Browsing Tag

despre femei

Din viață

Ce as lua de la femeile din Europa?

Fiecare vede o Europa a lui, deosebita, frumoasa, ordonata, corecta. Un fel de El Dorado pentru toti inrobitii si chinuitii unui sistem care schiopateaza.

Discutiile despre Europa sunt interminabile, iar motive de a discuta despre ea – inepuizabile. Acolo totul e altfel – mai bine, mai responsabil, mai satul, mai destoinic. Strazile mai curate, casele maturate, birocratii mai putin birocrati. Aici toti moldovenii pica de acord.

Este, insa, in Europa ceva care ne dezbina. Femeile lor. De cate ori s-a intamplat sa auziti, un conational de-al nostru, recent revenit sau stabilit de ani buni acolo, ca femeile lor sunt “asa si asa”? Sau, chiar pe sleau “Nemtoaicele sunt asa de rigide si baietoase. Ce aste-as femei?” sau “Frantuzoaicele sunt urate. Iata ale noastre….” si ambii ochi aruncati in gol, obrajii visatori, inima induiosata. Sunt sigura ca ati auzit si alte pareri si alte suspine. Ca ale nostre sunt  vulgare, neingrijite, cu unghii prea lungi, pantaloni prea mulati, fond de ten prea mult si prea intins, iar minte putina.

Cine are dreptate e o intrebarea prea simplista. Ambele tabere au dreptate, deoarece frumusetea e in ochii celui care o vede si nu in stereotipurile noastre despre cum ar trebui sa fie o femeie. Dar, lasand la o parte filosofarile, ce-ar fi sa ne gandim ce am putea lua de la europence?

Daca imi permiteti, voi incepe lista mea chiar aici.

As lua de la frantuzoaice eleganta nonsalanta cu care traiesc, simplitatea cu care se imbraca si zambesc, tonalitatea cu care vorbesc cand vor sa te puna la loc.

De la olandeze as lua deschiderea spre lume, dorinta de a invata, a incerca, a face. De la ele as mai lua atitudinea lor baietoasa, indrazneata, vocea lor putin ragusita si luciditatea cu care privesc viata.

De la italience as lua puterea lor de seductie, cuvintele lor ce curg ca o apa lina, gesturile catifelate. As imprumuta hainele lor, alese cu gust si potrivite locului si orei.

De la spanioloaice as lua putin sange fierbinte, atat cat sa ma incalzesc in serile umede de toamna. Si rasul lor sincer, libertatea de miscare, dorinta de a vorbi, de a impartasi, de a fi aici si acum.

Nemtoaicele cred ca ar putea sa-mi imprumute din eficacitatea lor, din politete si corectitudine, putin chiar din rigiditate cand vine vorba de principii si din curaj.

Acestea sunt europencele pe care le-am cunoscut, cu care am vorbit, pe care le-am ascultat. Pentru mine ele nu sunt nici frumoase, nici urate. Ele sunt femei. Diferite de noi. Asemanatoare cu noi.  Ce frumos ar fi sa ne folosim de siretlicul femeiesc si sa furam cate ceva de la fiecare din ele, asa cum furam puietii de plante cand suntem prin ospetii.

Care e lista voastra?

Text: Diana Guja

Dragă redacție

Despre femeile Atotștiutoare

Imaginați-vă așa o situație: o femeie îmbrăcată în costum de baie scump, cu un pahar de spumant în mână, așezată pe un chaise-longue într-un iaht de lux, împins de valurile mării transparente. Și se uită la altă femeie, care, arsă de soare și fără vestă de salvare, înoată din răsputeri să ajungă pe celălalt mal al mării.

Prima începe: „Ești prea lentă!”, „Unde ți-i vesta?” ,”Chiar nu ai găsit nici un iaht să te urci?”, „Mai bine rămâneai la mal”!

Iată așa se întâmplă cu femeile Atotștiutoare. La orice întrebare au răspuns și la orice problemă au soluție. Dacă i te jelui cumva, dacă îi spui că ești tristă sau în depresie este „vina ta, că tu nu faci cum ar fi făcut ea”. Dacă îi spui că îți este greu cu copiii sau că sunt neascultători, ea replică imediat „D-apoi ce ai făcut așa unul după altul? Eu ți-am spus să aștepți, să faci carieră, să cumperi mașină „. Dacă îți scăpa printre rânduri că nu te împaci bine cu soțul „Ai ales rău sau tu nu știi cum să îl iei, cum să te comporți. Eu pe al meu așa l-am educat, că face tot cum vreau eu si ne înțelegem perfect”. Dacă nu îți găsești un job bun înseamnă că „Tu nu ai voință și nu cauți cum trebuie”. Și după încep a vorbi cât sunt ele de fericite și cât succes au in toate. După discuțiile cu așa persoane te simți mai rău decât te simțeai.

Oamenii care se plâng nu au nevoie să fie compă timiti și priviți cu ochii plini de jale. Ei au nevoie de un pic de empatie și să fie ascultați, înțeleși. Sau găsești soluții posibile și reale sau taci, că e ajutor mai mare.

PS: Norocul, fericirea, succesul nu sunt întotdeauna meritele tale. Nu întotdeauna ești pictorul destinului tău. Uneori, poți să pictezi așa bine tabloul sorții, ca după să fie spălat de ploaie, rupt de vânt sau cineva, pur și simplu, să ți-l mâzgâlească.

 

Text: M.M.

Foto: James Forbes/Unsplash

Micile mari secrete intre femei
Femei

Micile mari secrete intre femei

Am fost azi la posta. Cat stateam in fata ghiseului, urmaream pe furis angajata din spatele sticlei. Femeia avea in jur de 40 de ani. Era ca o smochina coapta. Ceva m-a prins la ea. Poate ochii frumos machiati, poate rujul mai intunecat, care ma trimitea involuntar la gandul ca si mie imi place sa imi vopsesc de dimineata buzele cu ceva mai aprins.

A ajuns randul meu. Mi-am rezolvat chestiunile si m-am mutat la alt ghiseu sa achit. Cat scoteam banii, vad ca se apropie doamna pe care o priveam pe furis, intinzandu-se spre mine, a conspiratie. Gestul m-a luat prin surprindere. Baza mea de date s-a blocat si nu mai putea procesa motivele lui.

-Daca nu va suparati, imi puteti da numarul rujului dvs?, ma intreaba femeia, tinand in mana un carton rosu, care se anexeaza la scrisorile recomandate, gata sa scrie pe el.

Stupefiata, dar si placut suprinsa de acest moment jucaus, foarte feminin, am scos din geanta trusa pentru cosmetice si i-am intins rujul. Ea a scris repede tot ce i-a trebuit si mi l-a intors multumita. Peste cateva secunde o vedeam cum sta in pirostrii sub tejghea, dictand cuiva in telefon numarul si numele rujului. Era un Berry Blast de la Avon.

***

Ador mica viata a femeilor. Viata la care ai acces prin usa din spate. Cu secretele, codurile si legile ei. Cu durerile ei, mari si mici. Cu regulile ei nescrise. Cu ochii care se inteleg din jumatate de privire, cu gesturi abia perceptibile, de suport, de prezenta, de „sunt cu tine si te inteleg”. Pentru ca sunt femeie, ca si tine.

De cate ori merg la salon pentru manichiura, imi place sa ma adancesc in atmosfera de acolo. Sa privesc femeile din jurul meu, sa ascult ce vorbesc. Le analizez hainele, parul, forma ochilor. Ma uit ce culoare au ales pentru unghii. Cum le cade o suvita pe frunte. Cum isi musca buzele cand citesc ceva in telefon. Ma simt ca intr-un cocon. Moale, cald, familiar. Si toate imi par frumoase. Inalte, scunde, slabe sau generoase, brunete sau blonde. Cu paiete sau sobre. In roz sau in negru. Cu sprancene tatuate sau puf deasupra buzei. Toate imi sunt dragi, pe intelesul meu. Pe toate le cunosc.

In astfel de locuri, nu mai judec. Vreau doar sa ascult. Povesti de viata, experiente, franturi din iubiri neimplinite sau fericiri neasteptate. In astfel de momente, nu ma mai enervez. Ca nu stie, ca m-a calcat pe pantoful curat, ca nu poate gandi, ca face greseli gramaticale, ca nu citeste si nu pleaca de la barbatul care nu o respecta. Aceste spatii feminine, aceste gesturi suprinzatoare, creeaza o lume paralela in care fiecare femeie vine ca sa-si regaseasca fortele si puterea. Sa se odihneasca si sa bea din apele adanci ale vietii ei interioare.

Apropo, una dintre cele mai usoare metode de a supune orice femeie este sa o izolezi de alte femei – prietene, colege, vecine, rude. Ceea ce fac, de fapt, toti abuzatorii. Si ceea ce fac insasi femeile-victime, aflate in plina dependenta emotionala de partener. Astfel, se taie cordonul cu lumea femeilor, cu sursa ei de putere, de viata, de discernamant. Cu intuitia ei, care niciodata nu doarme si care striga „Fugi!”. Aflata pe celalalt mal, singura, fara niciun reper, femeia nu mai are resurse sa revina. In aceste momente, e foarte important sa simtim ruptura si sa intindem o mana. Iar pentru asta e nevoie sa avem ochii si inima deschisa. Sa privim in jurul nostru fara jena. Sa ascultam. Si sa incercam sa intelegem.

 

 

 

Fete pe drum

Gorgona de la Florenta

Ea a intrat in camera noaptea. A aruncat cheile pe noptiera de sticla, s-a impiedicat de ventilatorul de langa usa, a injurat si s-a trantit pe patul de jos. Toata carcasa constructiei de doua etaje s-a cutremurat si, odata cu ea, eu. Am deschis ochii. Nu era greu. Nu adormisem strans. Orasul, care intra pe geam si mi se baga in urechi, ma innebunea. Unii oameni nu au somn. Am intins capul peste bara metalica. Muream de curiozitate sa o vad. Toata seara am inconjurat rucsacul ei mare, proptit chiar de scara pe care trebuia sa urc pe partea mea de pat. De rucsac avea legat o punga din plastic din care curgeau flori artificiale, prinse candva intr-o coronita.

Ea s-a ridicat. I-am vazut capita de par de culoarea focului. Lung, incalcit, mult, salbatic. I-am auzit vocea joasa, ragusita. Nu stiu cu cine vorbea, dar vorbea. A trantit usa iar. S-a dus sa se spele.

Dimineata, de la caldura si zgomot, ne-am trezit toate. In afara de ea. Am coborat din pat si i-am vazut corpul de iapa tanara intins peste cearsaful mov. Era in pantaloni scurti si maiou. Partea stanga a spatelui ii era acoperita cu un tatuaj verde. Langa pat erau aruncate o pereche de cizme de piele. Negre, grosolane. Exact ca vocea ei.

Nu stiu ce a facut ziua. Seara, cand a revenit, citeam. Purta o rochie verde aprins, din dantele ieftina. Spatele ii era gol. Tatuajul i se prelingea peste toata crupa. M-am ridicat intr-un cot si i-am aruncat o privire. Avea buzele rosii cu o nuanta de portocaliu. Nasul ii era mic si carn. Barbia vicioasa.

Ea toata era un viciu.

A spus ceva. Si-a strans lenjeria si s-a dus sa caute unde sa si-o spele. Avea intre buze o tigara stinsa.

Dimineata urmatoare, s-a trezit indata dupa mine. Eu sedeam pe fotoliul de lozie, cu fundul pe perna de catifea rosie, imaginandu-mi ca sunt in una din cele mai bune case florentine, si scriam ceva. Ea si-a tras un sort si un tricou cu paiete, s-a intins pe podeaua murdara si a inceput sa-si dezmorteasca incheieturile ostenite.

M-am infipt cu ochii in ea. In picioarele ei groase, strabatute de vene fine, violete. Ma gandeam ca are un inceput de varicoza. „De la baut”, imi trecuse prin cap, desi, habar nu aveam cum facusem legatura. In bratele ei tatuate, vinete si singuratice, care se plimbau dintr-o parte in alta, imitand exercitiile pe care le fac oamenii preocupati de sanatatea lor. Ii priveam talpile aproape negre si nu puteam sa ma abtin de la gandul ca nu-si spalase in ajun picioarele, inainte de a se baga in pat. O vedeam acolo, pe podeaua de gresie, acoperita cu fire de praf, par, talpi murdare si istorii de tot felul, intinsa ca o meduza toxica, cu margine mov, dantelata.

Meduza, cu parul impleticit cu serpi, privirea careia asa si nu am prins-o…

M-am dus in bucatarie si mi-am turnat cafea. Ea a intrat, si-a facut din picioare o tartina din paine alba cu o lingura de gem de caise. A bagat-o in gura si a trantit usa dupa ea. Eu mi-am spalat cana, mi-am luat rucsacul si am iesit pe scara. Cand am ajuns in strada, ea sedea pe singura treapta din fata usii. Isi decojea un ou.

Nu i-am spus nimic. Am lasat-o in urma. In costumul ei cu paiete. Si in ghetele batute cu cristale minuscule. Cu parul ei, cu tot.

 

Femei

Despre noi, cele cu necesitati speciale

Cat presa online „pentru femei” scrie despre cum sa slabesti si sa te machiezi ca sa-ti intorci sotul acasa, femeile din Africa Subsahariana mor de Ebola, din cauza ca ele reprezinta 75% din personalul care ingrijesc bolnavii. Si pentru ca sunt femei si cine, daca nu o femeie, va sta la capataiul unui bolnav, chiar si de Ebola?

 

In timp ce o parte din noi isi mutileaza sufletul, isi pun intrebari gresite si isi dau raspunsuri care, din start, sunt menite sa perpetueze starea de sclavie in care ne aflam, in lume se intampla lucruri. Anul asta, o femeie a luat pentru prima data Medalia Fields, Nobelul matimaticienilor. La Paris, o femeie din imigranti, Anne Hidalgo, e aleasa primar. Prima femeie primar al acestui oras-iubire. O femeie crescuta in suburbiile muncitoresti ale Lyonului.

 

Femeile din cele patru parti ale lumii lupta. Pentru apa, pentru viata, pentru pace, pentru un colt de pamant care sa nu explodeze sub picioarele copiilor lor. Ele lupta pentru dreptul elementar de a merge la scoala. Un drept care noua ni se pare atat de banal. Ele lupta pentru ca fetitele de 10 ani sa nu fie maritate cu forta. Ele vor carti. Caiete. Pixuri. Ele vor sa nu fie violate, in tari in care violul nici nu e considerat o crima.

 

Femeile sunt cu mult mai mult decat un machiaj reusit. Sau un numar „corect” care trebuie sa apara pe cantar. Iar dragostea unui barbat se masoara in altceva, nu in admiratia lui pentru felul in care iti stau umbrele pe ochi.

 

Intr-o seara am fost la un concert. Langa mine era un cuplu. El o cuprindea atat de tandru. Atat de frumos. Atat de protector. Sa nu-i fie frig. Sa nu-i fie singur. Sa-i fie bine. Si cald. Si liniste. Femeia era cat un puisor de om. O femeie despre care se spune ca e cu necesitati speciale. Dar nu e adevarat, cu necesitati speciale suntem toate noi care citim cum sa slabim si sa ne machiem pentru a ne intoarce barbatul acasa.

Femei

Despre femeia din viața mea

Ați încercat vreodată să vorbiți cu o femeie mai în vârstă, nu cu o babă, ca atunci când vrem sa ne confirmăm tinerețea și frumusețea noastră. Cu o femeie mai în vârstă pur și simplu, pe care s-o ascultați cu admirație, să luați aminte cu înțelepciune, încât să n-ai răbdare să îmbătrânești mai repede, cât n-ar suna de aiurea vorba asta.

 

Bunica mea are 79 de ani și pentru mine om mai înțelept și mai demn nu există pe lumea asta. Îi port numele, îi semăn chiar și la aspect fizic, probabil asta m-a făcut să mă apropii foarte mult de ea. În copilărie mă țineam tot timpul de fusta ei. Cântam în corul bisericesc împreună, dormeam împreuna, primăvara puneam fasole împreună: “Câte doua, câte trei”, parcă o aud și acum…

 

Apoi au venit anii de liceu, de facultate si eu am plecat de acasa, O vedeam tot mai rar, dar știam că e prezentă și mă urmărește peste tot. Atunci când o înlocuia pe mama (care era plecata peste hotare) la ședințele parinților, atunci când nu mai înceta să-mi pună în fiecare săptămână câte 20 de lei, înfofoliți într-o bucată de gazetă, la fundul genții cu merinde trimisă de mama. Îmi trimite si acum de ziua mea, in fiecare an câte 300 de lei, chiar dacă am insistat că nu e nevoie.

 

O întreb, când vreau să merg la ea ce să-i duc bunișor din oraș, și tot timpul are un singur răspuns: “Caută-ți de treabă, că eu am de toate și nu mi-i poftă de nimic”. Grijile și treburile casei îi fură pofta de mâncare și vorba mamei: “Nu știu cu ce trăiește femeia asta”.

 

Într-o zi, dupa Blajini, stând amândouă la soare, pe prispa casei, se uită la mine și-mi zice:

 

– Ia hai cu mine pân’ în casa cei mare…

 

“Casa ce-i mare” pentru mine e sipețelul magic al bunicii. Acolo tot timpul se găsește ceva tare interesant cu povești luuuungi cît zilele de vară.

 

– Hai! Fac eu nerăbdătoare.

 

Ajunse acolo, raman înmărmurită. Toate lucrurile pe care le știam aranjate cu grijă, stau pe jos, scoase din mobilă, de pe polițe, din dulapuri. Îmi pun măinile în cap:

 

– Da ce-a fost aicea mâcuță?

 

– Iaca, m-am apucat să le desprăfuiesc și nu-i de chip să le pun la loc. Mă duc s-aduc un lighinaș cu apă și li-om pune amândouă înapoi.

 

Acu-i, acu. Iată acum o să văd eu toate câte le are bunica adunate. Toa-te!

 

Și începem…

 

Seturi de pahare – o sută. “Mi le-o cumpărat tăt’cuța când am cununat. Na, mi-a zis, să le ai pe-ale tale, să nu umbli cu cerutu’ prin sat”. Seturi de furculițe – o sută. Seturi de cești, ulcioare și farfurii cât pentru o nuntă de o suta de perechi. “Aestea-s mai bunișoare, punele acolo, aestea-s mai “prostâe”, pune-le dincolo”. Și tot așa până ajungem la cliturile de prosoape, pături și batiste. Îmi întinde un clit de camăși de noapte pentru femei: “Aestea să le dați la femeile care m-or scălda când oi muri…”

 

– Mâcuța, eu te rog, nu’ncepe!

 

– Cum să nu’ncep. Eu nu-s veșnică. Totdeauna ca-m să mor odata și o data. Da voi să nu vă temeți. S-aveți grijă de măta și să n-o lasați singură. Iaca eu amuș îți spun ție, ce și cum să faceți.

 

Bunica era de neoprit. Mi-a turuit toate dările și pomenele și pe tot ce punea mâna ca să mi le de-a să i le aranjez pe polițe, avea destinație exactă. Eu n-am putut să le rețin pe toate și ma necăjesc că nu știu de ce m-a ales pe mine să mă facă responsabilă de pomenele ei adunate aproape o viață. Mă simt mică și neputiincioasă, e o povara ce ma depășește…

 

Un lucru mi-a ramas în cap și-mi zvâcnește în tâmplă când ajung în poarta bunicii.

 

– Vezi șalinca asta cu franjuri? Daco-i muri iarna și o fi frig să mi-o puneți frumos pe umeri și să mă gătiți frumoasă, că bărbatul meu o murit de tânăr și era tare frumos, da eu de-am îs bătrână și urâtă și să nu-l sperii când ni-om întâlni…