Browsing Tag

de dragoste

Jurnal

Iubind

Eu stateam in mijlocul odaii. Desculta. In blugi si tricou alb.

Ma pregateam sa-ti recit cel mai frumos poem de dragoste scris vreodata.

Despre cum te iubesc. Despre cum te voi iubi. Despre cum te-am iubit. Despre cum numaram zilele de cand suntem impreuna. Despre cum am uitat sa le numar.

Despre frica mea cea mare. Despre clipele in care e imposibil sa ma iubesti si atunci cel mai tare ma tem sa te pierd.

Despre cum in fiecare vis al meu am facut loc si pentru tine. Despre perdele albe si geamuri deschise. Despre cum eu stiu ca totul va fi bine. Totul.

Despre cum vreau sa pot deveni invizibila, ca sa te pot urmari cand lucrezi. Sa aud cum vorbesti cu oamenii. Ce le spui. Daca le spui despre mine.

Despre cum iti cunosc pe de rost mimicile. Gesturile. Si tacerile.

Despre mainile tale…

 

Dar in odaie era frig. Iar eu, cu picioarele pe parchetul gol. Din geamul deschis in casa intra iarna.

Zapada m-a acoperit.

Ai o lopata?

… cat mai tin minte poemul, dezgroapa-ma.

 

Din viață

Vreau să vorbesc despre o dragoste anume

Ce am reușit să învăț despre dragoste din propria experiență este că ea doare. Pentru că ceea ce învăț din cărțile deștepte, n-a apărut niciodată în viața mea. De aceea, m-am împăcat cu gândul că dragostea este egal cu furtună și haos, cu un fenomen al naturii, și mi-am luat de-o grijă. Când mă apucă, o savurez și o las să treacă de la sine. Apoi în amintiri, o dezghioc fir cu fir și mă delectez. N-am să intru în analiza acestei atitudini, pentru că vreau să vorbesc despre o dragoste anume.

Pentru început, trebuie să spun că mie-mi place literatura fantastică. Despre societăți unde omenirea se unește pentru a înfrunta un inamic comun (extraterești, catastrofe naturale, epidemii). Și citesc uneori cărți cu subiecte post-apocaliptice. Și mă îngrozesc. Pentru că ceea ce văd în jurul meu este un preludiu al sfârșitului omenirii.

Și atunci când mă apucă sentimentul de neputință în fața acestui proces, mă duc în sat. În satul meu mic, unde nu există gaz, conductă de apă, canalizare centralizată, unde singurul drum asfaltat este cel care străbate satul dintr-un colț în altul. Unde până acum oamenii nu văd nicio problemă să-și construiască toaleta într-un capăt de grădină. Unde mai este doar două sau trei fântâni cu apă relativ bună de băut, toți oamenii le știu și se aprovizionează cu apă de acolo pentru fiert fasole, sau pentru spălat haine, sau pentru nu mai știu eu ce.

Acolo eu mă odihnesc. Ascultând bârfele despre ce mai face unul sau altul, despre cum un Cazanova a fost luat la pumni de soțul unei femei pe care, cică o curta, despre cum vecinul bunelului și-a instalat antenă parabolică în căsuța, care stă să se dărâme, iar ograda-i fără gard. Despre cum bunelul petrece serile acolo, la vecin, privind seriale. Despre cum glumesc oamenii despre un cunoscut care e într-o relație cu fiica celui mai muncitor gospodar din sat, cică gata, a intrat în robie la familie…

Când e timpul frumos, eu urc dealul de unde răsare soarele, și ascult de acolo toate glasurile satului. Iar serile de sâmbătă ascult cântecele religioase de la casa de rugăciuni de peste drum. Iarna ascult focul din sobă, iar vara mă trezesc devreme să mă joc de-a prășitul în grădină. Ocupații care m-ar băga în depresie, dacă le-aș face în fiecare zi. Și absolut relaxante când îmi reușesc o dată pe lună.

Și uit pentru ceva timp de ororile lumii întregi, despre deadline-uri, task-uri și nevoia de bani. Îmi încarc bateriile, mă umplu de duh și mă întorc la viața în viteză, microbuse suprapline, glod și ceață, și la cerul fără stele din oraș. Și mai găsesc un rid, mai citesc un status, mai pun un like. Mă bucur că suntem o țară mică, fără mari bogății, cu oameni care nu ți se bagă în suflet, dacă nu ți-s cumătri, că la o nevoie ne putem aciua în sate și trăi din economie naturală.

Și cui am declarat eu dragoste acum? Moldovei? Satului meu? Pământului? Vieții?

Text: Diana Mihuță

Dragă redacție

Eu cred in jumatati

Am ajuns in timpurile când obiectele au devenit mai importante decat relatiile umane. Cand oamenii sunt gata sa renunte la oameni, fara mari ezitari. Ori, dupa mine, oamenii si relatiile umane sunt una din cea mai valoroasa resursa, iar dragostea este elementul care da gust si culoare vietii. Una din observatiile mele este ca atunci cand viata personala nu exista sau nu este asa cum mi-o doresc, am tendinta de a umple acest gol cu cariera, bani, lucruri, cu orice, numai sa ma mint pe mine insami. Fiecare din noi incearca sa il umple dupa cum il duce capul, chiar daca, la nivel de subconstient, cu totii stim ca acest gol nu poate fi inlocuit cu nimic, afara de iubire.

Fiecare fiinta umana are necesitatea de a fi iubit si acceptat. Fiecare! Aceasta fiind o necesitate fundamentala pentru buna si armonioasa noastra functionare. Barbatii, ca si femeile, suferă si isi doresc relatii serioase, de lunga durata, cu un partener pe care sa-l iubeasca si sa-l respecte si invers. Doar ca am observat ca ei sunt mai putin dispusi sa mearga la aceasta, ei sunt mai putin responsabili, sunt mai putin deschisi spre compromisuri, si, mai ales, mai putin deschisi sa fie vulnerabili. Si dragostea te face vulnerabil, te face sa iti lasi pielea veche si uscata, ca de sarpe, sa te dezbraci de frici, de complexe, si ii permiti sa te transforme intr-o versiune a ta mai buna.

Eu cred in jumatati, si nu atat in jumatati, cat in ideea ca sunt putini oameni pe pamint cu care esti compatibil si poti crea o relatie armonioasa, sa va ințelegeti din jumate de cuvant, sa va iubiti si sa fie reciproc. Nu toti castiga acest bilet si au sansa sa il intilneasca pe acest om. Si cu cat inaintam in varsta, cu atat posibilitatea de a crea o relatie fericita este mai mica, deoarece cu varsta noi tot mai mult analizam, tot mai putina incredere avem in oameni, si tot mai inchisi devenim, tot mai putin acceptam sa mergem la compromisuri, si sa ne permitem sa acceptam ca iubim, ca suntem slabi, si ca putem iubi ca copiii.

Dragostea de la 30 ani si dupa o casnicie e diferită de dragostea de la 20 ani si cu siguranta aia de la 40 e diferită de aia de la 30. Dragostea de dupa 30 e asumata. Iubesti cu hormonii, dar iubesti si cu creierul. E o dragoste matura din care poti crea o relatie cu durata de o viata. Insa cu cat mai mult insucces avem in viata personala, cu atat mai mult renuntam la sansa de a mai iubi. E ca atunci cand tragi o betie de toata frumuseatea si a doua zi iti spui ca nu mai bei in viata ta. Doar ca in dragoste e mai dureros si mai grav. Iubirea te poate inalta si tot ea te poate cufunda in fundul pamantului. De fiecare data cand iubesti si nu merge, o data cu iubirea, moare si o parte din tine, o parte frumoasa…

Privesc in jur… tot mai putine si mai putine cupluri care traiesc din dragoste. Cupluri diferite, dar care sa se bazeze pe o dragoste profunda, devin tot mai putine, de parca ti s-ar parea ca intr-o zi vor fi ca dinozaurii, disparuti demult si fara drept de recuperare. Iubirea necesita asumare, necesita curaj si responsabilitate. Cred ca fiecare din noi o intilneste macar o data in viata, pe cea adevarata, daca e norocos, insa cati din noi stiu sa o pastreze?

 

Text si foto: Ileana P.

Dragă redacție

Chiar daca esti ateu, m-as cununa cu tine

Mi te imaginam oricum, insa numai nu asa. Imi imaginam ca te voi intalni oricand, numai nu acum. Or, lucrurile minunate din viata noastra nu vin cand le astepti, dar cand vor ele, pe nepusa masa, si in cele mai nepotrivite momente, in viziunea noastra de muritori.

Mi-am dat seama din start ca esti diferit, dar nu intelegeam cine esti si ce vrei de la mine, nu te recunoșteam. Nu te vazusem niciodata, dar imi era dor, si tie iti era, si mi-ai spus-o. Cand te-am cuprins a cata oara, am inteles ca esti tu. Toate indiciile mi-o spuneau. Te-am asteptat probabil de cand am venit pe pamant, si de la atata asteptat, renuntasem. Nu mai credeam ca vii. Nu mai credeam ca existi. Toti anii in care nu am fost impreuna, tu oricum ma stiai, ma cunosteai. Mi-am dat seama in ziua in care imi inghetase mainile, si tu stiai ca atunci cand imi ingheata, nu imi pot misca degetele, si m-ai descheiat la palton, fara sa ti-o spun, fara sa ai de unde o sti.

Cand ne plimbam pe plaja din San Malo, si vantul rece imi batea in fata, m-am prins la ideea ca trebuie sa am grija de tine, sa ne putem si noi plimba peste 50 ani pe aceasta plaja, ca batraneii din fata, care se duceau de mana unul pe altul, ca doi copiii, dar o copilarie care incepe de la 100 ani inapoi.

Tu razi cand te cert si ma iei in brate. Ma cunosti si atunci cand incerc sa te mint, ori pe tine nu te pot minti deloc. Esti minunat, cu nasul tau mare, cu parul ciufulit, si la fel de minunat cand esti insuportabil, cand vii de la birou si tii foame ca la un lup. Esti minunat cand imi povestesti chestii cate jumate de ora, de imi plesneste creierul, si cand stai inainte mea sa nu imi bata vantul in fata. Esti minunat chiar si atunci cand iti povestesc lucruri importante, iar tu cand vezi un catel, te duci dupa el, fiind barbat in toata firea.

Poate ma vei acuza iar de prea multa sinceritate, ori poate ca nu e corect sa arati prea mult ca iubesti. Dar cum ti-am spus odata, chiar daca esti ateu, m-as cununa cu tine, sa ma asigur ca daca exista viata dupa moarte, voi fi si acolo femeia ta.

 

Text: L.

Foto:Aaron Burden/Unsplash

 

Din viață

Am decis să-l iubesc

Deja n-o mai ascultam. Știam că am dreptate și eu și ea, dar o parte din mine era gata de orice. Eram gata să-l primesc oricând. Eram gata să-l primesc oricum – bolnav, sănătos, orb, adormit, iresponsabil, infantil, matur… Eu eram gata s-o fac. Pentru că-l voiam pentru mine. Îmi doream mai mult ”să am” decât ”să fiu”. Egoismul nu-mi dădea pace. În seara aceea nu puteam să fiu altfel. M-am despărțit de soră-mea, am îmbrățișat-o strâns, am sărutat-o pe păr și am plecat în direcții opuse.

Iar mă invada tristețea. Iar mi-era greață. M-am așezat în fotoliu să analizez. Am stat 20 de minute fără să mă mișc. Era liniște și întuneric. Căutam calea spre mine. Doar că drumul spre ”acasă” care se găsea în interiorul meu, era plin de mărăcini și ca să ajungi la destinația finală, trebuie să smulg toată neghina. Dar dacă nu ai instrumentele necesare și nu știi cum să scapi de rădăcina periculoasă, ea crește înapoi. Și când crește pentru a doua oară, ea are mai multă imunitate. Și tu n-o poți învinge, pentru că devine mai tare decât tine. Și începi să o accepți așa cum este. Dai mâinile în jos și trimiți dracului calea spre tine. Nu te mai gândești dacă e lumină sau întuneric. Nu mai știi dacă ai ajuns acolo unde te-ai pornit, sau ai oboist undeva la mijloc de drum.

Și renunți să analizezi. Știi că nu ajută. Nu azi. Nu acum. Nu aici.

Când am ajuns acasă, în patul meu, mi-am promis să nu mai las pe cineva să-mi facă rău. Am strigat vocilor să tacă și am instalat vocea protectoare. Cea care-mi spunea pentru prima dată în viață: ”N-am să las pe nimeni să-ți facă rău. Eu sunt cea mai bună prietenă a ta. Și eu pot să te apăr. Pot să te apăr de toți. Și sunt pregătită să fiu scut de protecție.”

M-a ajutat. Am simțit eliberare. Nu mai eram obsedată. Am decis să-l iubesc. Să-l iubesc atât cât pot, atât cât este, să-l iubesc și să-l eliberez. Să mă eliberez. Mi-am dat voie să simt și să nu mă mai pedepsesc. Să nu mai caut răspunsuri și să nu-mi mai pun întrebări. Știam că nu va fi ușor, dar știam că trebuie s-o iau de la capăt. Să accept să trăiesc într-o lume în care el nu există.

Voiam să-i scriu un mesaj, să-i spun că-l iert și că este liber de mine și eu sunt liberă de el. Dar n-am făcut-o. Era prea târziu.

Prea târzie oră și prea târziu pentru noi.

 

Text: Laura Grigore

 

Din viață

Ma intrebase odata

Cum poti iubi de atatea ori si vorbi despre asta de parca ar fi prima data. Si crede. Atatea ori, si nu ti-ai invatat lectia?

Mi-am muscat buzele, m-am revoltat, l-am concediat chiar atunci din lista amicilor mei – how dare you, imi venea sa vomit aceste cuvinte peste el, pentru ca intr-adevar, how did he dare.

El era barbatul care visa la o casnicie frumoasa, trainica, solida. Cu o fata tanara, neiubita pina la el. El era barbatul care promitea iubitelor sale marea si sarea, si le-o dadea toata-toata. Toata sarea din el. Toata marea din lume. Pentru ca sa plece din fiecare relatie in momentul cand simtea ca nu ii poate da femeii iubite ceea ce nu avea. O relatie autentica.

Iar eu am vrut sa cred. Stiam ca relatiile pot incepe pe note frumoase, stiam ca pot duce in prapastii de unde te scoti cu de-a sila. Relatii dupa care iti cresti carnea la loc. Relatii dupa care iti gasesti oasele schilodite. Atasamentele bolnavicioase, pe care le incui in safeu pina nu mai conteaza ce si de ce.

M-am saturat sa ma rup de oameni cu carne, i-am zis. Dar mai vreau sa iubesc.

El a zambit printre mustati. Era ceva nou, nu purtase mustati pina atunci. Ma enerva cum bea cafeaua atent, ca sa nu ajunga pe parul lustruit dedesubtul nasului. Avea miscari lente de reptila si simteai ca, daca te prinde, nu te lasa. Dar pina cand ma privea curios, mai mult apatic. Era satul. Improsca oleaca de venin, sa ma deprinda cu felul lui de a fi, pe care il uram. Dar in doze decente.

Deci, eram acolo, langa el, odata pe luna, la cafea, pentru a discuta ca “intre prieteni”.

El nu-mi era prieten. Dar era unica persoana care impunea autoritatea lui si ma tinea acolo. Probabil asa incep relatiile abuzive. Dar abuzive intre prieteni?

Poate am mai invatat ceva, am continuat cu efort vizibil. Nu trebuie sa ii spun totul, mi-am zis in gand. Trebuie sa inventez vreo drama, sa ii para ca sunt prea clingy. Sa ma lase in pace, asa cum face cu toate femeile din jurul lui.

Dar nu stiam ce sa mai zic. Ma simteam supta de energie, simteam cum toata istoria mea frumoasa e calcata in picioare, ca omul asta nu se bucura pentru mine. Din contra, ma priveste ironic toata seara, isi bea cafeaua asta atent, sa nu-si manjeasca parul lustruit dedesubtul nasului. Ma intreba despre detaliile pe care nu le spusesem nimanui, dar el le stia oricum pe toate.

Cum, nu cum a scos el din mine iar toata informatia?

A cerut nota de plata. Mi-a achitat cafeaua, ca intotdeauna, spunandu-mi, lasa ca iai un salariu mai mare si ma inviti data viitoare. Stiam ca data viitoare nu trebuie sa mai fie. Stiam ca nu mai vreau sa il vad. Nu aveam ganduri clare de ce, insa ma simteam invaluita si obosita.

Am mers acasa, m-am culcat. Am adormit indata. Visam ca rade sub mustata lui de faptul ca m-am indragostit din nou. M-am trezit greoi dupa pranz, si mi-am zis ca s-au terminat aceste cafele grecesti odata pe luna. Enough is enough.

Peste 3 saptamani si 6 zile mi-a venit mesajul obisnuit.

Κριστινα, τι κανεις! Ολα καλα? Παμε για καφε αυριο? Εχουμε χρονο μα μιλησουμε!

Sms. Γεια σου. Καλα ειμαι. Οκ για αυριο. Ιδιο μερο?

Trad. (gr)

*Cristina, salut! Totul bine? Mergem la o cafea maine? Nu am vorbit atata timp!

*Salut. Sunt bine. Ok – referitor la maine. Acelasi loc?

Text: Cristina Hiraeth

Foto: Ezra Jeffrey/ Unsplash

Jurnal

Decembrie

Violet, violent. Ea incearca sa gaseasca diferenta dintre aceste doua cuvinte despartite de linia orizontului.

Candva ea stia sa prinda cuvintele din zbor, sa le simta culoarea cu degetele, la o simpla atingere. Carte e verde. Verdele e ca si catifeaua. Rochie e visiniu. Visiniul e moale si subtire, ca pielea de pe fata unei femei imbatranite. Casa e alb, fericire e galben, imn – rosu aprins.

***

De o saptamana ea doarme pe canapea. Imbracata. Cu ochii innegriti de la creion. Nelinistea o maninca pe dinauntru, de parca carii, dupa ce s-au indopat cu orologiul lasat mostenire de strabunicul, fost chiabur, s-au mutat in maruntaiele ei.

Violet. Violent. Doua cuvinte ce stau aninate de ea, ca doua rufe, falfaind in bataia vantului pe sarma din fata casei.

„Cine nu stie sa astepte, nu stie sa iubeasca”, auzise aceasta fraza la statia de troleibuze de langa casa, intr-o seara de vara, cand pierduse sirul zilelor in care doar un singur cuvant avea culoare si textura. Asteptare. Albastru. Satinat.

Trebuie, trebuie sa astepti. Inca putin. Putin de tot.

Cineva i-a spus intr-o zi ca asteptarea nu are rost. Ca asteapta doar cei slabi si prosti. Sa mearga sa ia ce-i al ei.

Dar ce e al ei?

Ea nu vrea sa ia. Ea vrea sa dea.

***

Cand ii traia bunica, la ea veneau in fiecare seara vecinele. Temele lor preferate erau clostele cu pui si Martorii lui Iehova, care cica dormeau imbracati in asteptarea Judecatii de Apoi. Si ea de o saptamana asteapta Judecata de Apoi.

Cuvintele isi schimba culoarea in timp. Asteptare devenise negru si viscos ca smoala. Se lipise de ea. Ca si rucsacul purtat de nebunii care se pornesc sa faca inconjurul lumii pe jos. Daca i-ar place comparatiile romantice, s-ar gandi ca seamana cu un inger cu aripile pline de smoala, care nu-l mai pot ridica in ceruri si pe care le taraie din urma, la fel cum un maidanez taraie o carpa gasita la gunoi, imaginandu-si ca are o comoara.

Daca ar fi mai tare de fire, mai extravaganta, mai disperata, s-ar duce si s-ar culca sub un gard, asa cum voia sa faca mama ei, in clipele in care intelegea, mai bine ca in alte zile, ca singura cu doi copii nu mai trebuieste nimanui.

S-ar face una cu pamantul.

Ar ramane ca o stana de piatra la intrarea in parc prin care trec in fiecare dimineata copiii in drum spre scoala. Baietii vor alerga, vor impinge fetele din spate, acestea vor sari prin parti, pitigaind taios si lovind in ei cu ghiozdanele roz. In toata galagia si zarva creata in jurul ei, ea nu-si va mai putea asculta gandurile.

Gand – gri si moale, ca vata.

***

Dimineata de marti nu anuntase nimic bun. Cerul laptos, de inceput de un decembrie incert, ii amintea de iarna petrecuta in estul Angliei, unde se exilase dupa o dragoste pe care si-o inventase singura intr-o dupa-amiaza de primavara, intorcandu-se acasa dupa ore. Era ultimul an de facultate. Gasise un baiat eminent, care vorbea sapte limbi si rezolva ecuatii din mers.

Idila durase sase luni in care invatase trei cuvinte in albaneza, aflase ca Transnistria are valuata nationala si simtise pe pielea sa cum e sa fii parasita de un premiant.

Peste trei luni plecase.

Acum, dupa 15 ani de la acea iarna atomica, cu gust de bere englezeasca si transpiratie ce aducea a fish’n’chips, ea statea singura in fata geamului, cu blugii ponositi, care de o spatmana erau si haina de zi si pijama, rugumand o felie de paine neagra. Era fericita. Dragostea s-a intors acasa.

***

Violet, violent.

Dragoste – violet, elastic.

Dragoste care intoarce pe dos. Palmuieste. Injura. Promite. Innebuneste. Pleaca, trantind usa. Tace. Revine. Cuminte. Senina. Timida. Violenta.

Text: Diana Guja

Din viață

De ziua fetelor

Puterea de a face dragoste Nu sex.

Sex poate face oricine. Nici măcar nu trebuie să știi cum. E simplu: excitare – încordare- eliberare – relaxare. După asta te duci acasă și omul nu mai există. L-ai omorât în tine și te-ai dus.

A face dragoste înseamnă a îți lăsa hățurile și a te înmâna bărbatului cu tot ceea ce ești tu: cu partea ta înfricoșătoare și cu cea luminoasă, cu tremurul tău pe care îl poate vedea doar el și cu blândețea și gingășia ta.

Atunci sărutul lui pe pielea ta și pe buzele tale e ca un râu care te spală. Atunci corpul tău devine mlădios și gustos. Atunci el alunecă în tine și tu înveți să zbori.

Când faci dragoste – creezi iubirea. Bărbatul nu mai este obiect de produs orgasme. Nu îl mai cauți pentru tine, ci pentru că voi doi să nașteți iubire. Din tine izvorăște viața pentru că e iubire acolo.

Vei dori să îl vezi, dar nu vei dori să îl posezi și să îl împachetezi doar pentru tine. Pentru că iubirea se dăruiește, nu se fură.

Vei ameți de la sărutul lui și buzele tale îl vor chema. Sânii tăi vor arăta tineri și vor zburda. Pentru că sub ei se ascunde dragostea.

Iar pentru asta e nevoie de putere. E nevoie să înveți să fii vulnerabilă și deschisă. Fără dramă, fără sex. Doar cu dragoste.

Text: Angela Stafii

Foto: ANDRIK ↟ LANGFIELD ↟ PETRIDES

Dragă redacție

Cand inveti sa zbori, nu mai poti merge…

Sa te indragostesti…
Sa inveti a zbura, dupa care sa nu mai poti reveni la mersul pe jos…
Sa plutesti asa, intre dorinte si vise. Zile, saptamini, luni… lasind pe cea care erai in urma…
Apoi sa cazi, chiar din inaltul cerului, chiar in toiul euforiei… Sa revii la solul dur, care este realitatea ta si a celorlalti, o realitate la care ajung toti muritorii si toate lucrurile.

Orice cadere doare. Si totusi, trebuie sa re-inveti a merge pe jos, sa-ti continui viata de rind cu altii, care au cazut si ei, sau care nici nu au zburat vreodata.

Trebuie sa continui sa mergi, cu pasi de sirena metamorfozata. Sa nu mai indraznesti sa privesti marea, sau cerul… Altfel, o ploaie de lacrimi va navali peste tine si te va ineca.

Fluturii din stomac s-au transformat in gindaci de bucatarie, care rod si rad tot ce a mai ramas viu in tine. Traiesti zi de zi cu o durere insuportabila. Si e cu atit mai greu de suportat, cu cit incerci sa-i dai un nume… Nu reusesti, nu poti sa o definesti, aceasta arsura interioara, care creste seara cind te culci si dimineata cind te trezesti. Traiesti cu ea din ziua caderii, iar ea in loc sa scada, creste…

In aceasta dimineata, prin caile sinuoase ale gindurilor tale ai dibuit totusi o definitie: avort sentimental (iti place ce ai dibuit). Il avortezi din mintea si din inima ta. Iar asta doare, si asta ia timp…
Asa ca o sa mai lasi gindacii de bucatarie sa lucreze, caci lucreaza spre bine…

De-ar sti el ce ginduri trasnite ai avut, si inca mai ai!
… sa mergi la farmacie si sa ceri ceva de dezindragostire…
… sau sa-ti schimbi imaginea ca sa-l intilnesti din nou si sa-l seduci, alftel…
… sau sa-i cauti sotia, ca sa-i povestesti despre hobby-ul lui: semanator de insecte in burta femeilor…
… sau sa faci un salt cu parasuta, in speranta ca ea nu se va deschide…
… sau sa-ti tai citeva degete, ca sa nu-i mai poti scrie niciodata… niciodata…
… sau sa iesi sin casa, alergind fara a te opri, pina la epuizare totala… pina la un stop cardiac…
Si astea sint ginduri de femeie matura, trecuta de 30 de ani! Femeie care credea ca nu se va cobori niciodata la naivitatea unei adolescente.

Nu vei face nimic din toate astea!
Fiindca el nu merita nici o frintura din gindul tau, nici un coltisor din inima ta, nici un centimetru patrat din jurnalul tau.

Fiindca sint atitea lucruri frumoase in viata asta, care asteapta se fie visate, descoperite, atinse de tine.

Asa ca iti vei pastra degetelele intregi, pentru a scrie altor barbati.
Iar pina atunci, lasa gindacii sa-si faca treaba…

 

Text: L.

Jurnal

Barbati IV

Se uita la mine.

– Arati bine. Buzele rosii… inteleg ca le porti asa pentru…

– O sa va invinuiesc de hartuire.

– Ok. Esti o urata. Asa e mai bine?

– Stiu cum arat.

N-am dormit doua zile. Au trecut cativa ani si inca arde.

***

Pe caloriferul rece, langa masa de scris, e intins hanoracul lui.

Voiam sa-i dau foc. Voiam sa torn pe el inalbitor si sa i-l trimit colet. Voiam sa-l port la vreo emisiune si sa-i trimit inregistrarea. Voiam sa stie ca nu mai e niciun simbol.

Il voi strange si il voi dona cu celelalte haine. Un hanorac italian nu strica nimanui.

***

Eu stiu sa numar. Firele tale sure. De cate ori ai rasuflat greu. Prostiile pe care le spui pentru a parea amuzant. Secundele intre doua reprize de oftat. Degetele pe care ti le treci prin par. Literele pe care le scrii intr-un minut.

Dar eu nu stiu sa numar pana la zece pentru a lua aer in piept si a deveni rabdare.