Browsing Tag

Cristina Hiraeth

Din viață

Iubirea din pantec

Iubirea care traieste in noi. Iubirea care ne trezeste dimineata si ne lumineaza odaia, sau miroase a ploi in mijloc de vara. Iubirea care ne cuprinde in mijlocul unei nopti, in intuneric. Aceasta iubire murdarita, patata, rupta pe la margini, ca o fata de masa draga, dar obosita de atata uz, aceasta iubite se trezeste la primul scancet de pui de om pina in momentul cand ne pierdem in negreata cea de la urma. Unii numesc asta nastere si moarte.

Eu nu stiu mai nimic despre dragoste sau moarte. Insa stiu despre iubiri. Ele sunt diferite, unele te cupleaza cu centuri de siguranta, sa nu te lovesti in caz de accidente; altele te strang cam prea tare, ca niste pantofi nu prea reusit alesi; unele te hranesc cu de-a sila, cu mila, cu de toate. Te forteaza, ba da, si iubirile te forteaza sa fii altcineva decat esti; te ard, apoi te ingheata si iti zic ca e dragoste, te castiga prin forta, iar apoi te lasa cu un biletel care zice ca e randul tau sa lupti.

Dar pentru iubire nu trebuie sa lupti.

Pentru iubire nu trebuie sa strangi centurile, ca sa nu fuga celalalt. Nu trebuie sa te hraneasca, daca nu ii ceri, nu trebuie sa iti stranga picioarele, chiar daca is pantofi frumosi cu toc inalt. Ba da, pantofii si iubirea nu trebuie sa te stranga. Iubirea trebuie sa fie ca adidasii dragi pe care ii pui si fugi, si zbori, si esti fericita. Ei trebuie sa iti fie dragi, indiferent de starea in care ii gasesti, pentru ca ii porti mult, si iti vin mai bine, si iti sunt parteneri in nebuniile pe care le faci, ca acel copil din tine, care vrea sa fie iubit in libertate.

Despre iubire scrii si mai vrei. E ca mierea dulcie, care te ameteste cu miros si gust, si nu mai poti manca, e destul, dar revii la ea in fiecare dimineata, o pui in ceaiul de tei. Mierea ii da aroma, dulce-dragostoasa.

Aceasta iubire, pe care o cautam de la primul scancet de pui de om pina ne pierdem in negreata cea de la urma, e iubirea simbolica de mama care te primeste in lume si de copil, de partener, de pisica adoptata care te ajuta sa iti iei ramas bun. Aceasta iubire de altii, pe care noi o ignoram in noi. Iubirea pe care o purtam altora si iubirea pe care ne-o poarta altii, nu e decat o energie pe care o avem in noi.

Iubirea pe care o purtam in pantec, ca pe un copil, aceasta iubire de sine. Ea e acolo. Intotdeauna.

Text: Cristina Hiaraeth

Din viață

Ma intrebase odata

Cum poti iubi de atatea ori si vorbi despre asta de parca ar fi prima data. Si crede. Atatea ori, si nu ti-ai invatat lectia?

Mi-am muscat buzele, m-am revoltat, l-am concediat chiar atunci din lista amicilor mei – how dare you, imi venea sa vomit aceste cuvinte peste el, pentru ca intr-adevar, how did he dare.

El era barbatul care visa la o casnicie frumoasa, trainica, solida. Cu o fata tanara, neiubita pina la el. El era barbatul care promitea iubitelor sale marea si sarea, si le-o dadea toata-toata. Toata sarea din el. Toata marea din lume. Pentru ca sa plece din fiecare relatie in momentul cand simtea ca nu ii poate da femeii iubite ceea ce nu avea. O relatie autentica.

Iar eu am vrut sa cred. Stiam ca relatiile pot incepe pe note frumoase, stiam ca pot duce in prapastii de unde te scoti cu de-a sila. Relatii dupa care iti cresti carnea la loc. Relatii dupa care iti gasesti oasele schilodite. Atasamentele bolnavicioase, pe care le incui in safeu pina nu mai conteaza ce si de ce.

M-am saturat sa ma rup de oameni cu carne, i-am zis. Dar mai vreau sa iubesc.

El a zambit printre mustati. Era ceva nou, nu purtase mustati pina atunci. Ma enerva cum bea cafeaua atent, ca sa nu ajunga pe parul lustruit dedesubtul nasului. Avea miscari lente de reptila si simteai ca, daca te prinde, nu te lasa. Dar pina cand ma privea curios, mai mult apatic. Era satul. Improsca oleaca de venin, sa ma deprinda cu felul lui de a fi, pe care il uram. Dar in doze decente.

Deci, eram acolo, langa el, odata pe luna, la cafea, pentru a discuta ca “intre prieteni”.

El nu-mi era prieten. Dar era unica persoana care impunea autoritatea lui si ma tinea acolo. Probabil asa incep relatiile abuzive. Dar abuzive intre prieteni?

Poate am mai invatat ceva, am continuat cu efort vizibil. Nu trebuie sa ii spun totul, mi-am zis in gand. Trebuie sa inventez vreo drama, sa ii para ca sunt prea clingy. Sa ma lase in pace, asa cum face cu toate femeile din jurul lui.

Dar nu stiam ce sa mai zic. Ma simteam supta de energie, simteam cum toata istoria mea frumoasa e calcata in picioare, ca omul asta nu se bucura pentru mine. Din contra, ma priveste ironic toata seara, isi bea cafeaua asta atent, sa nu-si manjeasca parul lustruit dedesubtul nasului. Ma intreba despre detaliile pe care nu le spusesem nimanui, dar el le stia oricum pe toate.

Cum, nu cum a scos el din mine iar toata informatia?

A cerut nota de plata. Mi-a achitat cafeaua, ca intotdeauna, spunandu-mi, lasa ca iai un salariu mai mare si ma inviti data viitoare. Stiam ca data viitoare nu trebuie sa mai fie. Stiam ca nu mai vreau sa il vad. Nu aveam ganduri clare de ce, insa ma simteam invaluita si obosita.

Am mers acasa, m-am culcat. Am adormit indata. Visam ca rade sub mustata lui de faptul ca m-am indragostit din nou. M-am trezit greoi dupa pranz, si mi-am zis ca s-au terminat aceste cafele grecesti odata pe luna. Enough is enough.

Peste 3 saptamani si 6 zile mi-a venit mesajul obisnuit.

Κριστινα, τι κανεις! Ολα καλα? Παμε για καφε αυριο? Εχουμε χρονο μα μιλησουμε!

Sms. Γεια σου. Καλα ειμαι. Οκ για αυριο. Ιδιο μερο?

Trad. (gr)

*Cristina, salut! Totul bine? Mergem la o cafea maine? Nu am vorbit atata timp!

*Salut. Sunt bine. Ok – referitor la maine. Acelasi loc?

Text: Cristina Hiraeth

Foto: Ezra Jeffrey/ Unsplash

Din viață

Nicos Grecul

Nicos se nascuse dintr-o relatie amoroasa a unei romance cu un grec. Avea poate vreo 70 de ani. Era batran, dar pe langa asta mai era si urat ca noaptea. Dar nu era varsta, era altceva.

Maica-sa murise tanara; atunci taica-sau il luase in Grecia. L-a invatat oleaca de greaca, oleaca de minte. L-a trimis inapoi; Nicos nu era ascultator, cu mama era din capul lui mai mult, cu taica-sau, care nu traise cu ei nici o zi, nu era deprins. A revenit in Romania fiind adolescent, si gasise primul job. Traducea din/in greaca pentru niste businessmani din Grecia. A prins repede ideea si peste cativa ani a luat bani de la taica-sau in imprumut, si-a luat o masina, si a inceput afacerea. Ducea fetele romance si moldovence la “pub’uri”. Eu deodata nu am prins ideea si l-am intrebat de doua ori: unde le ducea?

La pub mai, cateva luni lucrau, apoi acasa, mi-a raspuns el. Veneau cu bani grei inapoi. Altfel mureau de foame toti, si ele, si familiile lor. Mai ieseau seara cu clientii, patronii erau la curent. Era asa, cum sa zic, semi-oficial. Duceam trei-patru fete o data. Dimineata pe la 3 ma porneam din Bucuresti, sa prind vama. Daca nu o prindeam la ora ceea, asteptam o jumatate de zi si apoi ei aveau intrebari mai multe daca ajungeam la pranz. Is flamanzi, bre, la pranz. Trebuie de-i prins la cafea, is mai relaxati.

Ma intorceam inapoi spre seara dupa ce “le dadeam in primire”. Le mai invatam minte: tu vii sa faci bani? Ap’ lasa indragostirile si baietii. Vezi clientii care is mai batrani, carora le curg mucii dupa tine, fa. Acolo faci bani. Nu cu astia care n-au niciun golan, tineri si prosti. Lasa maritatu, stai 6 luni si faci bani de garsoniera, fa, ai sa gasesti mire de care vrei, asa, avand zestre.

Astea de la Chisinau, pe care le luam, erau mai putine, dar mai cerute. Frumoase si desptepte, foc! Nu numai de la Chisinau, in genere, moldovencele erau mai cerute. Is mai docile, blande, tac, rabda. Le duceam, patronii plateau mai bine pentru ele, stiau ca mai putine probleme or fi. Orice nu s-ar intampla.

Una, s-a indragostit. Patronul m-a sunat a zis sa vin sa ma lamuresc cu ea. Mai, primele luni, nu stia nicio limba. I-am zis, tu pentru ce ai venit aici? Pentru dragoste? Sau pentru ca sa o ajuta pe ma-ta care sta la pat? Maritata vrei? Asta cand o sa afle ce faci aici, ap’ repede o sa te uite. O facut bani fata. A venit cu 3 valize peste cateva luni – tot eu am luat-o si dus-o acasa. Mi-a multumit. Buni bani, grei bani faceau si ele si eu. Ei, amu ii altfel. Saracie, si nu ai ce sa faci.

***

Eu mergeam tacuta in taxi si ascultam. Imi era frica sa spun ceva, insa la urma m-am enervat. I-am zis ceva, el a ripostat. A zis sa nu le judec, ca mureau toti de foame. Am zis ca nu le judec pe ele. Am zis ca fiecare barbat, tata, sot, frate care le-a lasat sa plece si sa scoata familia si tara din mizerie e responsabil. M-am gandit ca omul asta e responsabil. Ca undeva noi toti suntem responsabili pentru alegerile facute de noi si de alegerile facute de altii. E un lant.

Dar m-am temut sa ma cert. Eram intr-o margine de Bucuresti, in taxi-ul omului asta amarat, si imi era frica. Frica de faptul ca tacuse la un moment si daduse muzica mai tare. Si m-am gandit, cate din noi in frica asta au cedat. Cate din noi au facut orice sa salveze pe altii, de la saracie, de la foame, de la orice. Dar nu s-au salvat pe ele.

Am ajuns la hotel, am platit mai mult decat a trebuit, si politicos am raspuns la kalispera. Mi-am muscat limba. Mi-am dorit sa ii spun un fuck you din toata inima, sa trantesc usa de la taxi, si sa-l blestem.

In loc de asta, mi-am luat bagajele si tacut, am intrat pe usa hotelului.

Tradatoareo, mi-a zis o voce.

You’re safe, mi-a zis alta.

Text: Cristina Hiraeth

Foto: Jiafeng Wong

Din viață

Eu sunt din Europa de Est

Stii ce inseamna sa fii din femeie din Europa de Est?

Inseamna sa fii din Rusia. Chiar daca esti din Moldova, Polonia sau Ucraina. Sa ai o infatisare slavica dar sa fii intrebata: din Rusia?

Sa vorbesti rusa, krasavitza moia! Si as fi ok daca lista s-ar termina aici. Dar…

Mai inseamna sa fii frumoasa si sa te imbraci stilat. Sa placi barbatilor. Sa placi mai ales barbatilor abuzivi, lipiciosi, agresivi, care iti fac o favoare, invitandu-te la un cocktail.

Inseamna sa spui “da”, chiar daca omul cu pricina e batran si urat.

Dar are bani. Mai ales daca e batran si are bani. Oleaca de bani, e mai mult decat ai tu, oricum.

Pentru ca tu nu vrei chiar tare sa lucrezi. Ei, sau lucrezi pina dai de un barbat cu care numaidecat vei face familie, sau care te va sustine financiar.

Inseamna sa stii ca poti fi asociata cu prostituate. – Stii cate din Ucraina is pe aici, prostituate? – Eu is din Moldova. – Ah da, da tot pe acolo. – Da tu de unde stii de prostituate? – Eeei. Am auzit. De la amici/prieteni/vecini.

Inseamna sa fii g o s p o d i n a .

Sa stii sa gatesti si sa iti placa sa gatesti. – Cum, nu iti place? Eeee e o problema atunci.

Sa vrei copii si sa vrei sa ai grija de barbat. – Nu calci lenjeria de pat? Cum asa? – Da ele trebuiesc calcate, altfel nu dormi? – Nu stiu. Mama le calca.Eu nu. – Problema.

Inseamna sa ti se spuna cat esti de frumoasa in fiecare zi. Cand vrei sa auzi, – Esti desteapta. Inspiri. Cred in tine. Dar auzi ce corp frumos ai.

Inseamna sa judeci alte femei. Chiar nevrand. Inseamna sa te intrebi ce face un barbat atat de frumos langa o femeie mai matura si urata. El ce, nu are de unde alege una mai ingrijita? Mai tanara?

Inseamna sa faci curat cand iti vine iubitul pe noapte. Chiar daca esti extenuata dupa lucru si dupa o noapte nedormita tot cu el anterior. Sa te gandesti, da poate e flamand? Da poate sa ii gatesc ceva. Apoi sa iti dai o palma si sa iti amintesti ca tu ti-ai promis sa nu o mai faci. Ca fiecare e adult si poate sa isi poarte singur de grija.

Inseamna sa te temi sa iti pierzi jobul pentru ca esti femeie. Pentru ca seful poate sa urle si tu te temi sa ii raspunzi, ca ti se va spune sa iti iei catrafutele si sa pleci, daca nu iti place. Chiar daca e alta tara si acolo asa nu se face. Oricum, te temi.

Inseamna sa citesti dispozitia oamenilor din jur dupa mimica fetei. Sa simti tensiunea in aer. Sa stii ca cineva e suparat. Sa simti urgenta nevoia de a fi comoda. Comoda, pentru ca aceasta tensiune sa dispara si sa se relaxeze toti odata si odata.

Ba, inseamna sa simti necesitatea sa fii comoda intotdeauna. Sa nu spui “nu”, ca sa nu superi. Sa faci pe dracul in patru, dar sa indeplinesti dorintele altora.

Inseamna sa lupti intre ce a zice lumea SI ce vrei de fapt.

***

Stiti, cat de greu e sa incetezi de a fi comoda altora, cand asta ti s-a infiltrat zi de zi pe parcursul anilor de toti care te inconjurau? Te rupe. Mai uiti si o iei haisa.

Cand incetezi a fi comoda altora, simti un gol. Acest gol cere a fi suplinit cu multa dragoste si grija de sine, proces care il invatam greu. Iar daca invatam, trecem prin multa vina si frustrare ca ne acordam timpul alocat altora, asa ne este infiltrat cumva.

Insa,

a fi Est Europeana astazi inseamna SA POTI. Generatii de femei care au stat in spatele nostru AU PUTUT, si pe noi ne-au invatat. Si asta e rau, foarte rau sa poti TOTUL SINGURA.

Insa daca poti totul, inseamna ca poti si asta.

Poti fi si femeia care poate combate orice stereotip. Femeia care iese din cercul vicios de a fi altcineva decat cine vrea ea sa fie.

Si candva, poate sa isi spuna ca ea este –

FEMEIA DIN EUROPA DE EST CARE DECIDE PENTRU SINE.

Text: Cristina Hiraeth

Foto: Camila Cordeiro

Din viață

Femeia care nu poarta sutien

Sunt zile, cand mai gandesc in romana. Cand mai scriu in limba in care am facut scoala. Nu a fost materna, transferata cu laptele mamei, nu. Sunt bilingva. Si pretul bilingvismului, un pret dramatic – noi invatam sa suferim dublu, in doua limbi. Bilingvismul mai are un pret: noi nu prea suntem nationalisti, noi suntem ai tuturor si totodata – ai nimanui.

Si totusi, cand culeg un numar de telefon la serviciu, soptesc numerele in romana. In oficiul meu nimeni nu o vorbeste, si o soptesc de parca ma ascund in ea. In limba mamei.

Traiesc intr-o tara straina de 3 ani. Uneori ma simt un om al universului. Cu toate astea, mai gandesc moldoveneste. Cand vad o femei mai putin chitita pe strada, nu reusesc sa prind gandul de coada si el zboara. Ei, unde s-o uitat asta de dimineata? Si apoi ma revolt in sine – da tu cine esti sa critici? Apoi ma simt vinovata ca ma ocarasc. E vocea tuturor femeilor adunate in mine.

O bunica care mi-a infiltrat, cu ciresele ei dulci varatice, revolta fata de traditional. Pentru ca ea urmeaza acest traditional, ce-a zice lumea prea rigid.

O alta bunica mi-a lasat genetic dragoste de carte. Si probabil cei 175 de centimetri inaltime.

O strabunica poloneza, mutata probabil de-a sila, si alta moldoveanca, lasata fara sot prea devreme. Si cate si mai cate femei, care au trecut prin calvarul foamei, al razboiului, al divortului, al singuratatii, al cancerului. Femei care au fost infiate de rude, lasate de tati, uitate de copii.

Eu am purtat pantofi cu toc inalt multi ani, urmand-o pe mama. Asta a fost si ramane dragostea mea din totdeauna, insa plecand din Moldova m-am dezis de aceasta identitate. Mi-am luat ghete, si m-am facut mai mica. Mai putin observata in multime, mai putin extrovertita, m-am gandit eu, mai putin cunoscuta.

Pantofii fara toc mi-au dat libertatea sa calatoresc mai mult. Sa alerg din activitate in activitate mai rapid. Mi-am dat seama, dupa 3 ani in Grecia, unde nu aveam un fir de om apropiat in primele zile, ca cunosc atata lume, cat nu am cunoscut in micul meu oras.

S-a adeverit ca… Tocurile nu erau identitatea mea.

Moldova nu era identitatea mea.

Numele meu de familie, schimbat si abandonat, nu este identitatea mea.

Am inteles ca singura, printre straini, am putut fi orice mi-as dori. O femeie independenta si degajata. O fetita care si-ar dori o familie traditionala. O straina in cautare. Iubita. Amanta. Europeanca, sau femeie din est. Moldoveanca, romanca, ucraineanca. Orice.

Iar eu imi doresc sa fiu femeia de vis-a-vis, pe care o vad in fiecare dimineata. Femeia cu parul rosu, sanii plini, in blugi si ghete. Femeia care nu poarta sutien de ceva timp.

Femeia, pe care o admir in fiecare dimineata in oglinda.

Femeia care am devenit.

Text: Cristina Hiraeth
Foto: Christopher Campbell

Din viață

Bataturi

Sunt femeie. Si ca multe alte femei, am o relatie speciala cu fiecare pereche de pantofi pe care o posed. Nu, relatia aceasta nu incepe cu alegerea pantofilor, o idee central-sexista, raspandita in mediul barbatilor nostri.

Relatia noastra cu pantofii incepe cu bataturile pe care le facem in primele zile cand ii incaltam. Cand, dis-de-dimineata, pe la 6, ne spalam pe dinti cumva mai nerabdatoare. Rochia sau pantalonii la dunga? Sau poate fusta ceea creion atat de asteptata? Sau doar o pereche de blugi, azi?

Si apoi, numaidecat asortam haina cu perechea ceea de pantofi care ne va fi alaturi toata ziua. Infipte in picioarele firave si vulnerabile, acesti pantofi ne vor urma neclintit toata ziua, fara sa ne dea ragaz de rasuflare, fara sa ne lase sa fim noi, femeile din zile obisnuite. O sa ne incerce de minte, o sa ne supuna lor. Acid. Pentru ca odata iesiti cu ei in largul lumii, nu mai ai unde fugi. Ei sunt cei care te poseda.

Iar seara, reveniti acasa, ii vom descalta atent. Privindu-i cu repros si mila. Ah. Noi, atat de stangaci, noi inca nu ne cunoastem.

Istoria zice ca mi-am luat o pereche de pantofi toamna asta. M-am simtit cumva mai speciala in acea zi, si am decis ca DA, hai acasa. Nu am trait acest sentiment de foarte mult timp, nu am purtat decat ghete si incaltaminte comoda ultimii trei ani. Insa intr-o zi, i-am vazut si am zis ca DA, sunt gata. Au stat ghemuiti in coltul dulapului timp de o luna, pina a venit ziua i-am luat cu mine la birou.

I-am asortat cu o rochie. Chiar mi-am pus ciorapii de matase – totul pentru ei. I-am plimbat pina la birou, prin birou, le-am aratat masa mea. I-am dus la plimbare dupa 5. Ideee proasta, pentru o relatie atat de scurta, sa stiti.

Prima zi trebuie sa fie mai delicata. Sa ne despartim un pic pina ne simtim obositi. Nu dupa. Trebuia – da trebuia! – sa pun niste limete, sa explic granitele, dar pareau atat de accesibili si potriviti… Am cedat.

Dupa ora 5 am mers in plimbare spre casa. Pe jos. Am incurcat drumul. Transport – nimic. Mi s-a facut cald. Am continuat, simtind intepaturi in zona calcaiului. Nu-i nimic, mi-am zis. Ajung acasa si ii las sa se odihneasca. Pantofii. Picioarele. Bataturile…

In acelasi moment, primesc un sunet si planurile de despartire cu incaltamintea plictisita de mine sunt anulate. Ii descalt intr-o casa straina. La momentul plecarii uit de intepaturi, insa pornindu-ma spre casa mea, simt ca istoria noastra subreda va avea continuare. Stiu ca ne trebuiesc zile de repaos pentru a ne pregati pentru o noua runda. Zile pentru a mai prinde la curaj si lasa bataturile si ranile, facute atat de subtil, sa se vindece, sa se uite. Zile de acomodare. Pina cand pantofii se vor muia un pic. Ne vom da unul cu altul.

Pina atunci, trebuie sa ai rabdare, zicea bunica mea, ungandu-mi ranile cu iod si sufland la fiecare scrancet al meu pe rani. Rani tinere de copila.

Noi si acesti pantofi, trebuie sa stim sa invatam totul de la zero. Si asa de fiecare data, sa invatam pina unde merge rabdarea si silinta noastra de a-i muia, a-i ogoi, a-i deprinde. Si unde sa ii aruncam necrutator in lada de gunoi de pe strada paralela. Pentru ca, eventual, vom uita durerea. Ii vom ochi intr-o alta zi, atat alarmant de seducatori. Iar apoi, ne vor tinti in cel mai vulnerabil punct al piciorului, si vor lasa rani. Din nou.

Ma intreb uneori, cand acest punct se va batatori destul pentru a nu mai reactiona?

Dar am observant ceva. De fiecare data cand raman cu aceste rani de la bataturi, nu ma ogoiesc nici eu. Nu-mi iau liber sa dau odihna picioarelor. Ieri, avusem prima lectie de dans in semestrul asta. Asa, cu rani, lipite cu plasture, mi-am pus incaltamintea moale, acomodata si veche, pentru a face ce mi-e drag. La jumatate de ora am inteles ca voi lesina de durere. Chiar acolo, langa partenerul meu de dans, care nici nu observase cat de stangace dansam. Picioarele ardeau, ca bagate in cuptor. Ranile altor papuci te dor la orice atingere, cat de fina, dupa experienta papucilor mai duri. M-am descaltat, si in ciorapi am terminat lectia.

Am ajust acasa, gandindu-ma ca uneori caracterul se caleste de oameni, de circumstande, de greutati. Caracterul meu s-a calit de bataturi. Bataturile de la pantofii care demult nu mai sunt in viata mea, dar care candva au contat atat de mult.

Bataturile femeilor cu picioare firave, imbricate in armura de otel.

Text: Cristina Hiraeth

Foto: Krystal Ng