarile incomode despre separarea de tatal sau. La inceput trebuia sa explic de ce nu mai sunt printesa lui. Cu anii, intrebarile s-au transformat in crize, cu lacrimi, tipete, invinuiri. In ochii ei, eu eram cea vinovata. Cea care nu a putut face, schimba, pastra. Ma duceam in camera vecina si urlam, imi muscam mainile, ma zgaraiam pe fata. Nu mai puteam. Nu mai stiam ce sa fac, ce sa raspund, cum s-o impac. Durerea ei era. Si dincolo de perete, durerea mea. Impreuna, faceau doi oameni care sufereau. Si ea nu mai era deloc enervanta. Era un suflet care plange.

Eu am trecut prin atatia oameni. Si ei au trecut prin mine. M-au plamadit. M-au cladit, caramida cu caramida. Si ea statea la umbra zidului meu. Tot atat de om, ca toti ceilalti. Cu partea ei de nisip, apa. Cu mainile pline de lut. Lut din care crestea cetatea mea.

Tot ce sunt azi, sunt si datorita ei. Daca ea ar fi fost un robot, ce as fi fost eu?

 

 

Copii

Cand zeii cad de pe Olimp

Dragi parinti de copii mici si mai marisori, care inca va scaldati in admiratia lor nemarginita, umpleti-va cat puteti de sentimentul asta de unicitate si superlativitate (cuvantul imi apartine, nu e nevoie sa-mi fluturati cu DEX-ul), pentru ca el va disparea. Cand? Depinde de varsta copilului. Curand. Sau foarte curand.

Pot sa ma laud. Eu am ajuns acolo. Tot timpul asta am crezut ca sunt o mama tanara, moderna, toleranta si descatusata si atat de mult ma mandream ca la sedinta de parinti sunt unica rasa pe jumate de cap si ca imi place sa discut cu fata mea despre multe lucruri, inclusiv despre faptul ca notele nu conteaza. Na, in naivitatea mea de parinte de preadolescent, creadeam ca sunt cea mai Tadalafil Oral Strips Spain super.

Incetati sa va bucurati. Incetati sa va spargeti in figuri. Incetati sa va trageti rolele si sa patinati cot la cot cu ei. Incetati sa faceti jogging cu progenitura si sa va strambati langa ea in selfie-uri. Si nu-i mai luati cu voi la concerte.

Adevarul este ca mai preistorici decat parintii sunt doar dinozaurii. Cu unica diferenta ca dinozaurii sunt mai cool.

Cred ca nu eram gata sa aud adevarul, dar a trebuit.

Mergeam cu Ilinca si cu o prietena de-a ei pe drum. Mama cea cool ducea fetele la sauna. Ca sa fiu si mai cool, am pomenit in treacat festivalul Prut Fest, unde fusesem in ajun, la care Ilinca ma intreaba ce am facut acolo.

– Am dansat, zic.

– Tu nu stii sa dansezi!

– Cum nu stiu sa dansez? M-ai vazut vreodata dansand, ca sa spui asta?, simteam ca mama toleranta se spanzura.

– Te-am vazut la concertul Paulei Seling, cum dadeai din maini…

E adevarat, la recitalul Paulei Seling de acum cativa ani, organizat de Clubul Nostru, am dat din maini, dar ce mai puteam face intr-o sala glamuroasa si eu glamuroasa, in fusta si sandale cu tocuri, alaturi de alte femei glamuroase?

– Ilinca, eu stiu sa dansez. Mai ales la un concert rock, – eram gata sa incep sa tip, sa dau din cap si sa sar chiar acolo, Armeneasca colt cu Bernardazzi. Eram gata chiar sa fredonez din Subcarpati, despre cum „folclorul e oxigen pentru un popor astmatic”, dar mi-am adus aminte ca Ilinca nu suporta cand eu cant, asa ca mi-am inghitit melodia si cuvintele.

Imi trebuia un martor. Cineva care sa spuna ca eu sunt totusi o mama cool.

– Laura, tu tot crezi ca eu sunt o baba?, o intreb pe prietena Ilincai.

– Nu, Diana, nu esti o baba…

La care Ilinca, de pe tronul ei de pustoaica:

– Mama, hai sa trecem la alta discutie… deja.

 

Azi, in zori, la ultimul somn, am visat-o mica. Cand o mai puteam tine in brate. Cand eu eram Dumnezeu. Unica. Si irepetabila.

Timpul trece. Lucrurile se schimba.

 

Imagine: de pe timpul cand eu eram cea mai faina mama :)

Copii

Out of the box

Mi-au trebuit cativa ani ca sa-mi dezvat copilul sa recite poeziile ca la careul pionieresc – teapan, cu barbia spre drapel, turuind cu voce glorioasa orice text, indiferent de continut. Un an si jumate de gradinita moldoveneasca a lasat o amprenta adanca pe coarda artistica a unui om care avea 5 ani cand a pasit pentru prima data pe covorul salii festive a unei gradiniti „prestigioase”. Draperiile albastre, in trei straturi, adaugau solemnitate momentului.

 

Dupa ce am incheiat-o cu dez-educarea primita la gradinita, m-am apucat de dez-construirea a ceea ce scoala a reusit sa construiasca in primii patru ani pe fundamentul turnat de noi, parintii, in personalitatea copilului si anume in partea ce tinea de cuvantul scris. Scris de el insusi si scris de altii.

 

De cate ori se da pentru acasa o compunere, de atatea ori ea trebuie sa fie la tema anotimpului de afara si vacantei. Si tot de atatea ori, an de an, compunerea incepe cu „A venit toamna”, „A venit iarna”, „A venit primavara”. Doamne, ce fericire ca nu apuc niciodata sa aud „A venit vara”. Si toate cele 35 de compuneri din clasa incep exact la fel. Dupa care urmeaza informatia despre pasarile calatoare si despre frunze. Invariabil.

 

Interesant, i-a venit in cap vreunui profesor sa-i invete pe copii sa gandeasca in afara cutiei? Sa le povesteasca ca exista posibilitati infinite de a incepe un text? Ca „A venit toamna” poate incheia un text? Ca atunci cand scriem despre un anotimp, putem scrie despre orice legat de acel anotimp, nu doar despre faptul ca anotimpul a venit. Ca pe langa caderea sau inverzirea frunzelor, intr-un anotimp se intampla un milion de alte lucruri interesante, pe care copiii, cu siguranta, le observa in drum spre scoala si in curtea casei, dar despre care se tem sa scrie, pentru ca: „Nu asa trebuie! Doamna invatatoare a spus altfel”.

 

Ilinca a scris duminica o urare de Craciun pentru scoala. A scris-o mai mult de o ora. Trei fraze – mai mult de o ora. Pentru ca am pus-o sa stearga. A sters cateva pagini de maculator. Pentru ca am scos-o cu forta, de maini si de picioare, din cutie. Am pus-o sa fie sincera, onesta, sa iasa din clisee si din ceea ce crede ca ar vrea sa auda sau sa citeasca profesorii. I-am facut dus rece, pe urma am bagat-o la cald, am adus-o la lacrimi de ciuda, pentru ca e greu, e tare-tare greu sa gandesti si sa scrii ceea ce gandesti, sa risti sa nu gandesti ca altii, sa formulezi gresit, sa ai alte valori sau alte prioritati, sa iesi de sub invelisul protector al frazelor-sablon, care nu fac niciun rau, dar nici bine nu fac.

 

Dar a facut-o. Cu sange. Cu proteste. Cu de ce? de ce? de ce? Cu multe intrebari existentiale si, probabil, cu ganduri despre cum se va razbuna pe mine, cand voi fi batrana si fara dinti. Dar pana la urma, cand si-a vazut textul insirat pe coala de hartie, ca un sir de fasolele, rostogolindu-se la vale, a zambit si a simtit gadiliciul cela sub lingurita, pe care il simte orice om cand incheie o munca colosala si vede ca nu a fost in zadar.

 

foto: wanelo.com

 

Jurnal

Timp calitativ vs timp

Ieri pe la amiaza mi-am terminat treburile de prin oras si am venit acasa.

Am gasit-o pe mama inconjurata de un teanc de scrisori pe care le-a insirat in jurul ei pe canapea. Era toata corespondenta pe care o avusese in adolescenta si in studentie cu copii si tineri de prin Uniunea Sovietica, Romania si Polonia. Erau si scrisori de la soldati, care prin diferite tertipuri ii aflau adresa si-i scriau.

Am inceput sa le triem. De la Sasha. De la Aliosha. De la Stelian. Citeam. La unele ne tavaleam de ras. La altele ne uimeam de talentul epistolar al celui care scria.

Timp de o ora, am mai aflat cate ceva din istoria mamei. Din istoria tarii din care venea. Din istoria unei generatii intregi. Eu chicoteam. Comentam piparat indrazneala baietilor sovietici si frazele pe care le foloseau pentru a afla daca o fata are prieten sau nu. Mama povestea. Isi amintise cum unul a impins-o la o serata. Cum altul i-a trimis o ilustrata siropoasa si ea a ras cu mama ei, asa cum radeam noi peste ani. Au inceput sa apara idei nastrusnice. Sa-l cautam pe Vova din Irkutsk pe odnoklassniki. Sau poate la „Jdi menea”? Eu ma pregateam deja sa fac un film. Dar, intre timp, sa scriu un articol lung si interesant despre copiii sovietici care isi trimiteau scrisori…

Toata aceasta debandada, aceasta explozie a memoriei si a simturilor, nu a fost ceva programat. Ceva scris in agenda. A fost o intamplare. Ea cauta niste hartii importante si, in acelasi sertar, a dat de scrisori, de care uitase de ceva timp. Si s-a mai intampla sa fiu si eu acolo.

Citisem recent intr-un editorial din „The New York Times” ca noi, generatia oamenilor ocupati, am gasit amageala perfecta pentru lipsa de implicare in viata apropiatilor nostri, care consta in hiper-populara si hiper-utilzata fraza „nu e important cat timp petreci cu cei apropiati (copii, parinti, parteneri de viata), ci calitatea acestui timp.” In sens ca 15 minute pe seara sunt suficiente, daca in acest timp noi am facut ceva mega-frumos si interesant impreuna.

Autorul aduce exmple din viata lui personala prin care isi argumenteaza teza, conform careia anume cantitatea timpului petrecut cu cei apropiati conteaza cel mai mult, deoarece lucrurile importante din viata se intampla in momentele cele mai anodine – ele apar in discutiile din masina, in timp ce faci cumparaturi, in timp ce privesti un film, servesti masa, speli vesela, vopsesti gardul. Cand oamenii sunt in elementul lor, in starea lor naturala. Cand un cuvant duce la altul si se naste o discutie de viata. Sau cand un gest atrage altul si se impletesc intelesuri. Dragoste, furie, deznadejde sau speranta. Cand ochii celuilalt se umplu cu lacrimi in timp ce sterge praful de pe etajera si tu vezi asta. Cand prinzi zambetul mamei, obosit si resemnat, si intelegi ca ceva se intampla. Ca ea imbatraneste. Ca s-a impacat. Ca poate maine nu va mai fi. Si ea stie. Si tu stii. Acum. Ai aflat. Pentru ca esti acolo. Prezent. Nu undeva, dupa peretele de sticla al activitatilor cotidiene, asteptand „timpul calitativ”, care se va petrece de la 8 la 9 seara sau sambata viitoare.

Eu am incetat sa cred in timp calitativ. Eu vreau sa fiu aici, prezenta. Pentru ca, sa fim seriosi, cum poti planifica un timp calitativ? Cum poti programa un weekend frumos? Iti pornesti softul intern, care se afla in folderul „Timp calitativ_Familie_Weekend”? Iti scrii in agenda? Meditezi seara, inainte de culcare, pentru a te trezi dimineta pregatit pentru acest timp calitativ?

 

Eu nu stiu sa fiu calitativa. Eu dimineata sunt rea. Iar seara, cum ma prinde vremea. Eu sunt de toate culorile pe parcursul zilei si nu mai stiu care din ele e mai frumoasa, mai calitativa, mai importanta. Pe care sa o impartasesc cu cei apropiati. In schimb, sunt acolo. Prezenta. Si eu vad toate culorile lor. Asa cum ei le vad pe ale mele.

 

Prezenta noastra face mult. Cel mai mult. Si nu e nimic mai calitativ decat o prezenta. Pentru ca viata curge. Ea nu se toarna dintr-un borcan in altul, pe care se lipesc etichete. Un borcan de compot de visine. Unul de compot de caise. Altul de compot de coarne. Viata e imprevizibila, iar omul trebuie tinut de mana pentru a-i simti pulsul.

 

Copii

Dreptul de a fi om

Azi, in plin ritual matinal, cu cafeaua intr-o mana, cu cealalta facand scroll down pe news-feedul facebookian, am dat peste un titlu de interviu cu o mamica super-mega-extra. Asa zicea lead-ul.

„Parintii nu au dreptul la greseala”

N-am deschis sa citesc. Titlul ma enervase, dupa care ma intristase. O tristete din astea existentiale. Inutila, dar totodata atat de importanta si esentiala pentru mine. Ca om, ca mama, ca femeie.

Si poate e despre altceva interviul. Dar simplul fapt ca apar astfel de titluri sententioase, declarative, categorice, ele devenind o momeala foarte buna pentru mamele puse pe lucruri marete, imi creeaza mare discomfort.

De ce nu au dreptul parintii sa grseasca? Or, grseala este cel mai natural mod de a demonstra ca suntem oameni si nu roboti. Gresind si acceptand ca am gresit, invatam copiii nostri ca a fi om inseamna a esua pe alocuri, pentru a reusi intr-un final.

Cultivand in noi dreptul la greseala, ne lecuim de perfectionism, una din trasaturile care nu ne lasa sa traim impacati cu noi si cu lumea din jur.

Dandu-ne dreptul la greseala, acceptam vulnerabilitatea noastra si faptul ca avem limite.

Lasand copiilor acces la latura noastra imperfecta, vulnerabila, umana, ii crestem oameni liberi. In afara concurentei, perfectionismului coroziv, goanei dupa reusite lipsite de orice importanta pentru ei, dar atat de importante pentru aprobarea societatii in care noi ne grabim sa-i bagam, chit ca mai trebuie sa le ciopartim din aripi, pe ici, pe colo.

Parintii trebuie sa greseasca. In viata lor. In educarea copiilor. In deciziile pe care le iau. Pentru a nu uita ca sunt oameni. Si pentru a lasa copiii sa creasca langa oameni, nu langa humanoizi programati cu abilitati de adaptare la realitatea construita din titluri sententioase, din 10 reguli de viata, din 20 de reguli pentru fericire, din 100 de pasi pentru a atinge succesul, din 5 lectii pentru a deveni o mama perfecta…

 

Imagine: Tim Marshall