Browsing Tag

copiii din Moldova

Copii

Ce trebuie să știe copiii despre situația politică din țara lor?

Azi am auzit unul dintre cele mai triste lucruri din câte am auzit vreodată. Eram în transport. Lângă mine era o mamă cu fiica ei de vreo 9-10 ani. Se uitau pe geam și discutau despre cele văzute. La un moment dat, mama spune:

-La noi legile nu se respectă… Niciodată nu se respectă. Cât de bune ar fi aceste legi, ele nu se respectă…

Aceste cuvinte, spuse unui copil, au răsunat ca ecoul unui rătăcit în Taiga. În gol, a deznădejde.

Acum nu mă lasă un gând – ce înțeleg copiii din ceea ce întâmplă în țara în care trăiesc? Ce simt atunci când un părinte le spune deschis că aici nu funcționează nicio lege, recunoscând indirect că i-au adus într-o lume nesigură, ostilă, în care nici măcar ei nu au posibilitatea să-i protejeze? Cum își explică în sinea lor cerințele pe care le au părinții față de ei, regulile pe care li se cere să le respecte în familie și societate, în timp ce la scară mare, cei maturi nu respectă nimic? Ce se întâmplă oare în capetele lor, în sufletele lor?

Trebuie copiii să cunoască adevărul despre situația politică și economică precară a țării în care trăiesc sau e mai bine să creăm în jurul lor un mediu cât de echilibrat posibil, reieșind din resursele noastre, în care ei să poată crește fără mari turmentări și confuzii?

Îmi apar imgini din filmul La vita è bella de Roberto Benigni, în care eroul principal, Guido Orefice, un evreu italian, trimis, împreună cu fiul de 5 ani, într-un lagăr de concentrare (soția se alătură voluntar) creează acolo o lume imaginară, o lume a jocului, în care Giosuè, băiețelul lui (căruia nu i-a spus despre adevărata situație în care se află) trebuie să acumuleze puncte, ca să câștige un tanc. 

Dar câți părinți au tăria de caracter și imaginația lui Guido Orefice și celor de seama lui? În câți dintre părinți mai trăiește speranța că într-o zi Binele va învinge Răul, după care legile vor funcționa și la noi? Câți sunt în stare, au resurse (morale, fizice) și talent, să creeze lumi imaginare pentru copiii lor, protejându-i de mizeria în care trăim și plantând în fiecare zi câte o semință nouă de înțelepciune, toleranță, deschidere, credință, încredere?

Eu habar n-am. Probabil, trebuie să ajungi la un grad destul de înalt de lehamite și oboseală existențială, ca să spui copilului că în țara în care el se află prin voia ta de părinte, nicio lege nu funcționează și să recunoști, indirect, că dacă se va întâmpla ceva neprevăzut și neplăcut, nu vei putea face nimic. Decât poate să mergi și tu împotriva legii. Și mai cred că majoritatea am ajuns acolo.

 

Text: Diana Guja

Copii

Despre saracie

Zilele trecute am vazut doi copii, de varste diferite, dar apropiate, care purtau aur. Mult aur. Unul avea la mana o bratara si la gat un lant. Ambele vizibil de grosute. Celalalt copil avea la gat un lant si o cruciulita. La fel, vizibil de grosute. Acesti copii nu au nimic in comun si i-am vazut in locuri diferite, cu ocazii diferite. Le-am vazut si parintii.

 

De cateva zile nu ma lasa imaginea aurului de pe ei. Doi copii, in fond, cu nimic deosebiti de alti copii, purtand cantitati considerabile de metale pretioase intr-o oarecare zi. Si daca sunt doi din acestia, cu siguranta mai sunt inca doua sute. Toti purtandu-si copilaraia sub povara aurului. Zic povara, de aceea ca pot doar sa ghicesc cate lectii le-au fost citite de catre parinti in ziua in care le-au fost aninat acest aur. Cat de atenti trebuie sa fie, cat de precauti, cum sa-si scoata haina la lectia de educatie fizica ca sa nu anine lantul, cum sa aiba grija cu cine socializeaza, sa cu care cumva sa ramana fara el, sa nu-l piarda, sa nu-l anine, sa nu, sa nu…

 

Altceva, e ca nu inteleg necesitatea acestor accesorii pretioase. Pentru ce niste copii de varsta preadolescentina ar purta bratari si lanturi de aur? Cum gandesc parintii care le fac astfel de cadouri, care ii incurajeaza sa le poarte? Ca pot sa-si permita? Ca fiecare trebuie sa fie la curent cu potenta lor financiara? Ca, mai ales, cei mari, care stiu pretul unui gram de aur, ar trebui sa fie impresionati?

Aceasta situatie mi-a amintit de o ruda care, plecata ani buni in Italia, lasand acasa un copil mic, cand a revenit pentru o scurta vacanta, i-a adus copilului un lant de aur. Atat a costat afectiuea ei din toti acei ani de absenta.

 

Pana la urma, suntem ceea ce suntem. Un popor fudul. Prost, ingnorant. Dar plin de sine. Si toata aceasta ingamfare, amestecata cu indiferenta si ignoranta, le-o hranim copiilor nostri. Care trebuie sa fie asa cum noi ne-am pus-o in gand. Ca si fetita, pe care mama a adus-o la magazin sa-i cumpere o fusta, dar care a vorbit doar cu vanzatoarea si doar despre gusturile sale, despre cum i-ar placea ei sa fie fusta copilei. Fetitei, marisoara deja, nu i s-a oferit cuvantul. Mama si-a facut o fata ca sa se poata juca mai departe.

 

Eu sunt suparata pe doamna Buliga pentru indemnul sau cu spalatul pelincutelor. Si nu pentru ca las’ sa le mai spele si ea, sau pentru ca astfel ne-ar injosi, ne-ar lua dreptul la modernitate. Nu. Eu sunt suparata pe doamna Buliga pentru ca ea isi doreste sa perpetueze saracia in tara asta. Iar un om sarac, primul lucru care il va face in ziua in care se va trezi ca pe langa fasole, mai are bani si pentru paine cu unt, se va duce si va cumpara lant de aur. Sau peceatka. Si lui prin cap nu ii va trece ca avand bani, poti lasa copiilor altfel de mostenire. De exemplu, o vizita la muzeu. O calatorie. O seara la teatru. O noapte pe deal.