Browsing Tag

depresie la copii

Interviuri

Diana Stănculeanu: „Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali”

Diana Stănculeanu (România) este psihoterapeută specializată în terapii cognitiv-comportamentale și coordonează, în cadrul Organizației Salvați Copiii, Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii (CEECC) și o rețea de centre de consiliere pentru părinți. Este practiciană acreditată în furnizarea de programe de educație parentală adaptate nevoilor copiilor și autor și coautor de studii, manuale și articole despre caracteristicile și specificul de dezvoltare al copiilor. Trainer internațional în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA, grație cărui a fost posibil acastă discuție.

Partea I

Când vorbim între noi, femeile, mame de copii, de multe ori, ajungem la concluzia că generația de copii de azi, este foarte diferită de noi, diferită într-un mod pozitiv – este cu mult mai inteligentă, cu mult mai deschisă, cu mult mai descurcăreață. Este asta obiectiv sau doar o percepție a noastră, fiind mame?

Cu siguranță există un grad de subiectivitate în această evaluare, însă această afirmație, că generațiile de azi sunt diferite, este una foarte validă și reală, pentru că copiii cresc nu doar în funcție de moștenirea genetică pe care o moștenesc de la părinții lor, însă un rol extrem de important în felul în care li se construiește personalitatea îl au factorii de mediu, ceea ce se întâmplă în jurul unui copil, experiențele directe de viață pe care le trăiesc. Ori în momentul de față, copiii au factori de influență un pic diferiți decât i-am avut noi. Da, noi i-am avut pe părinții noștri, am avut apoi grădinița, școala, colegii, le au și ei în continuare, dar accesul în online, realitatea virtuală, felul în care ei accesează informațiile și se conectează în acest mediu virtual care devine, dincolo de școlaritate, o dimensiune extrem de importantă în viața copiilor, realmente modifică semnificativ, felul în care personalitatea copiilor din ziua de azi se construiește comparativ cu personalitatea noastră, în sensul în care școala și părinții nu mai sunt demult unicele surse de informație, unicele modele, ci, iată, există și alte contexte în care ei cresc, se formează, se dezvoltă și care n-au neapărat legătură cu mama, cu tata, cu profesorul de la școală. Au legătură cu colegii, dar nu doar în relații de față în față, ci și în acele relații din mediul online, în care mult din viața lor se desfășoară, iar accesul timpuriu și nemediat la informație îi face să fie atât de iuți, îi face să fie uneori foarte sfidători cu ceea ce înseamnă manualul și cartea, care erau sursele de bază pentru cunoașterea noastră, când eram noi mici.

În acest sens, nu riscăm să ajungem la etapa în care lumea în care trăim și care este creată de noi, cei care au crescut în alte circumstanțe și realități, să nu mai fie potrivită pentru această generație? Nu este prea retrogradă pentru ei?

Nu știu dacă este neapărat retrogradă, dar clar, este diferită. Cred că diferența majoră vine din faptul că noi am creat această lume și, în același timp, suntem utilizatori de online, utilizatori digitali, dar nu ne-am născut cu digitalul în viața noastră. Chiar în viața părinților tineri din ziua de azi, online-ul, internetul au intrat la vârste mărișoare, eram studenți. Eu eram studentă când am avut prima adresă de e-mail. În momentul în care stau de vorbă cu un adolescent și îi spun că pe vremea mea nu exista internet și nu aveam adresă de e-mail și nu aveam cont de Facebook, realmente se uită ca la un dinozaur, pentru că este un gen de lume pe care ei n-o pot concepe. Ei, trezindu-se în această lume, făcând ochi în acestă lume, cunoscând-o așa cum este și considerând că doar așa este normal să fie. Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali. Evident că acesta este doar unul dintre multiplii factori care contribuie la formarea copiilor de astăzi, dar este unul important, ale cărui consecințe nu cred că le putem anticipa în acest moment, nu știm cum vor fi ca adulți copiii care sunt diferiți astăzi, ce știm însă că, apropo de prospectele lor de adulți, există multe analize care vin din zona pieții muncii și care deja ne spun sau le spun angajatorilor că vor trebui să-și restructureze foarte puternic politica de resurse umane, politica de menținere a unui angajat la un loc de muncă, condițiile de muncă, pentru a-i ține pe acești copii, viitori tineri adulți, într-un context de muncă care va fi complet diferit față de felul în care muncim noi astăzi.

În contextul acestei lumi digitale și progresiste în care s-au născut acești copii, tema bătăii copiilor încă stârnește multe discuții în contradictoriu. Cum poți în anul 2018 să mai discuți atât de aprins la acest subiect, la care s-a spus deja totul?

În România este la fel. Subiectul împarte țara în două. Suntem în același spațiu cultural, în esență, în care părinții din ziua de azi se zbat între tradiții și modele culturale personale, și felul în care au fost crescuți, și perle de înțelepciune, de tipul: ”Bătaia e ruptă din Rai”, ”Unde dă mama, crește”, ”Copiii sunt ca covoarele, trebuie scuturați”. E greșit să spui că în România sau în Moldova nu există modele de educație parentală, ele există și sunt atât de puternice, apropo de moștenirea culturală, iar, pe de altă parte, avem programe noi de educație parentală, avem acces la informație care ne spune cât de nocivă este bătaia pentru dezvoltarea copilului, avem Convenția cu privire la drepturile copilului, pe care și România și Republica Moldova le-a ratificat, Convenție care interzice orice formă de violență asupra copilului, nu doar cea fizică, ci și cea emoțională. În anumite țări există legi, în România există această lege din 2004, care interzice orice formă de violență fizică. A-ți trosni copilul nu este o alegere greșită de educație parentală. În România în acest moment, a-ți trosni copilul este un comportament ilegal, pedepsibil prin lege. Și cu toate acestea, avem această dezbatere care rupe țara în două, pentru că modelele culturale sunt atât de puternice. Pentru a accepta că a-ți lovi copilul este o sălbăticie, trebuie să faci pace cu felul în care ai fost crescut, să faci pace cu faptul că pe tine te-au trosnit părinții tăi. Să accepți că au făcut-o dintr-o sumedenie de motive, care nu aveau legătură cu cât de mult te iubesc sau nu. Sunt niște mecanisme psihologice ale traumei care ne fac, în timp, să dăm o semnificație pozitivă traumei, m-a bătut spre binele meu, dacă nu mă bătea, cine știe cum ajungeam, pentru că mintea umană trebuie să găsească un sens, un rost în ceea ce ni se întâmplă rău, astfel încât să n-o luăm razna. Și când sursa răului, bătaia, este și sursa iubirii, mama are două mâini, cu una mă mângâie, cu una mă trosnește, are aceeași gură, cu care o dată îmi spune că mă iubește, o dată îmi spune că i-am nenorocit viața, când sursa iubirii și a violenței este aceeași, mintea noastră poate s-o ia razna și atunci trebui să-i dau un rost violenței, să-i dau o semnificație pozitivă, ca să nu dezvolt celălalt gând, dacă mama mă bate, înseamnă că nu mă iubește. Și atunci mă agăț de primul gând, mama mă bate, tocmai pentru că mă iubește și îmi vrea binele.

Așa intrăm și în viața de cuplu, cu aceeași convingere…

Exact. Aceste bagaje internalizate, dar care sunt atât de vechi în noi și sunt atât de consistente, și ca să schimbăm bagajele astea, trebuie să ne gândim, să analizăm, să restructurăm relația cu primii și cei mai importanți oameni din viața noastră – cu părinții noștri. Puțini dintre adulți au niște relații atât de sănătoase cu părinții lor, atât de active, atât de prezente, atât de intense. Nu știu câți adulți își sună părinții de dor sau și-i sună că trebuie, sau pentru că e Crăciunul și e de bun simț să-i dau un telefon, sau să avem o cină chinuită în familie. Sunt mulți adulți care spun: „Ahh, cina de Crăciun cu părinții, n-am chef, dar trebuie s-o bifez…”, dar acest „n-am chef” spune multe despre istoria emoțională cu care am ieșit din familiile de origine. Și această poveste e atât de puternică în noi, că „probabil că m-a bătut pentru că îmi voia binele„, devine credință pe care noi o folosim în felul în care ne creștem copiii. Și mai este încă un aspect, dincolo de ceea ce am vorbit până acum, mulți încă apără disciplina dură, autoritatea, mâna de fier, pentru că nici nu știu cum să procedeze altfel.

Dacă nu luăm doar la nivel de țară, dar și de regiune, că e aceeași situație în Rusia, în Ucraina, peste tot în fostul lagăr socialist, înseamnă că suntem toți cu probleme psihologice? Țări întregi ar trebui să se trateze. Cât este de real asta?

Există o suferință emoțională generalizată, un context care nu ne ajută. Am aflat, venind aici, despre gradul uriaș de migrație economică, care face ca în foarte multe familii, copiii să fie lipsiți de sprijinul măcar al unuia dintre părinți. Mulți copii care cresc în familii în care măcar unul dintre părinți este plecat undeva la muncă în străinătate… Și contextul actual de viață nu e suficient de sigur, încât eu să-mi permit resurse să mă vindec, pentru că eu în continuare trebuie să supraviețuiesc, trebuie să găsesc soluții, trebuie să mă zbat cu sărăcia, trebuie să mă bat cu un sistem educațional în prăbușire…

Ca să te vindeci trebuie să conștientizezi că ai o problema, dar majoritatea populației  nu acceptă acest lucru…

Da, majoritatea nu acceptă lucrul acesta, însă există o minoritate în creștere, o văd în România, categoric o văd și în Moldova. Există atât de multă cerere de educație parentală, încât în momentul în care educatorii, psihologii, medicii, profesioniștii din zona sănătății mintale dintr-o țară încep să ceară asta, e clar că ei au detectat o nevoie, dar au detectat și o portiță mică-mică de intervenție. Și este adevărat că schimbarea n-o să vină semnificativ și peste noapte, pentru că chiar și în țările scandinave, care sunt model de creștere pozitivă a copiilor, schimbările au venit în zeci de ani. Suedia a interzis bătaia asupra copiilor în 1979, având la momentul respectiv niște procente mari de utilizare a pedepsei corporale în familie, 60-70 la sută, ca să ajungă în 2017-2018 sub 10 la sută, deci vorbim de un procent în scădere de,  50 la sută, în 40 de ani. 40 de ani rulezi două generații. Trebuie să ne dăm timpul ăsta. Nu știu dacă aveți lege în Moldova, cred că nu aveți, ai fi surprinsă, dar la nivel global doar 57 de țări au pedeapsa asupra copiilor interzisă prin lege. În cele mai multe părți din lumea asta este ok să lovești copilul și să-l crești cu violență. Dar în puține țări lucrurile încep să se schimbe, doar că probabil alte țări sunt mai sănătoase decât țările noastre și eu cred, ca și tine, că avem în contextul ăsta cultural un grad de suferință, ca popor, extrem de puternică, care a venit și din felul în care am fost crescuți, dar care a venit și din contextele opresive în care am fost conduși. E o violență care venit nu doar de la mama și de la tata, a venit și de la conducătorii noștri.

Depresia este un alt subiect care la noi este deseori interpretată ca un moft, ”suferi de prea mult bine”. Înțeleg că și copiii fac depresie și aș vrea să explicăm puțin ce înseamnă o depresie și, mai ales, depresia la copil. Este această depresie cauzată de starea de „prea bine” și că are de toate, că „dacă ar fi ieșit de dimineață să prășească 10 hectare, cum făceam eu pe timpuri, nu mai avea el depresie”?

Copiii care au depresie din prea mult bine, de obicei, constatăm că au prea multe obiecte și oportunități materiale, dar prea puțină prezență și afecțiune și interacțiune directă parentală. Eu lucrez  cu copii care fac depresie din prea mult bine, dar sunt copii crescuți cu bona, crescuți în școli private, unde stau de la 8 dimineața până la 7 seara, unde sunt duși și sunt luați de un șofer, care își văd părinții un pic seara, înainte de a dormi și îi mai văd poate un pic în weekend. Și dacă asta se întâmplă la vârste mari încolo, e într-un fel, dar când lucrurile se întâmplă când ai 5 ani, 6 ani, 7 ani, 11 ani – deja e altceva. Sunt acei ani în care copiilor le este dor de părinții lor și și-i doresc în viața lor. Mama și tata sunt jucăria supremă. Nu-mi trebuie jucărie scumpă, vreau să-i am pe ei, chiar dacă ne jucăm cu scobitori la masă, dar ma joc cu ei, avem interacțiune directă, creăm relația de atașament care este primul obiectiv de dezvoltare al ființei umane și are loc în primii ani de viață și este cel mai protectiv împotriva depresiei de-a lungul timpului. Să am niște relații sănătoase de atașament cu oamenii importanți din jurul meu. Ori când, din varii motive, acești oameni lipsesc sau nu sunt prezenți în maniera în care copilul are nevoie sa fie prezenți, eu învăț niște lucruri despre mine și despre lume. Pot să învăț că nu sunt demn de-a fi iubit, că n-am valoare, că nu merit, că orice altceva este mai important pentru părinții mei decât eu și dacă eu nici măcar pentru părinții mei nu contez, cum aș putea conta pentru altcineva. Și astea sunt primele convingeri despre sine cu care creștem, pentru care avem nevoie de ani de terapie, ca să le schimbăm și să acceptăm ca merităm iubire, că merităm să fim în relații sănătoase, că merităm să ne fie ok, dar e un proces de vindecare tare dureros și tare lung. Și da, există depresie în rândul copiilor. Noi o numim depresie reactivă. Depresia are și niște cauze doar interne. Sunt persoane care fac depresie, pentru că pur și simplu substanțele din creierul lor, responsabile cu starea de bine, se numesc neurotransmițători, se produc în cantitate foarte-foarte mică. E ca atunci când ai oase fragile. pentru că ai insuficiență de calciu. Uneori faci depresie pentru că în creierul tău se produce foarte puțină serotonină și atunci ai o stare emoțională constant proastă, complicată și, ca să-ți fie bine, trebuie să iei medicamente. În cazurile copiilor, lucrurile nu stau așa. De aia, depresia lor o numim reactivă, în sensul în care un copil face depresie, ca răspuns, ca și consecință la ceva ce se întâmplă în viața lui. Am vorbit de părinți și de lipsa lor, poate să fie o cauză. Poate să schimbe școala. Schimbatul școlii pentru copil nu înseamnă doar schimb clădirea, înseamnă că pierd o grămadă de prieteni, înseamnă că pierd poate niște profesori la care am ținut, înseamnă că nu știu unde mă duc, școala nouă, oricât n-ar fi ea de bine marketată de către părinți, să te duci la o școală nouă grozavă pentru respectivul copil este doar o gaură neagră, un mare necunoscut pe care nu știe ce să pună. Poate să fie bine, poate să fie rău, el nu știe în momentul ăsta. Înseamnă că pierde cartierul în care a crescut. Deci sunt atât de multe pierderi, pentru care un copil, pe moment, s-ar putea să nu aibă resurse să facă față. Și lucrurile se vor rezolva abia după ce constată că noua realitate, care după prima etapă în care e o gaură necunoscută, se umple cu experiențe bune. Un preșcolar poate să facă depresie, când i se naște un frate. Apariția unui copil mic în familie nu este un eveniment pozitiv pentru toată lumea. Pentru un copil de 4-5 anișori, apariția unui frățior mai mic nu înseamnă automat mai multă iubire. De obicei, înseamnă părinți mai obosiți, mai puțin disponibili, extenuați, cu toleranță scăzută la frustrare, cu o concentrare majoră pe nou-născut, pentru că nou-născutul este sută la sută dependent de părinți, cu mai puțin timp pentru primul născut, cu așteptări noi pentru copilul mare: „Tu de acum ești mare, trebuie să înțelegi.”.

Cum se manifestă depresia la copii atât de mici? Iși dau părinții seama că este o depresie?

Nu prea își dau seama. Ba, mai mult, manifestările unui copil cu depresie sunt deseori etichetate ca și comportamente de răsfăț și sunt pedepsite suplimentar, ceea ce nu face decât să accentueze problema, pentru că adesea în cazul copiilor mici depresia este „arțăgoasă”. Când ne gândim la persoane cu depresie, ne gândim la multă tristețe, la multă izolare socială, la retragere, lipsă de chef, cuvinte puține, mult plâns, dificultăți de somn. Un copil cu depresie nu arată neapărat așa. Foarte puțin arată așa. Cel mai adesea copilul cu depresie este iritabil, este agitat, are comportamente agresive, n-are răbdare, toleranța lui la frustrare e la piciorul broaștei. N-are chef de nimic, dar respinge agresiv: „Du-te!”, ”Lasă-mă!”, „N-am chef de tine!”. Iși distruge jucăriile, dacă e școlar, spune: „La naiba cu școala! N-am chef de școală!”. Se transformă într-un cumul de comportamente tare nesuferite, tare greu de dus, pentru care, cel mai adesea, părinții au ca soluție pedeapsa, cearta, critica, etichetarea, adică fac fix pe dos decât are copilul nevoie să se întâmple. Se retrag și mai mult sau îi transmit mesaje negative, când copilul are nevoie de un mesaj de tipul: „Văd că ți-e greu. Văd că ceva e în neregulă. Deocamdată nu înțeleg ce e cu tine. Dar uite, eu sunt aici și dacă mă ajuți, găsim cumva o soluție.”

Cum se tratează un copil de depresie?

Eu lucrez destul de mult cu copii cu depresie. Munca grea în tratarea copilului cu depresie ține de munca cu părinții lui. Pentru că așa cum spuneam, depresia copiilor mici este reactivă, în contextul în care ceva se întâmplă în viața copilului și atunci trebuie să lucrezi cu contextul de viață și, cum un copil are foarte puțin control și foarte puțină putere în a-și modifica condițiile vieții, trebuie să ajungi la oamenii care au această putere și aceia, cel mai adesea, sunt adulții – părinți, cadre didactice cu care ținem legătura, pe care îi învățăm ce să spună, cum să facă, cum să procedeze, ce atenție să acorde, în ce fel de comportamente să fie pusă acea atenție, încât copiilor să le fie bine. Și evident că lucrăm și cu copilul, el nu este exclus din aceasta poveste, dar lucrurile sunt cam 60/40 – 60 la suta lucrul cu adulții, 40 la suta lucrul cu copiii. Este un procent care se schimbă în favoarea copilului, când acesta intră în adolescență. Din adolescență încolo, oricare ar fi dificultatea copilului, el devine principalul beneficiar al unui proces de consiliere și de terapie, pentru că adolescenții sunt autonomi, pentru că în adolescență ceea ce vine de la mama și de la tata începe să conteze din ce în ce mai puțin și atunci investiția se face masiv în adolescenți, nu lăsăm deoparte părinții, dar lucrul cu ei este mult diminuat, comparativ cu vârstele mici, când lucrul cu părintele este semnificativ, e majoritar și lucrul cu copilul este, oarecum, minoritar.

Va urma…

Diana Guja