Browsing Tag

despre dragoste

Dragă redacție

Ea vine si gata. Ori nu vine.

Cica, toti oamenii merita iubiti. Probabil. Dar stiu ca sunt si oameni care nu merita iubiti. Ei stiu asta, si eu am aflat asta de curând. Cu toții avem probleme, complexe, frici, răni. Unele le putem rezolva singuri, pentru celelalte avem nevoie de specialist. Da, da, de specialist. De psiholog.

Eu nu intotdeauna pot spune ce cred altor oameni, inclusiv când termin o relatie, pentru ca nu pot rani. Iar adevarul uneori e neplacut. Ma gandesc ce o sa simta omul, dar poate ar trebui sa ma gandesc in primul rand la ce simt eu.

Adevarul uneori doare… O data cineva mi-a dat replica ca nu sunt capabila sa accept ajutor, nu sint capabila sa accept sa imi poarte cineva de grija. A fost neplacut, dar a fost adevarat. Am luat aminte, acum invat sa permit altora sa imi poarte de grija, invat sa fiu slaba, vulnerabila. Pentru ca a fi vulnerabil e uman.

Oamenii care nu merita iubiti, sunt din categoria care singuri nu se iubesc pe sine. Oamenii care nu vor relatii serioase, sunt din categoria care nu se iau in serios nici pe ei insisi, oamenii care nu le place sa li se spuna ca sunt frumosi, e din motivul ca ei insusi nu se considera frumosi.

Da, sunt oameni care nu merita sa fie iubiti, pentru ca nu pretuiesc iubirea, nu pretuiesc oamenii. Iar in adancul lor, isi plang de mila ca sunt singuri. Ori iubirea este un dar, un miracol, care se intimpla si gata, fara sa o chemi, fara sa ii gatesti mese. Ea vine si gata. Ori nu vine.

 

Text: L.

Foto: Nick Fewings/Unsplash

Dragă redacție

Eu cred in jumatati

Am ajuns in timpurile când obiectele au devenit mai importante decat relatiile umane. Cand oamenii sunt gata sa renunte la oameni, fara mari ezitari. Ori, dupa mine, oamenii si relatiile umane sunt una din cea mai valoroasa resursa, iar dragostea este elementul care da gust si culoare vietii. Una din observatiile mele este ca atunci cand viata personala nu exista sau nu este asa cum mi-o doresc, am tendinta de a umple acest gol cu cariera, bani, lucruri, cu orice, numai sa ma mint pe mine insami. Fiecare din noi incearca sa il umple dupa cum il duce capul, chiar daca, la nivel de subconstient, cu totii stim ca acest gol nu poate fi inlocuit cu nimic, afara de iubire.

Fiecare fiinta umana are necesitatea de a fi iubit si acceptat. Fiecare! Aceasta fiind o necesitate fundamentala pentru buna si armonioasa noastra functionare. Barbatii, ca si femeile, suferă si isi doresc relatii serioase, de lunga durata, cu un partener pe care sa-l iubeasca si sa-l respecte si invers. Doar ca am observat ca ei sunt mai putin dispusi sa mearga la aceasta, ei sunt mai putin responsabili, sunt mai putin deschisi spre compromisuri, si, mai ales, mai putin deschisi sa fie vulnerabili. Si dragostea te face vulnerabil, te face sa iti lasi pielea veche si uscata, ca de sarpe, sa te dezbraci de frici, de complexe, si ii permiti sa te transforme intr-o versiune a ta mai buna.

Eu cred in jumatati, si nu atat in jumatati, cat in ideea ca sunt putini oameni pe pamint cu care esti compatibil si poti crea o relatie armonioasa, sa va ințelegeti din jumate de cuvant, sa va iubiti si sa fie reciproc. Nu toti castiga acest bilet si au sansa sa il intilneasca pe acest om. Si cu cat inaintam in varsta, cu atat posibilitatea de a crea o relatie fericita este mai mica, deoarece cu varsta noi tot mai mult analizam, tot mai putina incredere avem in oameni, si tot mai inchisi devenim, tot mai putin acceptam sa mergem la compromisuri, si sa ne permitem sa acceptam ca iubim, ca suntem slabi, si ca putem iubi ca copiii.

Dragostea de la 30 ani si dupa o casnicie e diferită de dragostea de la 20 ani si cu siguranta aia de la 40 e diferită de aia de la 30. Dragostea de dupa 30 e asumata. Iubesti cu hormonii, dar iubesti si cu creierul. E o dragoste matura din care poti crea o relatie cu durata de o viata. Insa cu cat mai mult insucces avem in viata personala, cu atat mai mult renuntam la sansa de a mai iubi. E ca atunci cand tragi o betie de toata frumuseatea si a doua zi iti spui ca nu mai bei in viata ta. Doar ca in dragoste e mai dureros si mai grav. Iubirea te poate inalta si tot ea te poate cufunda in fundul pamantului. De fiecare data cand iubesti si nu merge, o data cu iubirea, moare si o parte din tine, o parte frumoasa…

Privesc in jur… tot mai putine si mai putine cupluri care traiesc din dragoste. Cupluri diferite, dar care sa se bazeze pe o dragoste profunda, devin tot mai putine, de parca ti s-ar parea ca intr-o zi vor fi ca dinozaurii, disparuti demult si fara drept de recuperare. Iubirea necesita asumare, necesita curaj si responsabilitate. Cred ca fiecare din noi o intilneste macar o data in viata, pe cea adevarata, daca e norocos, insa cati din noi stiu sa o pastreze?

 

Text si foto: Ileana P.

Din viață

Ultima cafea

Vasile a intrat in casa, s-a uitat prin parti si s-a sprijinit de usor. Sudoarea ii curgea pe frunte, in jos pe tampla, spre obrazul boronit de grija zilei de maine. Vasile era barbatul Tamarei. Toata lumea il tine de nebun si de cate ori il intalneste in sat, il saluta cu jumatate de gura si cauta sa nu intre in vorba cu el.

Se zice ca Vasile a innebunit cand a aflat ca Tamara s-a luat cu un italian, acolo unde lucra ea, desi Tamara niciodata nu i-a vorbit deschis despre asta. Dar satul nu scoate vorbe pe loc gol.

Tata i-a adus un scaun.

– Sezi Vasile, odihneste-te. Afara e cald.

– Asta e fata matale?

– A mea, a mea. Ce, nu-mi seamana?, facu tata fudul, de parca putea vreo femeie sa-i semene, el, cu mustatile lui ce atarnau deasupra gurii stirbe.

– Auzi, nene Mihai, am venit sa iau de la dumitale rasnita. Tin minte ca raposata avea una in pod. Am nevoie pentru niste grane si nu vreau sa fac drum la moara, ca nu am de moara.

– Cum sa nu, Vasile… Este rasnita ceea, atata zarva a mai fost si de la ea pe timpuri, cand mama era una pe toata mahala s-o aiba. Si sfada, si suparari, ba o da, ba nu i-o intorceau. Ba i-o furau… Da’ ea tot acolo a ramas. Numai noi, oamenii, ne ducem…

Vasile a fost profesor de geografie in scoala din satul vecin. Vorba lui culta de la profesie i se trage. E unicul barbat din sat care vorbeste cu doamna, domn, nene si tanti.

Tata a iesit din casa si s-a indreptat spre saraies, in podul caruia trebuia sa fie rasnita de o varsta cu el. Mi-a trecut prin minte ca o sa-i fie greu sa care cele doua pietroaie, cu mainile lui tremurande, coborand pe o scara subreda. Dar gandul a fost inlocuit rapid de altul. Era prea cald, ca sa ma pot concentra pe solutii. Si apoi, prezenta lui Vasile, faptul ca statea in usa, blocand trecerea, reputatia lui de om deocheat, toate ma tineau lipita de peretele de langa aragaz, unde invarteam lingura in ibricul cu cafea. Cand linistea dintre noi devenise insuportabila pentru mine, invelindu-mi, cu un strat gros si unsuros, corpul meu transpirat si plin de praful drumului de tara, pe care venisem mai devreme, m-am intors spre el si, fara sa-l privesc, l-am intrebat:

– Beti o cafea?

Vasile nu-si uitase manierele:

– Multumesc, sunteti foarte draguta, dar nu vreau sa incomodez… Ma asteapta baietii… Stiti cum e la tara… Treburi… animale… gospodarie… Incetisor, facem si noi ce putem…

Vorbea incet, rar. Pana la cuvantul “tara”, as fi jurat ca sunt intr-un spatiu cu multe birouri, cu barbati la costum, cu pas alert, planuri pe seara si week-enduri lungi la Praga. Cand am ridicat, insa, ochii spre el, strabatand toata smoala dintre noi, am vazut un om obosit, care mai purta pe varful degetelor ramasitele visurilor de candva. De cand era cu mult mai tanar, mai viu. De cand Tamara era langa el, il iubea si ii nastea copii.

Era Vasile nebun, asa cum se zicea? Innebunise Vasile de dragoste si dor? De gelozie? Cand i-am gasit privirea, nici macar nu m-am speriat. Vasile nu era nebun. El, pur si simplu, nu era. Vasile a ramas undeva departe. Posibil intr-o zi de primavara, in postul Pastelui, cand Tamara lui a fost a lui pentru ultima data si el nici nu-si dadea seama. Cand ea i s-a dat din mila si recunostinta pentru toti anii petrecuti impreuna, pentru copiii lor, pentru casa pe care au inceput s-o construiasca, pentru faptul ca era cult si vorbea ca nimeni altul in tot raionul, pentru ca purta camasi albe si nu a ridicat niciodata mana la ea. Tamara s-a intins sub el si l-a lasat sa intre acolo unde demult nu mai era loc pentru Vasile.

Tata nu mai venea.

Dupa ce am invins primul obstacol pana la corpul lui Vasile, golit de suflet, asezat in usa noastra, pe un scaun acoperit cu bucati de laicerase, mancate de ani si de uitare, dupa ce am m-am convins ca o carcasa acoperita cu carne uscata si piele subtiata, nu au cum sa ma indimideze si sa ma faca sa rosesc si sa caut cuvinte potrivite, dupa ce gandul, ca nu sunt in pericol in prezenta acestui barbat tacut, s-a instalat in capul meu, i-am schitat ceva, ce ar fi trebuit sa insemne zambet.

– Cafeaua e gata. Pana apare tata, reusiti s-o beti.

Vorbeam si intelegeam ca imi intind o capcana. Ca in fata mea se asterne o vesnicie in care va trebui sa sorbim unul in prezenta altuia din cesti de portelan din serviciul raposatei si sa ne prefacem ca nu vedem moartea care il asteapta cuminte sa-si termine treburile.

Stiam ca Vasile nu o va duce mult. In jur mirosea a mormant proaspat sapat.

Am turnat cafeaua in cesti. Si am facut un pas. Doi pasi. Trei pasi. Patru pasi, ca sa ajung la Vasile. I-am intins cafeaua.

– N-am baut demult cafea… Inainte imi trimitea Tamara… din Italia… Lavazza…

Tamara. Tamara. Ciuma de Tamara. Durerea de Tamara. Tamara care nu mai e. Tamara care ti-a luat ochii. Sufletul. Viata.

A intrat tata, carand rasnita plina de praf, paienjenis, oua de tot felul de insecte si semne de trecere a soarecilor. Rasnita pentru care bunica purtase razboaie cu toata mahala. Marul discordiei intre vecini. Scutul si sabia gospodariei noastre.

– Iaca, Vasile. Intreaga, buna, ca in prima zi… Sa iti fie de folos… Eu n-am mai pus mana pe ea de cand eram flacau. Vezi si tu…

Vasile mi-a intins ceasca goala. S-a ridicat, a mutat scaunul.

– Multumesc pentru cafea. Multumesc pentru rasnita, nene Mihai. Cum termin treaba, o aduc inapoi.

Ne-a daruit o plecaciune. Apoi s-a lasat in pirostrii si a ridicat monstrul de piatra si a luat-o spre poarta. Ma uitam din urma lui, la spatele usor incovoiat, la camasa spalacita, la ceafa lui cu par insurit si rar, la gatul ars de soare. Imi luam ramas bun de la Vasile. O vedeam pe Tamara in rochie albastra, cu floricele albe, cum mergea desculta la vale, cu o caldare de apa in mana. Intr-o vara cand in trupul ei era loc pentru Vasile.

A doua zi Vasile a fost gasit spanzurat in podul casei pe care a inceput s-o construaisca cu Tamara. De rasnita asa si nu s-a mai folosit. Tata a adus-o acasa si a urcat-o in pod.

 

Text: Diana Guja

Din viață

Love kills slowly

Într-o bună zi iubirea trece și ne lasă-n c**** gol și cu jumătate din sistemul nervos aruncat în bătaia vântului. Și ustură. Ne rupe până la carne și ne pune contra tuturor crezurilor avute până o dinioară. Ca urmare apar bocetele, scârțâiturile, durerile de inimă, nopțile albe și blestemele. Vărsături de venin peste numele lui Dumnezeu, acuzații precum că nu ne-a protejat fericirea și multe alte arătări prostești, caracteristice victimilor în iubire. Dar Dumnezeu, săracul, nu e vinovat că noi  vedem fericirea în tot și-n toate și alergăm mii de kilometri pentru a o prinde, deși ea știe singură drumul către noi.

Eu nu știu cine a spus că marea iubire se întâlnește o dată în viață. O poți întâlni de 10 ori și să o pierzi cam tot de atâtea. Prima dată e greu, a doua, a treia… După, înțelegi că orice relație în care nu mai e loc pentru tine, trebuie încheiată. Ai scos valiza, ți-ai pus într-o pungă lacrimile, ai lasat pe masă fața camuflată de om fericit și împlinit într-o iubire, pe care tu ai târâit-o până aici și pleci.

E greu să cauți vinovatul atunci când marea dragoste căreia te-ai dedicat trup și suflet ți se scurge printre degete, de aceea preferăm să-l căutăm peste tot, deși el stă frumos, relaxat în noi și-n lipsa noastră de atitudine. Cine nu știe că tot  ce se aprinde se și stinge? Toți știu. Nimeni nu vrea să recunoască.

Unele femei cred prea mult în serialele la care se uită. Își admiră prea mult prietenele pentru iscusința cu care își țin bărbații în chiloți. Au prea multă încredere în plăcintele făcute pentru odraslele lor și cred că dragostea se ține pe sex, atunci cand restul resurselor sunt epuizate. Apoi se arată dezamăgite când adorm singure, când pe ei îi doare fix în bască de culoarea  lenjeriei de pe ele, când plăcintele stau și se răcesc sau prind mucegai pe masa din bucătărie.

Am admirat întotdeauna femeile care nu se tem de sfârșituri. Care sunt conștiente că de la asta nu se moare. Care plâng, țipă, urlă, trântesc și după 10 minute își au capul pe umeri.

Așa e la toți. Suferința reușește să intre la un ceai în fiecare casă. Eu, spre exemplu, nu vreau să ajung peste ani și să regret că nu am pus punctele la timp. Să înțeleg că n-am făcut decât să cerșesc dragoste și să o cer în cele mai umile moduri, deși nu avea de unde să-mi fie oferită.

Dacă nu e, nu e. Va fi altadată, cu altcineva, altundeva. Plâng! Dau cu capul de pereți, dar nu căut să iau de unde nu este. Voi găsi în altă parte. Și poate că va fi mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

Ce nu e lângă noi, e fix în fața noastră. Și ne așteaptă.

 

Text: Natașa Bujor

Foto: Jez Timms

Din viață

Dragoste necondiționată în cuplu nu există

În ziua în care toate departamentele de marketing din lume celebrează dragostea (și noi pe lângă ele), se cer spuse câteva cuvinte despre dragostea necondiționată, o noțiune mai nouă, foarte populară într-un anumit cerc de oameni, folosit ca și contraargument când se fac analize de bucătărie a nereușitelor unor relații amoroase și la justificarea aflării în relații abuzive.

De exemplu:

-Daaaa, da’ eu l-am iubit făraă așteptaări, da’ el, el, nesimțitul (potlogarul, idiotul, măgarul), s-a dus la alta.

Sau:

-Eu îl iubesc așa cum este. Mă mai bate el… Da na, a avut o viață grea…

Într-un cuplu nu există dragoste necondiționată. Însăși faptul că am ales o anumită persoană este condiționat de anumiți factori, unii din care nici nu-i conștientizăm și asupra căror nu avem nicio influență.

Înainte de a ține omul de mână și a ne uita în ochii lui, jurându-i dragoste veșnică, noi l-am mai ales după anumite criterii fizice. Evoluționiștii au făcut o serie de cercetări care demonstrează că și femeile, și bărbații își aleg partenerii și partenerele după caracteristicile sexuale secundare, acestea fiind un factor determinant în succesul lor reproductiv și viabilitatea urmașilor. Simplu, noi instinctiv ne alegem bărbatul cu care avem cele mai mari șanse să concepem copii sănătoși.

Din punct de vedere psihologic, alegerea partenerului e, la fel, departe de a fi conștientă. Ea depinde în cea mai mare măsură de relațiile pe care le-am avut cu părinții, de ralțiile pe care le-au avut părinții între ei, de climatul din familia lărgită în care am crescut, atitudinea mamei față de noi când eram foarte mici și totalmente dependenți de ea – toate aceastea joaca un rol important în viața amoroasă de mai târziu. Relațiile abuzive, în care ne lansăm trup și suflet, au fost generate de ceva, ele nu apar din neant, ele sunt condiționate de „istoria bolii” noastre.

Apoi există o serie de factori sociali care ne fac să alegem parteneri, care să corespundă așteptărilor societății, aceasta garantându-ne o acceptare din partea ei. Or, puțini sunt cei, gata să trăiască marginalizați, exilați la granițile cetății, ducând o viață lipsită de sentimentul apartanenței la ceva mare și grandios. Fie această o religie sau o fobie general acceptată, cum ar fi homofobia.

Și cum râmâne cu listele de preferințe pe care le avem față de partenerul ideal? Lista despre care în ultimii ani a scris fiecare site pentru femei – cum o scriem, cum o punem sub pernă și cum într-o zi va apărea bărbatul (sau  femeia) care va corespunde 100% doleanțelor noastre. În alte cuvinte, o listă de condiții. Cum trebuie să fie bărbatul pe care eu îl voi iubi. Cum trebuie să fie femeia pe care o voi iubi. Sau – ca să iubesc un barbat/o femeie, adică să mă daruiesc lui/ei, el/ea trebuie să corespundă exact (de dorit) așteptărilor mele. Nu e asta oare o condiționare a dragostei, deja una foarte conștientă?

Apropo, ce spune DEX-ul despre această „dragoste necondiționată”?

Dragoste, conform Dex-ului, este un sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor; legătură sexuală; relație amoroasă.

Necondiționat, conform aceluiași DEX – care se acceptă fără condiții, fără rezerve.

Or, ceea ce se întâmplă în procesul îndrăgostirii sau, dacă să ieșim din formularea romantică, în procesul atracției sexuale între două persoane (adulte sau care au atins vârsta consimțământului), este departe e a fi făra condiții și fără rezerve.

În concluzie, n-ar fi cu mult mai sănătos, matur, simplu și ieftin să recunoaștem că da, avem așteptări de la omul cu care ne vom lega, eventual, cotidianul viitorului apropiat sau chiar viața? Și că în ziua în care acesta nu vai mai răspunde așteptărilor noastre, ne vom despărți. Și să-i explicăm omului deschis ce așteptări avem și ce valori împărtășim. Și să ne respectăm, pentru a inspira respect, iar în ziua în care acest respect, din anumite motive, va seca, noi ne vom strânge lucrurile și vom pleca. Sau vom ruga să ne fie eliberat spațiul locativ. Eventual, cu împărțirea averii și stabilirea unui orar de îngrijire a copiilor.

Pe final, vreau să vă spun ceva foarte important, informație de care poate să depinda viața femeilor pe care le cunoașteți sau chiar a femeii care sunteți – într-o relație abuzivă dragoste nu există. Acolo există dependență. Și codependență. Ambele se tratează.
Copii

Dragostea ca solutie

Asa s-a intamplat ca in ultimul timp am auzit multe istorii triste, in care copiii raman fara parinti, in care parintii, inca in viata, raman fara copii. Am vorbit cu oameni care vor sa schimbe ceva. Care isi fac munca de asistenti sociali, psihologi, juristi sau manageri bine, cu dedicatie, sincer crezand in importanta a ceea ce fac. Oameni care lupta cu sistemul, cu mentalitatea, cu indiferenta. Oameni care lupta pentru bugete.

Toata aceasta nefericire, care, in cazurile mai norocoase, ajunge pe mana profesionalistilor, dar nu pentru mult timp, are o singura cauza. Toti copiii care ajung in strada sau in penitenciare, au vrut si vor un singur lucru.

Dragoste.

Asta e tot de ce are nevoie un copil. De dragoste.

Este incredibil cat sunt de toleranti copiii. Ei pot tolera practic orice – si lipsa banilor, si faptul ca mama sau tata duc un mod de viata libertin, multi copii tolereaza si alcoolismul parintilor, daca, in putinele ore in care sunt treji, acestia le ofera afectiune.

Copiii sunt gata sa faca orice pentru dragoste. Sa fuga de acasa. Sa se incurce cu oameni periculosi. Sa lase scoala. Sa fure. Sa se prostitueze. Sa omoare. Asta e strigatul lor.

„Va rog, iubiti-ma!”

In secolul in care dragostea a devenit atat de accesibila, atat de banalizata, atat de populara, in acest secol al etalarii sentimentelor si al mesajelor excesive de iubire, unii copii sunt gata sa-si ia lumea in cap, numai ca sa poata rupe o faramitura din ceea ce toata lumea are, in afara de ei. Ei sunt gata sa se transforme in Supermani, asa cum vad si inteleg ei un Superman, numai ca sa poata fi observati. Cine e observat, e iubit. Asta cred ei.

Asta credem toti noi.

Dar noi nu stim sa iubim. Am uitat. Nu ne-au invatat. Noi am fost conditionati sa iubim pentru ceva. Pentru statut. Pentru siguranta pe care ne-o ofera alt om. Pentru importanta noastra pe care o descoprim in ochii privitorului. Noi si copiii ni-i iubim pentru ceva. Pentru sanatatea lor. Pentru frumusete. Pentru inteligenta. Pentru purtare exemplara. Pentru note bune. Pentru faptul ca sunt comozi. Pentru docilitate. Un copil incomod are zero sanse sa fie iubit. El nu are pentru ce. Iar noi sa iubim pur si simplu nu stim. Nu ne-au invatat. Nu ne-au iubit.

Si cand te gandesti cate vieti sunt distruse, cati oameni isi dedica tot timpul ca sa le repare, de cat efort e nevoie ca sa aduni fonduri, sa faci bugete, sa scrii comunicate, brosuri, articole si carti, sa organizezi conferinte si ateliere. Pentru a transmite un singur mesaj. Un mesaj simplu. Gratuit. La indemana oricui.

 

Imagine: O fetita din Cambodia, de Stephen Bures

 

Maraton

Text despre dragoste

Acesta este un text despre cum vad lucrurile exact in acest moment.

 

M-am gandit mult daca am ce cauta in maratonul povestilor de dragoste. Daca e justificat din partea mea vreun text despre dragoste cu final fericit. Fericit in sensul in care am fost invatate ca trebuie sa fie – nunta, casa de piatra, copii.

 

Multi ani mi-am repetat si acum pare-se ca aproape ma convinsesem – nu sunt facuta eu pentru viata de familie. Nu sunt facuta pentru dragoste in doi, la umbra teilor, pe cearsafuri albe, din zestrea bunicai, pentru mici-dejunuri lungi, pentru pahare de vin pe terasa, pentru 30 de ani de ritmuri moi de vals in doi.

 

Si hai de la inceput… Azi invat ca astia sunt doar gandaci de colorado in cap. Ca sunt buna asa cum sunt. Si ca fiecare om poate fi iubit. Sau merita sa fie iubit.

 

E straniu acest sentiment. Cand te inveti. Cand accepti ca esti asa cum esti. Cand nu te mai zgarai pe fata pentru ca nu esti suficient de buna. Pentru ca te crezi proasta, idioata, urata, total neinteresanta, plata, plictisitoare. Pentru ca el nu te vede. Cand mii de ochi te vad. Si, pana la urma, care sunt granitile acestui „suficient”?

 

Sunt zile in care te culci si te gandesti ca asta niciodata nu se va sfarsi. Ca tu niciodata nu vei accepta prostia si uratenia ta. Ca el niciodata nu va avea chef sa descopere ce e dincolo. Si numeri anii. Si te gandesti ca de-ar veni mai repede batranetile, ai fi salvata.

 

Apoi e dimineata. Apoi sunt oameni care te ajuta. De aceea ca i-ai rugat. De aceea ca te inecai. De aceea ca dragoste este pentru toti. Chiar si pentru prosti si urati. Care nu sunt nici prosti, nici urati. Care sunt asa cum sunt. Nitel vulnerabili. Nitel fricosi. Nitel indecisi. Nitel disperati. Nitel neincrezuti.

 

E adevarat, eu asta inca nu simt. Nu simt ca undeva, cumva a ramas ceva si pentru mine. Ca este o poarta pe care intra toti. La care nu sta nimeni sa te intrebe tabla inmultirii, ce muzica asculti, ce filme stii, ce carti ai citit. La care nu sta nimeni sa te priveasca a lehamite si sa-ti dea de inteles ca ti-a deschis doar pentru ca „totuna nu era nimic mai bun”.

 

Si sunt curioasa. Curioasa sa vad ce e dincolo. Curioasa sa vad daca voi avea putere si dorinta sa ajung. Curioasa sa ma conving ca dragoste exista pentru toti. Chiar si pentru oameni ca mine si ca toti cei care au trimis povesti mai deosebite. Fara nunta, casa de piatra si copii frumosi. Care au a veni. Sau care nu au a veni niciodata, dar asta nu conteaza. Pentru ca fiecare are finalul sau de film. Taiat pe masura.

 

 

 

Copii

Despre dragostea explicata involuntar copiilor nostri

Azi vom vorbi despre dragoste si toleranta. Despre corectitudinea sentimentelor. Despre valori si gardienii bunului simt.

Azi vom vorbi despre viitorul nostru, care nu va fi atat de luminos cum ne place sa o credem. Si nu va fi luminos tot din cauza noastra, care, traind la umbra o viata intreaga, nu mai stim cum sa lasam lumina sa ajunga la crengile tinere.

Aseara, in ajun de sarbatoarea inimioarelor, pisoiasilor, trandafirilor rosii, ursuletilor si altor chitibusuri care alcatuiesc colorata viata a celor mai tineri decat noi, in casa era mare forfota. Origami, inimioare, felicitari, jucarii de plus, intrebari chinuitoare “Cui sa-i mai dau o felicitare?”

Lista nu era mare. Din aceasta erau exclusi toti baietii din clasa. Deoarece e rusine sa daruiesti unui baiat o inimioara. Si daca toti vor crede ca il iubesti? In lista ramase cateva nume de fetite.

Fetele pot sa-si faca declaratii, confidente, se pot imbratisa, saruta, darui mici atentii. Baietii nu pot. E rusine. Asa le-a spus o doamna invatatoare. Ca e rusine ca un baiat sa ofere altui baiat o felicitare de Sf. Valentin. De ce e rusine, nu a fost clar. Copiii, insa, si-au luat lectia.

La 9 ani ei deja stiu ca in dragoste sunt reguli. Si nu doar in dragoste, ci si in relatiile dintre oameni in genere. Ca e bine sa le mentii pe unele, in timp ce pe altele trebuie sa le ascunzi sau sa le dai uitarii. Ca trebuie sa fii atent pe cine si cum iubesti. Ca un baiat nu trebuie sa fie sensibil sau sentimental. Ca e o rusine, fiind baiat, sa vrei sa-ti demostrezi afectiunea fata de alt baiat. Indiferent de natura ei.

Noi din start punem etichete. Inhibam copiii. Daca nu acasa, atunci in strada. La scoala. In discutiile noastre cu prietenii la care cei mici sunt prezenti.

Pentru dragoste exista o anumita varsta. Nu oricine poate fi iubit. Cine sunt parintii lui/ei? Aaaa, Ionica, cel care invata cel mai rau in clasa? Alinuta e atat de draguta, nu-ti place de ea? Evelina? Cea la care maica-sa vine cu fusta scurta la adunarile de parinti? Nu te suna nicio fata/n-ai invitat acasa nicio fata, e ceva la mijloc?

Intrebari cu raspunsuri deja incorporate. Sentinte. Rani. Neintelegeri. Neiubire.

*Acest articol a aprut pe perfecte.md