Deprecated: Function create_function() is deprecated in /var/www/wp-content/plugins/wordpress-23-related-posts-plugin/init.php on line 440
Browsing Tag

despre mama

Maraton

Mama, la vârsta mea: Nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară

Mama mea și-a trăit viața de femeie de la țară cu păsări, grădină, servici, gătit, curățenie, spălat.

Uneori îmi amintesc că îmi spunea că o dor picioarele, că nu mai poate și merge să se odihnească puțin . Era foarte harnică. Îmi era milă de ea. Mă bucuram în sufletul meu că își ia acea pauză, pentru a-și odihni picioarele.

O ajutam mereu cu ce puteam, dar nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară. Multe le avea pe cap.

Țin minte că îi erau supravegheate de tata toate discuțiile pe la gard cu vecinele sau vizita până la cumnata ei după borș acru. Atunci regretam în sinea mea, dar cu mintea mea de copil verde nu puteam face mare lucru. Doar intuiam că e o nedreptate. Acum aș fi apărat-o cu înverșunare. Nu că tata ar fi fost un om rău, dar așa era regula: femeia sub stăpânirea bărbatului!

Mama avea și ea visele ei, dar erau vise de mamă: să își vadă fetele fericite pe la casele lor, să îi vină nepoții în vizită. Fetele, cele două surori ale mele și le-a ținut pe aproape, și-au făcut „cuiburile”, cum le zicea mama, în vecinatate. Au bucurat-o și cu gineri de laudă. Cred că asta a făcut-o pe mama să fie împlinită.

Avea mașină de cusut. Ce mândră era când cosea câte o rochie din atlas! În casă totul era cusut de mama: fețe de masă, perdele, fețe de pernă. Tare îmi era dragă mașina ei de cusut. Mama parcă îmbrățișa o meserie importantă caând se așeza la ea. Devenea parcă alticineva. Când mai crescusem, mama nu mai cosea. Nu mai avea timp, dorință sau puteri…

Acum mama nu mai este. A rămas mașina ei de cusut. Și o păstrez cu sfințenie.

Text: Natalia

Femei

Mama

Pe la patru ani, intr-o seara, mama a venit in fuga si m-a luat de la gradinita. Imi aduc aminte cum stateam pe marginea drumului si asteptam o masina. Mama ma tinea in brate, dar tin foarte bine minte cum ii era greu. Cand masina s-a apropiat, noi am urcat. In masina erau inca trei oameni. Doi barbati si o femeie. Eu am fost ticsita in spate. Mama si-a schimbat repede hainele cu femeie din fata. Apoi masina s-a apropiat de un bloc locativ. Casa era incercuita. Din masina noastra, barbatul de la volan a scos un gromkogovoriteli si a anuntat ceva de genul: „Anatolie XX iesiti, casa este incercuita”.

Eu sunt copil de femeie care a lucrat toata viata in politie. Femeie care stia ce inseamna sa fii sunata in zori de zi pe alarma, sa te imbraci in uniforma in cinci minute si in altele cinci sa fii in alt capat al orasului. Iar acolo sa fii sub foc. Nu, nu neapart foc de arma. Foc de la presiune, de la stres, de la viata pe care o ai atunci cand esti ofiter de politie.

Eu am crescut inconjurata de multi barbati. Pentru ca politia este, cica, o ocupatie pentru barbati. Barbati de tot felul, mai veseli, mai posaci. Mai buni, mai rai. Barbati care au plecat la razboiul din Transnistria. Si unii nu au mai venit.

Primul, cel mai bun prieten al meu, a fost un coleg de-al mamei. Pentru ca eu petreceam zile intregi in biroul ei de la comisariat. El mi-a daruit intr-o zi o papusa. Recent, cand m-a vazut pe skype, mi-a zambit cu zambetul lui cald si frumos, si eu iar m-am teleportat in acel birou mic, prafuit, cu un safeu in colt si cateva plante pe geam. Acolo mirosea a hartii, a dosare si a oameni care faceau ceea ce faceau pentru ca asta au ales sa faca.

Copiii care isi petrceau zilele in comisariat erau numiti „copiii batalionului”. Fiecare din noi a avut ocazia sa tina de mici arma in mana. Intr-un moment de ragaz al parintilor. Tin minte si acum cat era de grea, rece si, pe alocuri, reconfortanta.

Mama a rezistat. Desi, cand am crescut si am inceput sa inteleg mai bine care ii este meseria, ma intrebam cum. Cum e sa traiesti o viata dupa regulament? Cum e sa stii ca nu vei avea niciodata sarbatori? Ca orice zi de duminica poate fi compromisa? Cum e sa stii ca ai de ales intre copii si lucru?

Si din aceasta cauza toata viata mi-am dorit sa fiu reporter de razboi. Dar, posibil am luat-o pe un drum gresit sau, pur si simplu, pe alt drum. Pana la urma, razboi este in fiecare din noi. In care se poate de luptat. Si in care se poate de invins.

Eu ma inchin in fata femeilor care au ales o cale mai putin evidenta. Care nu cedeaza presiunilor. Care isi asuma alegerile. Femeilor pe care uniforma sta bine. Indiferent de uniforma.

Mama avea si o uniforma de parada. Cu manusi albe. Si toata copilaria ma gandeam ca pentru a ajunge sa porti asa manusi, trebuie mai intai sa le meriti.