Browsing Tag

cum e sa traiesti cu un adolescent

Copii

Cum să nu ratați adolescența copilului vostru

Dacă ați ajuns teferi până copiii voștri au intrat în adolescență, felicitări! Acum începe periaoda când răbdarea, diplomația, atitudinea față de planetă, societate, viață vor ieși în scenă. Uitați BAC-ul, uitați examenele de stat, de licență, de masterat, uitați interviurile pentru cele mai cool și bine plătite joburi – comunicarea bună, corectă, calmă cu un adolescent este cel mai complicat examen pe care l-ați avut vreodată. Și dacă un examen în fața comisiei de examinare sau un interviu în fața unor necunoscuți e doar de câteva ori în viață, comunicarea cu propriul copil se întâmplă ceva mai des. Char dacă el nu vă vorbește.

Unii părinți cred, naiv, că adolescența cu toate crizele ei se întâmplă cu alți copii, numai nu cu ai lor. Copiii lor sunt altfel. Cuminți, docili, liniștiți. În cel mai bun caz, acești părinți, pe la vreo beție de familie sau masă de sărbătoare, află că copiii lor, acum deja de vreo 30-40 de ani și chercheliți, ieșeau nopțile pe geam și umblau aiurea, sau mergeau nopțile la discotecă, sau beau votcă cu suc de portocale la colțul școlii, sau că au început să fumeze la 13 ani după serata de Revelion a școlii, sau că au avut primul sex la 14 la o zi de naștere a colegei de bancă, după trei pahare de șampanie și că, în general, greu își  amintesc cum a fost.

Zic că acesta este cel mai bune caz, deoarece copiii au fost destul de flexibili, plini de resurse interne și reziliență, încât să poată trece prin toate aceste experiențe, fără să dea foc casei, metaforic sau pe bune. Ei și-au trăit adolscența așa cum au știut mai bine, au încercat ceea ce și-au dorit, au învățat din asta și mai departe au pășit în viață eliberați, gata să acumuleze alte experiențe, pe măsura înaintării în vârstă.

Care e cel mai rău caz? Sunt câteva, inclusiv cele care implică narcomanie sau alte dependențe, care transformă adolescentul, apoi adultul, într-o ființă disfuncțională și neintegrată în societate. Alt caz, destul de răspândit, este acela în care adolescentul nu e lăsat să-și trăiască adolescența cu toate experiențele și crizele ei, și ajunge un om la o vârstă matură, uneori cu familie, casă și masă, cu serviciu și tot ce se cuvine, și îl acoperă criza adolescentină. Omul realizează că nu știe cine este, ce valori are, ce a făcut toți acești ani, de ce n-a fost niciodată îndrăgostit nebunește, de ce n-a răspuns părinților atunci când ei l-au nedreptățit, de ce, de ce, de ce… Unii reușesc să trăiască această criză fără mari pierderi, singuri sau prin terapie, alții, însă, dau foc la casă (metaforic… sau nu) și încearcă să-și reconstruiască viața din cenușă. Alții trăiesc în criză toată viața.

Și deși scenarii sunt multe și toate diferite, iar adolescenții – diferiți, așa cum sunt diferite familiile lor și mediul în care trăiesc, există câteva momente esențiale în comunicarea cu ei, care pot ajuta orice părinte, indiferent de temperamentul copilului și mediul de trai, să nu rateze adolescența copilului său.

 

RESPECTUL

Un cuvânt pe care îl auzim la fiecare colț, însă pe care nimeni nu-l înțelege și, cu atât mai puțin, utilizează. Pentru marea majoritate a oamenilor din țara noastră gândul că copilul este un om total diferit și independent de părinți, este un soi de blasfemie, un non-sens. Cum adică copilul e independent? Cum adică liber? Cum adică diferit? Copilul e liber. Independent. Diferit. E un om separat, intreg, care are organe și suflet separat. El este alt om. Adică diferit. Altul. Și acest altul trebuie respectat. Deși, la noi respectul față de altul tot e o problemă. Dar ca să nu ne aprofundăm în analiza acestui altul, haideți să ne oprim la faptul că copilul nostru este alt om și acest om trebuie respectat cu cel mai sincer respect.

DELICATEȚEA

Adolescenții sunt foarte sensibili la tot ce e vulgar, prostesc, grotesc, urât, fără sens, demodat, amoral la maturi. La maturi, nu la semenii lor, acolo regulile sunt altele. Ei sunt gata să se bage în pământ de jenă pentru părinții lor, chiar dacă acestora li se pare că sunt încă o-ho-ho, pe culmile succesului și hype-ului. Aveți în vedere asta mai ales când sunteți în public. Nu le faceți observație (eu știu, uneori e imposibil să te abții), nu le îndreptați gulerul, pantalonii, bentița, centura sau părul. Nu vă băgați la pupat (tare greu, știu). Nu încercați să demonstrați că sunteți cool și să faceți glume când sunteți cu el printre prietenii sau colegii lui. Fiți siguri, în acele clipe, adolescentul vostru a murit deja de trei ori în sinea sa de rușine pentru părintele său.

Fiți delicați cu el. Învățați-vă să simțiți momentul când trebuie să dispăreți. Învățați-vă să nu aveți o părere despre orice face el. Învățați-vă să nu dați note activităților lui. Învățați-vă să nu-i analizați prietenii. Îvățați-vă să nu vă băgați cu întrebările. Învățați-vă să așteptați. Învățați-vă să vorbiți cu o tonalitate mai joasă, în acea perioadă ei sunt extrem de agasați de pițigăiala mamei.

Învățați-vă să fiți prezenți, fără a fi invazivi.

TĂCEREA

Tăceți. Când vă înfoaie cel mai tare, mușcați-vă limba, numărați până la 10, fumați o țigară, dacă vă ajută, faceți un cerc în jurul casei, scoateți gunoiul, spălați încă o dată podeaua, vesela, cămășile numai tăceți. El știe că a făcut o prostie și fără morala voastră. Și lui îi este mai greu. Nu adăugați și frustrările voastre de părinte care se simte vinovat că n-a știut să-și protejeze odrasla.

E imposibil să-ți protejezi copilul 100%. Repetați-va asta ca pe o rugăciune, mantră, poezie. Cât de mult nu v-ați dori, cât de mult timp n-ați petrece cu el până la adolescență, cât de mult nu i-ați vorbi despre pericole, nimic, dar absolut nimic nu garantează 100% de siguranță. Și asta e cea mai mare durere a părintelui. Cea mai grea povară. Dar e povara noastră de oameni adulți care au dat viață sau care și-au luat angajamentul să crească un copil. Nu puneți această povară pe umerii copilului, el va reuși să și-o pună singur. Lăsați vârstei, ce-i al vârstei.

ACUM E PREA TÂRZIU

Să începi să bagi cu forța bumbac în capul unui om la 13-18 ani, e cam târziu. Cu copilul trebuie de vorbit, de povestit, de comunicat din prima lui zi. În plus, vorbitul e jumătate de soluție. Copilul trebuie să vadă că părinții trăiesc zi de zi ceea ce propovăduiesc. Or, să-i spui unui adolescent în plină debandadă că nu e ok așa, în timp ce el în casă doar debandadă a văzut, n-are sens. Să-i spui să nu mintă, să nu bârfească, să nu răspundă urât, să nu fumeze, să nu flirteze cu băieți necunoscuți, când asta e ceea ce i-ați servit ani la rând, crezând că el e prea mic să înțeleagă ce se întâmplă, înseamnă să atentezi la intergritatea lui, să-i negi individualitatea, să-l clasezi din start ca pe ceva care nu are discernământ, gândire, emoții. Să-l tratezi ca pe ceva ce-ți aparține, fără drept de apel. Deci, să nu-l respecți.

Acum aveți ceea ce aveți. Asta, însă, nu înseamnă că totul e pierdut. Nu. Dar începeți cu voi, nu cu el. Schimbați-vă modul de viață, demonstrați-i că se poate, cereți-i ajutor. Adolescenții adoră să le fie cerut sfatul.

NU-L SUFOCAȚI

El știe că-l iubiți. Nu vă băgați la el să i-o spuneți de fiecare dată când îl aveți în câmpul vostru vizual. El nu vrea să mănânce, inutil să-l întrebați de zece ori pe seară. Când o să-i fie foame, știe unde să găsească mâncare. El vrea să stea în camera lui, cu ușa închisă. Nu cu voi, nu cu oaspeții, nu cu buneii. În camera lui, cu ușa închisă. E treaba lui ce face în camera lui. Vorbește la telefon, citește, se uită prin Instagram sau Pornhub, masturbează, doarme sau visează cu ochii deschiși. E în camera lui și are dreptul să facă ce vrea. Nu vă băgați în chatul lui, când vedeți să a lăsat deschis. Asta e unul din cele mai josnice lucruri pe care le puteți face. Viața privată a unui adolescent este tot atât de privată pe cât este și a voastră. Nu vă băgați în buzunarele lui, în sertarele lui, în dulapul lui, în geanta lui, sub patul lui. Iar dacă v-a împins păcatul să o faceți sau ați văzut ceva involuntar, mușcați-vă limba. Când adolescentul va simți nevoia să vă vorbească, el vă va vorbi sau vă va lăsa să înțelegeți că își dorește o discuție, că este în dificultate, că are nevoie de un sfat sau de o consolare.

Lăsați-i spațiu și timp. Și el va veni la voi.

ȘI PE FINAL…

Adolescența copiilor noștri este, până la urmă, un examen de maturitate pentru noi, părinții. În majoritatea cazurilor, îl vom pica sau vom ieși din el scuturați de-a binelea. Nu vă faceți iluzii. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche și să ne prefacem că nimic nu se întâmplă cu copiii noștri, cu noi și între noi.

Succes!

Copii

Adolescenta copiilor, sansa parintilor

Viata cu un adolescent este ca mersul pe un camp minat. Niciodata nu stii unde va exploda.

Viata cu un adolescent este un examen zilnic. Si nu un examen in fata unei comisii autoritare si nici in fata copilului. E un examen in fata constiintei si maturitatii proprii.

Ilinca a plecat azi, iar eu am ramas cu carnetul de note nesemnat. De cateva ori credeam ca voi pica examenul. Ca nu am invatat bine, ca am uitat multe, ca nu-mi mai gasesc reperele si rabdarea a incetat sa fie punctul meu forte… daca a fost vreodata.

Uneori devenea insuportabil sa jonglez cu experienta mea de adolescenta in anii ’90 si dorinta de a nu uita, de a retrai toate angoasele si fricile de atunci, pentru a le intelege mai bine pe cele ale copilului meu; cu gravitatea si seriozitatea mea de om matur, cu probleme reale, cu grijile zilei de maine si necesitatea de a tine adolescentul sub control; apoi cu toate dorintele si asteptarile mele de mama, intotdeauna cu ganduri marete in raport cu copilul si ceea ce trebuie el sa faca, ca sa fie bine.

In fiecare zi starile mele oscilau de la o aparenta calmitate, la disperare. Incercam sa ma vad prin ochii ei, apoi prin ochii mei de acum 23 de ani, cand eram la anii ei, ca sa pot ajunge sa ma vad cum sunt azi – mama a unei adolescente pusa zi de zi in fata unor alegeri: sa asculte sau sa strige deodata, sa faca compromisuri sau sa interzica, sa inchida ochii acolo unde nu e grav sau sa mearga pana in panzele albe si sa dovedeasca ca are dreptate, sa stranga fraul sau sa-l sloboade un pic mai mult.

Acum inteleg ca cei mai duri ani de maternitate sunt anume acestia. Toate intrebarile incomode, toate frustrarile, trecute si prezente, toate esecurile, toate regretele si remuscarile sunt scoase pe tava si servite, fie de copil, fie de constiinta proprie. Totul, dar absolut totul e chestionat. Si e atat de greu sa te ierti pentru anumite alegeri pe care le-ai facut, pentru anumite decizii pe care le-ai luat, pentru anumite drumuri pe care nu ai cotit la timp, pentru cuvintele pe care le-ai rostit si poate nici nu le-ai gandit, pentru privirile grele aruncate oamenilor dragi si mai ales parintilor, incat realizezi ca adolscenta copilului este, de fapt, a doua ta adolescenta, care iti este data pentru a pune punct multor situatii pe care le tarai dupa tine ani si ani la rand.

Adolescenta copiilor este Purgatoriul parintilor. Este o zona de asteptare din care stii ca ve iesi, insa nu stii exact cand si in ce stare. Urmeaza oare dupa el Raiul? Posibil.

Acum in casa a devenit mai curat. Nimeni nu-mi intoarce cuvintele, nu ma apostrofeaza, nu se supara fara motive aparente. Dar voi adormi greu. Asa cum am adormit in ultimele zile, anticipand aceasta seara in care totul e prea aranjat si in jur e prea liniste. Aceasta schimbare de decor inca face parte din viata mea. E si el un examen, poarta spre maturitate. Asa ca inchid ochii si ma fortez sa adorm, asa cum faceam cand eram mica, pentru ca stiam ca somnul de la amiaza e important.

 

 

Imagine de Sam Headland pe Unsplash

Copii

Ma lasi? 5 semne ca e timpul pentru niste Valocordin

Te-ai trezit sambata dimineata si primul lucru pe care i l-ai spus copilului care sede inschis in camera sa, cu plapuma trasa peste cap, ca sa butoneze in intimitate, a fost: „Eu la anii tai, la ora asta eram deja cu gimnastica facuta si camera stransa”? Atunci bine ai venit. Unde? Inca nu stiu, dar aici nu miroase a foarte proaspat.

Primul semn de alarma este ca nu-ti place muzica pe care o asculta. Si nu poti tacea. Copilul trebuie sa fie la curent cu valorile inalt-umane ale progenitorilor sai. „Eu pe timpul tau ascultam!” Ce ascultai? Eu ascultam ceea ce ascultau parintii mei, adica ceea ce eram nevoita sa suport in urechile mele. De la Talikov si Malinin, pana la Queen si Nicu Alifantis.

Al doilea semn de alarma este curatenia. Curatenia care, brusc, a devenit motivul furiei si fericirii tale. Motivul pentru care esti gata sa vorbesti sau nu cu copilul tau. Motivul pentru care esti in stare sa isterizezi si sa te intinzi moarta in mijlocul apartamentului, asteptand sa te treaca tancul si sa tipi despre asta, asa ca sa te auda si Aliftina Grigorievna din apartamentul vecin, care e surda si din cauza asta tot blocul aude emisiunile de la Ren Tv despre cum pamantul demult e al extraterestilor.

Al treilea semn este mancarea. Atunci cand ridici teatral o mana la frunte, cuprinsa de o disperare apocaliptica in clipa in care copilul iti spune ca lui nu-i place capusneacul si terciul, pentru ca „Mama, hai te rog, fii sincera, tie la varsta mea chiar iti placea capusneacul si terciul fara sare si zahar?”

Al patrulea semn este Tudor Arghezi, Grigore Vieru, Mihai Eminescu si Vasile Alecsandri. Cand tu sincer si pe bune crezi ca un copil de 11-12 ani trebuie sa tremure de placere la singurul gand ca amus va citi un pastel, pentru ca tu pe timpul lui… (tu nu citeai nimic, de fapt).

Al cincilea semn sunt hainele. Ele niciodata nu sunt asa cum trebuie. Ele nu se potrivesc. Ele sunt prea destrabalate, colorate, neasortate, mari, mici, verzi, roz, albastre. „Iata o camesuica alba si o fustita neagra, uite ce de frumos, de ce tie nu-ti place?” „Mamaaaaaaaaaaaaaaaaa”

 

Stiti ce am facut eu azi dimineata? Mi-am masurat tensiunea. Eu, care pana nu demult lucram cu Pearl Jam in casti si dansam desculta in localuri dubioase. Si inca multe altele.