Browsing Tag

copiii dupa divort

Copii

E atât de straniu să vezi cum îți crește copilul…

Copiii, părintele cărora ești, au o proprietate magică de a te surprinde, a te învăța, a te conduce, a-ți deschide ochii și a te pune față în față cu inevitabilul, cu miraculosul, cu viața.

Eu am învățat foarte multe de la Ilinca. În primul rând, răbdarea. Faptul că totul vine la timpul său. Ea de mică îmi spunea – “ai răbdare, mama!” Și a trebuit să învăț răbdarea.

Tot Ilinca m-a învățat respectul față de interesele și prioritățile altor oameni. La 9 ani, când i-am spus să citească ceva, dacă tot se plictisește, ea mi-a răspuns: “Pentru tine asta poate fi interesant, dar eu nu sunt tu.”

Ilinca m-a învățat consecvența. Odată nu am vrut să-i dau voie în vizită la o prietenă, fără vreun motiv anume, având ca explicație prostescul: “Ce va zice lumea, după lecții trebuie să vii acasă”, la care mi-a spus: “Mama, tu m-ai învățat să nu ascult ce zice lumea…”

Am lăsat-o să decidă singură, să facă lucrurile în ritmul ei, să se confrunte cu diferite situații din viață, deși în interiorul meu tremuram ca frunza. Atât de mult mi-aș fi dorit s-o pot proteja de orice. Știu, e utopic și, pe deasupra, nesănătos.

Întotdeauna m-am întrebat dacă i-am dat suficient bagaj, dacă am inspirat-o, dacă am ajutat-o să-și formeze niște repere sănătoase, dacă a luat ceva de la mine… Și azi m-a sunat să mă roage să o ajut să gătească rețeta ei preferată, pe care eu i-o găteam de când avea un an, atunci când am furat-o din bucătăria turcilor la care lucram. Ilinca, cea care fugea de bucătărie și de gătit, ca dracușorul de tamâie, sta în fața aragazului cu tigaia și carnea în mână. Avea de hrănit două fetițe mai mici, surorile ei vitrege, pe care le mai strunea din când în când, amestecând carnea și spanacul.

E atât de straniu, de wow, de cald, de emoționant să vezi cum îți crește copilul și devine om. Și să vezi că el, totuși, a luat ceva de la tine, fără ca tu să conștientizezi asta. A luat încetișor, ușurel, ceea ce i-a trebuit. Și a folosit atunci când i-a trebuit.

Text: Diana Guja

Foto: Ilinca, 2015

Copii

Primul an de distanta

Saptamana viitoare va fi un an de cand Ilinca a plecat. Acum pot spune cu certitudine ca timpul trece foarte repede.

Cum a fost acest an? A fost ca toti anii de pana acum – pe unde mai bun, pe unde se putea sa fi fost mai bun, toate ca intr-o viata de om, femeie, mama… insa, fara Ilinca zi de zi langa mine. Grijile mele de mama cu copil la casa s-au transformat in griji de mama cu copil departe de casa. Iar asta inseamna – sa nu uit sa-i scriu, s-o sun, sa-i cumpar ce m-a rugat pentru colet, sa vorbesc cu tatal ei despre cum vede el lucrurile, sa organizez urmatoarea intalnire, sa cumpar bilete, sa ma gandesc unde vom sta etc., etc., etc.

Sa spun ca mi-a fost dor de ea ar fi prea usor. Uneori, cand ma culc, nu ma lasa intrebarea: “de ce asa?”. Apoi, a doua zi, ma trezesc, imi vad de viata, ca seara sa schimbam doua vorbe si sa inteleg ca ea este bine si ca se bucura sa fie acolo. Inseamna ca totul e asa cum trebuie sa fie.

Cand a plecat, cel mai mult imi doream sa se integreze repede, sa-si gaseasca prieteni, sa-i placa scoala, sa-i placa sa invete, sa se simta bine in noua ei casa. Imi doream sa nu vrea sa revina in Moldova. Tatal ei, insa, isi dorea, in primul rand, ca ea sa aiba o reusita scolara buna.

Acum, in ajun de vacanta, dupa primul ei an in Franta, traiesc un moment de mandrie pentru copilul meu, pentru tot ce-a acumulta in aceste 12 luni, departe de dulcele san al mamei si al bunicai. Ilinca s-a integrat foarte bine, si-a facut prietene cu care se intalneste des in afara scolii. Dar si invata bine, ajungand de la a 4-a cea mai buna eleva in primul semestru, la a 2-a cea mai buna eleva in al doilea semestru (apropo, e si cea mai buna dintre fete, restul sunt baieti). Aici e meritul tatalui ei, care o motiveaza sa invete mult, chiar daca uneori domnisoara mai scartaie.

In aceste 12 luni, am auzit tot felul de pareri despre, daca e bine ca am lasat-o (de parca poti interzice unui om , fie el si de 12 ani, sa aleaga unde vrea si cu cine sa traiasca), daca nu-mi pare rau ca am lasat-o, daca nu era mai bine sa n-o fi lasat. Toate aceste intrebari, intr-un final, pentru mine sa reduc la un singur raspuns: “Am respectat alegerea copilului meu.” Faptul ca ea a plecat nu ma face mai putin mama ei, asa cum nu o face nici pe ea, mai putin fiica mea. Relatia noastra a ramas aceeasi, nu am simtit niciodata distantare, nu s-au scurs niciodata atitudini, de genul: “tu esti departe, tu nu contezi”.

E adevarat, de la distanta e greu sa gestionezi momentele mai critice, e greu sa faci diferenta unde e golul adevar si unde e dorinta de a dramatiza lucrurile pentru a obtine niste favoruri (o, eu pe timpul adolescentei eram tare buna la drame), insa, chiar daca prima reactie este sa te lasi inghitita de val, sa incepi sa te vaicari si sa-ti dai palme (macar si imaginare) de “of, doamneeeee, ce-am facuuuuut din viata meeeeea si a copilului meeeeu”, dupa ce te calmezi, te aduni, incepi sa comunici adecvat si pe puncte cu toate partile implicate, apele se limpezesc. Iar viata merge inainte.

Tot mai des aud in jurul meu mame cu copii mai mari si mai mici care privesc eventuala plecare a copiilor lor ca pe o catastrofa. Ele se intreaba ce vor face dupa, cum vor trai, cine la va umple golul. Dragilor, ca sa nu existe un gol dupa, trebuie sa va umpleti de pe acum. Cand ai o viata in care faci ceea ce-ti aduce placere, cand ai prieteni, cand investesti in lucruri care te imbogatesc (in toate sensurile), cand ai viata personala, cand iti iei timp doar pentru tine, pe care stii sa-l folosesti cum trebuie, acel dupa va fi o adevarata sarbatoare a vietii. Pentru ca asta va insemna ca ati crescut niste copii independenti si inteligenti, care vor sa-si traiasca viata si sa cucereasca lumea cu propriile puteri. Or, nu e oare asta ce-si doreste fiecare mama – sa creasca un om in toata firea?

Copii

Salut! Ce mai faci?

Cand Ilinca era mica, se intampla sa ma enervez pe ea. Ca nu mananca atat cat ii pun in farfurie, ca scuipa terciul, ca nu doarme atunci si cat vreau sa doarma. Ca nu ma lasa in pace, atunci cand cel mai mult imi doream sa fac ceva pentru mine. Ca alerga, atunci cand voiam sa stea cuminte.

– E doar un copil, nu un robot, – imi spunea tatal ei.

Eu am trecut prin toate crizele posibile si imposibile si de fiecare data, iesind din cate o lectie de viata, vedeam in copilul meu un om. Tot atat de om ca mine. Cu problemele lui mari si mici. Cu dorintele lui. Cu deceptiile lui. Cu asteptarile lui. Cu planurile lui. Cu durerile lui. Si nicio durere de a mea nu era mai mare si mai importanta decat durerea lui. Orice durere e o durere.

Eu am trecut prin depresie si ea a fost alaturi. Aveam 26 de ani si o rugam pe mama sa doarma langa mine. Ma temeam ca voi muri in somn sau ca voi innebuni. Nu am murit si nici n-am innebunit. Am iesit de acolo. Si am vazut mai bine. Nu mai puteam sa fiu femeia-exemplu si mama fara de cusur. Voiam sa respir. Si sa nu ma tem ca, daca voi face asta, inima mi se va opri. Copilul meu nu mai era atat de enervant pentru ca eu mi-am permis sa traiesc.

Eu am trecut prin intrebarile incomode despre separarea de tatal sau. La inceput trebuia sa explic de ce nu mai sunt printesa lui. Cu anii, intrebarile s-au transformat in crize, cu lacrimi, tipete, invinuiri. In ochii ei, eu eram cea vinovata. Cea care nu a putut face, schimba, pastra. Ma duceam in camera vecina si urlam, imi muscam mainile, ma zgaraiam pe fata. Nu mai puteam. Nu mai stiam ce sa fac, ce sa raspund, cum s-o impac. Durerea ei era. Si dincolo de perete, durerea mea. Impreuna, faceau doi oameni care sufereau. Si ea nu mai era deloc enervanta. Era un suflet care plange.

Eu am trecut prin atatia oameni. Si ei au trecut prin mine. M-au plamadit. M-au cladit, caramida cu caramida. Si ea statea la umbra zidului meu. Tot atat de om, ca toti ceilalti. Cu partea ei de nisip, apa. Cu mainile pline de lut. Lut din care crestea cetatea mea.

Tot ce sunt azi, sunt si datorita ei. Daca ea ar fi fost un robot, ce as fi fost eu?

Dragă redacție

2 străini cu 2 copii, uniți de un divorț

Eu am „făcut cunoștință” cu divorțul pe la 10 ani!

Cum a fost? Groaznic!

De ce? Pentru că într-o familie care are copii nu divorțează doar părinții, copii sunt și ei implicați și fiecare are „divorțul”său!

Familia mea perfectă și oamenii care au clădit universul meu într-o zi mi-au năruit oarecum lumea.

Atunci am înțeles puține, pe la 18 ani deja îmi era greață, acum la 25 îi compătimesc.

Am fost un copil speriat, deprimat, autoexilat în lumea sa „perfectă”, un copil care a învățat foarte bine la școală și a avut la purtare nota 2!

Cum s-a întâmplat totul?

Tata a făcut cunoștință cu mama la o nuntă. Au urmat încă 2 întâlniri și la a treia au jucat deja la nunta lor. Dragoste la prima vedere, perechea perfectă, doi tineri cu studii superioare și diplome roșii, el contabil, ea profesoară, casă, mașină, au urmat 2 copii, 14 ani frumoși împreună, după care tata s-a „PLICTISIT”, pentru că mama era prea liniștită și prea dedicata familiei, prea perfecționistă la serviciu, prea gospodină acasă însă nu suficient de bună pentru a-l face pe el fericit. Într-o vară tata a fugit în lumea mare cu marea lui dragoste (o prietenă de familie). Mama îl ruga insistent să revină, măcar de dragul nostru, îl implora și se înjosea în fața lui, tata însă a venit cu o replică pe care nu pot să o uit „eu nu beau apă din fântâna în care am scuipat”. A urmat procedura de divorț și multe lacrimi.

Mama muncea peste program ca să ne ofere tot la ce visam eu și fratele meu și să nu simțim, material vorbind, lipsa tatei, era într-o continua depresie, nervoasă, obosită și foarte supărată pe tata, pe prieteni, pe rude, uneori pe noi și pe tot universul.

Asta a durat cam 4-5 ani până s-a resemnat și a început să-l urască doar pentru faptul că el e fericit și ea e compătimită de toată lumea. Mama și-a axat toată atenția pe fratele meu mai mic, eu eram mare și trebuia să „înțeleg”, am făcut tot felul de boroboațe ca să-i atrag atenția, mă băteam cu toții băieții din clasă și mă certam cu toată lumea. Asta nu m-a ajuta în niciun fel, asta a făcut-o să-mi zică într-o zi: ești fix ca tatăl tău, o egoistă iresponsabilă și fluturatică!

M-a durut foarte tare! A urmat o iarnă în care eu am nu am vorbit aproape cu nimeni și plângeam în fiecare seara la ora 19.00, nu pot să-mi explic de ce.

Noi nu comunicam cu tata și era oarecum interzis să vorbim despre el. Am reluat legătura când eram la liceu, aveam o relație ciudată, el a devenit pentru mine un oarecare om, nu aveam nici un sentiment pozitiv, nici o emoție, nu aveam în minte nici o amintire frumoasă, îmi aminteam doar bagajele, pozele rupte în bucăți (nu am nici o poză cu părinții din copilărie mea, nici una, eu nu-mi amintesc cum arătam când eram mică) lacrimi și mirosul de la spuma lui de ras. Îmi amintesc perfect cum a venit la școală să-și i-a rămas bun și toți profesorii și colegii se uitau ca la circ iar eu plângeam în hohote până mi-am pierdut cunoștința.

Cum a fost? Groaznic!

Pentru mine divorțul lor așa a fost!

Am crescut o fată independent, încăpăținată și cu valori bine stabilite, mi-am propus să fiu cea mai bună, să am cele mai mari note și să dau dovadă de educație, am luptat să aud de la mama „ești bravo” și „sunt mândră” ca să nu mai fiu comparată niciodată cu tata.

Acum fiecare are viața sa, adevărul său și propria istorie și viziune despre acest divorț. Am o relație foarte strânsă cu mama și o relație ok cu tata. Mama e încă singură și nu-și dorește să-și refacă viața, a fost prea dureros pentru ea și acum nu are încredere în nimeni.

Părinții s-au revăzut tet-a-tet la nunta mea, au făcut chef, au dansat și nu au schimbat nici măcar 2 cuvinte, 2 străini cu 2 copii, uniți de un divorț.

Text: Anonim