Browsing Tag

despre maternitate

Din viață

Cine poate să decidă câți copii să avem?

http://www.macfixer.co.uk/?veselowivem=%D9%83%D9%8A%D9%81%D9%8A%D8%A9-%D8%A7%D8%B3%D8%AA%D8%AE%D8%AF%D8%A7%D9%85-%D8%A5%D8%B4%D8%A7%D8%B1%D8%A7%D8%AA-%D8%A7%D9%84%D8%AE%D9%8A%D8%A7%D8%B1%D8%A7%D8%AA-%D8%A7%D9%84%D8%AB%D9%86%D8%A7%D8%A6%D9%8A%D8%A9&1bc=5b Eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Părinții mei tot acolo s-au născut. În Uniunea Sovietică sex nu era. După care brusc, Uniunea Sovietică a dispărut, iar sexul a apărut.

http://boersenalltag.de/blog/blog-from/2013-08-01/blog-to/  

follow site Milioane de oameni s-au trezit într-o zonă gri – pe de o parte, a apărut sexul și tot ce ține de el, iar pe de altă parte – nimeni nu știa ce să facă cu acesta – cum să vorbească deschis, să vorbească, în general, să explice ceva copiilor sau să lase lucrurile așa cum au fost decenii la rând?

Nel corso degli ultimi giorni abbiamo visto brevemente quale sia il funzionamento dell’http://nlst-usa.com/?trere=ÃÂÂÂÆâ€: un esempio pratico nel quale abbiamo compreso quali  

http://qsai.es/?esfirew=dialogue-entre-deux-personnes-qui-se-rencontre-en-anglais&c0c=50 Eu am crescut în această zonă gri a sexualității. Tema sexului la noi în familie nu era tabu, dar nici nu se discuta. Respectiv, tot ce am prins, am prins de prin filme, cărți, ziare, televizor, discuții cu colegii. Acces la Internet în anii ’90 nu era. Și, apoi, Internetul nu-ți dă nimic bun, dacă nu știi ce să cauți și unde să cauți .

go to site  

click La școală au fost doar două profesoare care au avut câteva tentative de a ne explica despre viața sexuală. În toți anii de școlarizare cu noi s-a vorbit doar de 2-3 ori despre ciclul menstrual, despre faptul că noi, fetele, trebuie „să avem grijă” și asta era cea mai sigură metodă de contracepție în accepțiunea de atunci. În plus, se vorbea cu ușile închise, fără băieți. Ce li se spunea lor și dacă li se spunea ceva despre sexualitate, a rămas un mister. 

optioni binarie consob  

see url Și iată cu tot acest bagaj, care nu conținea mare lucru, dar cel puțin știam că sexul neprotejat poate duce la boli sexual transmisibile și sarcină nedorită, am intrat în viața de adultă și m-am căsătorit. Aveam 21 de ani și credeam că le știu pe toate.

http://www.ecoshelta.com/?kampys=markets-world&283=90 Istoria, însă a arătat, că nu știam nimic. Și că, pur și simplu, am avut noroc, având o sarcină și o naștere ușoară, un copil sănătos și ceva minte în cap.

source Și depresie.

http://josiart.at/rete/8857 Sunt oameni, poate majoritatea, care ajung să fie motivați să schimbe ceva, să înceapă să conștientizeze ce se întâmplă cu ei, să învețe lucruri noi, atunci când viața ia o întorsătură urâtă. Eu sunt așa om.

Am învățat din mers să fiu părinte. Și acum învăț. Ceea ce m-a ajutat mult, pe lângă depresie, a fost faptul că am avut puțini sfătuitori lângă mine. Eram, vorba ceea, de capul meu. Nimeni, niciodată nu a avut niciun cuvânt de spus despre cum să-mi cresc fiica, în afară de tatăl ei, care, spre norocul meu, întotdeauna a fost un tată implicat. Iar atunci când am avut nevoie de un răspuns, de o recomandare, le-am căutat acolo unde știam că le pot găsi.

Azi am aflat că planificarea familială este un drept fundamental al omului. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are dreptul să-ți spună când să naști sau să nu naști, câți copii să ai și cu cine să-i faci, cât să te odihnești între sarcini sau să conteste în vreun mod decizia de a nu avea copii. Însă fiecare persoană trebuie să aibă acces la informare, la consiliere și servicii de planificare familială de calitate, inclusiv la mijloace moderne de contracepție. Anume așa, și nu invers. Tu decizi și statul, prin organizațiile competente, te informează și te susține, indiferent de decizie.

Eu nu știu dacă voi mai avea copii. Nu știu dacă fiica mea va dori să fie mamă. Ceea ce știu însă este că nu mă voi băga la ea cu întrebări despre deciziile ei referitoare la viața sexuală și la maternitate. Iar atunci când îmi va spune că vrea copii și voi vedea că e deschisă să discute, că vrea să știe despre experiența mea de părinte – voi vorbi. Până atunci, cea mai bună formă de transmitere a cunoștințelor și de comunicare cu copilul, este exemplul propriu. Ceea ce înseamnă decizii conștiente și asumate, consecvență, căutare de treabă doar în viața proprie, implicare civică, respectul față de alegerile pe care le fac alți oameni, cât de greu uneori n-ar fi asta, și deschiderea spre cunoștințe și lumi noi.

 

Text: Diana Guja

Dragă redacție

Sunt drăguță și asta mă costă

O femeie, devenind mamă pentru prima dată ar trebui să se simtă un adult responsabil, o ființa curajoasă și puternică. Tocmai a născut un om după ce l-a purtat nouă luni sub inimă. Femeia în cauză poate că se simte chiar așa. În momentele paranteză între nebunia primelor săptămâni ale vieții Omulețului nou nouț și momentele când își trage sufletul.

Doar că vedeți, stimabililor, ea are niște prieteni, o familie și-n cazurile mai puțin norocoase un soț, care tot vor să-i demonstreze inversul. Că nu e niciun fel de adult și că nu știe ea, proasta, pardon, proaspăta mămica ce sa facă cu puiul ei. Toți se apucă ca posedați de un har divin necunoscut să ofere sfaturi neîntrebați, fac observații care și mai de care empirice, de zici că o studiază pe mama cu pui la antropologie.

Mama asta proaspăta se gândește la puiul ei. Și e drăguța cu toată lumea. Și asta o costă nervi, somn, liniște sufletească și alte chestii esențiale, de care ar avea ea la moment nevoie.

E drăguța cu proprii ei părinți care au avansat la grad și sunt bunici. Trebuie deci respectați întocmai, chiar dacă n-au răbdare să se conecteze să vadă puiul cu mama. Și se simt îndreptățiți să spună ceva despre calitatea imaginii când mama e chioară de somn și pe pui îl doare burtica.

Cu soțul, care așteaptă deservire all inclusive, de care trebuie să tragi să schimbe un scutec, se duce să facă cu aere de martir în deșert. Și după nu-ți vorbește toată seara sau doar ca să-ți dea replici usturătoare. Și care dorește să se implice sau dorea sau ar fi dorit (nu mai ține minte exact).

Cu o droaie de binevoitori care-ți îndrugă verzi și uscate despre puiul tău, ca dacă-l bagi în seama și-l iei în brațe o să stea acolo toată viața (când puiul are trei zile din fabrică).  No, bine, nu d-aia facem copii, ca să-i băgam în seama. Cu bunica venită în vizită și care după o oră de joacă și tras de copil, se plictisește după propriile ei spuse și pleacă.

Mama este, deci, asaltată din toate părțile cu informații, așteptări din partea publicului și observații. Săraca femeie fericită, de dragul puiului se face mică și drăguță. Și înnebunește la foc moderat pana îi arde becul.

Tuturor noilor mame, nu mai fiți drăguțe!

Părinților le puteți mărturisi ca ați crescut, soacrele n-au decât să ajute. Să-și dea seama că băieții lor sunt tați și soți. Și au vase de spălat și funduri bebelușești de șters, singuri, cu cele doua mâini din dotare. Cu soacrele e important să nu cedam, chiar dacă moral pare imposibil. Prietenii și anturajul pot fi foarte bine filtrate prin această procedura de recunoaștere a adevărului.

Va rog sa nu fiți prea drăguțe la medic, în transport, la magazin. Politețea e la modă oricând, dar sindromul fetei atotînțelegătoare ne face mai mult rău. Nu vă fie frică să cereți, să ziceți nu și să nu dați multe explicații și detalii. Ne fac mai puțin credibile.

Amin, sisters!

Autoare: Daniela V.

Imagine: Pablo Picasso

Dragă redacție

Maternitate între exaltare și vid, căderi și eșecuri neprogramate sau UNDE-I MAMA?

Mă întreb deseori cum și când, care sunt primele semne ce pot anunța un început de moleșeală, sora mai mare a depresiei? Cum ar putea lupta mamele cu aceasta stare spre a o combate? Poate fi evitată cumva? Eu nu am reușit să găsesc la timpul potrivit răspunsul la aceste întrebări-cheie, pentru că probabil nu-mi treceau prin minte pe atunci.

Alteori mă întreb, oare câte femei în lume resimt acest vid ce se instalează treptat, lent și sigur încă din perioada sarcinii? De ce unele il resimt abia după apariția copilului, chiar din primele clipe sau din momentul travaliului ce pare nesfârșit? De ce la altele acesta se instalează la un an după naștere, ca rezultat al oboselii cronice și grijilor constante? Poate aici e explicația că noi, femeile, noi , mamele rareori ne înțelegem unele pe altele? Poate de aici pornesc tot soiul de prejudecăți, acuzații, indicații, sfaturi la pachet și pași de urmat… Pași orbi ce nu au văzut vreodată drumul real al femeii X ce trece prin etapa Y? Să ne mai oprim, să respirăm, să încercăm să înțelegem și să ne înțelegem…

Momentul acela a fost așteptat cu palpitații și emoții aproape nefirești, prenumele copilului ales cu grijă și potrivit încă de la 20 de săptămâni de gestație, fără deliberări, prenume de top sau liste preferențiale, pentru că așa am simțit eu – mama și așa a confirmat –tatăl printr-un sms aprobator. Urma să se nască IUSTINA.

Sarcina mea nu s-a lăsat nici pentru un singur moment cu căderi în vid, doar cu salturi glorioase, stări de exaltare continuă, inițiative, pași, trepte, evenimente și cărți, multe cărți… Pare incredibil, nu? Acum, privind în urmă, nu-mi vine nici mie să cred. Și dacă erau indispoziții de moment sau scurte atacuri de panică, treceau imediat de la sine, fiind exprimate în scris sau în plâns, expirate și uitate.

A mai remarcat oare cineva, a punctat sau a scris vreodată undeva cu litere mari și roșii că un ritm entuziast de viață la o femeie aflată în perioada de sarcină poate declanșa ulterior o cădere în cealaltă extremă? Cum să evitam și să echilibrăm aceste momente? Mie atunci, la aproape 28 ani, nu mi-au trecut printre mâini și ochi asemenea cărți, articole sau studii de caz… În cap suna clopoțelul că copilul vine, viața se schimbă și dacă întâlneau undeva ochii vreun titlu ce conținea cuvintele depresie prenatală sau postnatală erau automat trecute cu vederea pentru nu aveau cum să fie despre mine. Acum însă privesc în urmă și nu știu dacă s-ar fi schimbat ceva dacă citeam, auzeam sau vedeam. Unele evidențe ne depășesc și nu mai au nici o explicație sau dacă o au, deja atunci nu mai contează.

Experiența mea în acest sens mi-a demonstrat ironic și cu detalii izbitoare pe alocuri că o agendă bifată perfect pe durata sarcinii nu asigură nici pe departe un travaliu și o naștere fără probleme și complicații, iar apoi o maternitate unsă cu miere. Totul a fost mult mai complicat. Nimic din cele programate, aflate sau învățate nu mai funcționau.

Îmi amintesc cu lux de amănunte și până în cele mai mici detalii acea sală enormă de spital doar cu mine în ea, privind în gol și neînțelegând nimic, nedumerită și rătăcită, fără dureri, spasme sau contracții, vizitele medicului la fiecare doua ore, lichidul amniotic ce mă părăsea în râulețe roz și cantități sporite oră de oră, apoi întrebările mele, răspunsurile reconfortante ale medicului că la mine e așa… să nu mă agit și să aștept. Zero dureri. Orele treceau. În sălile de alături femei veneau, nășteau, plecau… Ieșeam pe hol, le auzeam strigătele, zbaterile, chinurile, până plecau și altele le luau locul… Doar eu… mai bine de 12 ore am demarat așa, din zorii dimineții până seara, o zi întreagă, amorțită și speriată… Ascultam medicul. Blocam frica cu lecturi utile, poezii, recitaluri, filmulețe, sms-uri. Ce era să fac? Dar ceasul ticăia, orele treceau fără careva schimbări, palpitații și emoții dintre cele mai diverse mă copleșeau…

Dintr-o parte privit acum, acest scenariu ar semăna mai mult a delir, un fel de refugiu alogic și stupid în circumstanțe pline de semne de întrebare, când orice minut contează. De parcă nu mă înscriam în acel context și nu aveam ce face acolo. Mă simțeam o intrusă. Simțeam cum începea să se prăbușească o lume și se deschidea un hău… unul care se lărgea cu fiece oră și mă înghițea.

Toate aceste trăiri au fost curmate, bineînțeles, în noaptea și dimineața următoare, după un șir de situații neprevăzute și dureri de neimaginat, provocate artificial, încununate de o epidurală neprogramată și de pierderea definitivă a puterilor.

De multe ori am strigat-o pe mama în acea noapte interminabilă. Nu mai știu cum am respirat. Auzeam doar că nu o făceam cum trebuie. Cumva au apăsat și copilul meu s-a ivit. Cianotic și fără voce.

Fetița mea. Mă temeam să întreb dacă e vie sau nu. Credeam că nu. Mă bucuram că eram vie eu. Mi-au dat-o dimineața la 6.00, am cuprins-o și i-am rostit numele de trei ori. Și asta mi-a umplut vidul lăsat și am recăpătat puteri. Dar nu pentru mult timp. A urmat apoi eșecul alăptării și refuzul meu de a recunoaște și de a admite acest eșec.

Apoi soarele orbitor din acea vară toridă m-a orbit, mi-a topit instinctele umane rămase și ajunsă de la maternitate în casa decorată frumos, cu tot ce-i trebuia unei mame cu prunc, m-am privit în oglindă și am plâns mult-mult. Mă simțeam singură, deși nu eram. Singură pe marginea drumului sau în deșert. Capilare crăpate toată fața, ochi congestionați umpluți de o peliculă roșie, o burtă enorma care s-a ținut de mine și în lunile următoare.

Hormonii o luau de-a dreptul razna în acea perioadă, mă legănau mereu între exaltări și căderi. Erau zile când mă simțeam plină și zburam cu ea în brațe prin casă, admirându-i buzișoarele desenate frumos, ochișorii mirați și orice mică reușită de-a ei. Alte zile când cădeam și orice prezență străină mă obosea, îmi lua puteri și-mi genera crize necontrolate de furie. Tendințe nesănătoase și tot felul de exagerări îmi dădeau târcoale, iar oamenii din jurul meu prezenți în acele momente se supărau pe stările mele și continuau să-mi prezică scenarii sinistre… Soacră, soț, rude. Da, nimeni nu ne datorează nimic. Ne naștem și murim singuri. Dar cred ca femeile (da, femeile!) din anturajul meu de atunci ar fi putut găsi un cuvânt bun de spus.

Mama era departe. Nu a fost lângă mine în acele momente. Anii au trecut, cu rele și bune, cu furtuni și vreme senină. Mama a revenit în alte momente din viața mea cu susținerea și suportul ei. Dar gustul amar al acelei veri toride fără mama alături îmi explică acum multe eșecuri și stări de atunci.

Dragilor, e o copilărie, un moft, o nerozie sau e lipsă totală de maturitate și asumare să o vrei pe mama alături atunci când faci primii pași pe tărâmul propriei maternități? Sau poate e o normalitate? Câte dintre voi v-ați întrebat sau ați resimțit la fel?

Vă mulțumesc.

Autoare: Cristina C.

Imagine: Pablo Picasso

Jurnal

O fotografie

M-am asezat dimineata la calculatorul mamei, in care se pastreaza datele dintr-un calculator foarte vechi, pe care il aveam candva acasa. Am deschis un folder, pe care scria Diana. In el erau alte foldere – toate cu fotografii. L-am deschis pe primul. Numele lui era o data – 16.01.2005.

Ilinca era mica. Jumate de an. Par putin, fara dinti. Gura intr-un zambet pana la urechi. Eu o tin. Zambesc. Parul imi este prins in coada, bretonul prins cu o agrafa pe o parte. Arat atat de diferit.

Noi ne schimbam. Viata ne schimba. Uneori ajungem sa nu ne mai recunoastem intr-o imagine veche.

De atunci au trecut 11 ani. Femeia cea tanara din imagine, cu un corp greooi, care mai purta povara kilogramelor din urma sarcinii, cu un par lung, prins cuminte in coada, cu o privire care nu cerea prea mult sortii, decat lapte in tsatsa si cateva ore de somn pe noapte, este ca dintr-o alta lume. Ca dintr-un film rusesc pe care l-am vazut candva si din care nu tin minte nimic. E ca si cum ai trece pe langa un cinematograf sovietic, inchis de ani de zile si ai vedea un afis spalacit de ploi, ars de soare si batut de vanturi, si ai deslusi imaginea eroinei principale, care ar crea niste conexiuni in creier… “Da, am vazut filmul… Dar nu mai stiu despre ce era… “.

Eu inca nu am inteles, cine se misca – noi sau timpul?

Privind imaginea din care femeie nici macar nu se uita la mine, mi-am dat seama ca eu ma regasesc mai mult in fotografiile de pe timpul studentiei, decat in cele in care eram mama tanara sau insarcinata, de parca acea perioada se desprinde de mine, ca un corp strain.

De cate ori sunt intrebata daca mai vreau copii, primul raspuns care imi vine pe limba este “nu”. Si “nu-ul” asta este alimentat de aceste fotografii,  in care pot sa-mi revad viata de atunci. O viata pe care o traia altcineva, nu eu. Femeia ceea era greoaie, cu lumea ingustata, cat sa treaca prin gaura unui biberon, docila, dependenta moral si financiar de un barbat, lipsita de orice viziune asupra lumii dincolo de pragul casei.

De multe ori, cand imi amintesc cum a fost viata mea atunci, cat am fost insarcinata si primii ani dupa nastere, realizez ca nu inteleg cum am ajuns acolo. Cum dintr-o femeie tanara, buna rau, inteligenta, luptatoare, muncitoare si tot atat de iubitoare de distractii, am ajuns sa vreau atat de putine. Si nimic pentru mine. Sa devin putina intr-un corp care cerea mai mult loc. Sa devin putina in casa, in relatii. Sa nu cer. Sa nu visez. Sa strang fiecare banut pentru o zi foarte nedefinita, cand noi doi vom face ceva foarte nedefinit.

Acum sunt in aceeasi camera in care eram in fotografie. La fel a ramas doar mobila din fata mea.

Eu am decis ca voi descalci toate firele si voi ajunge sa inteleg de ce a trebuit sa trec prin acea femeie.

PS: Sa nu va amagiti ca nimic nu se schimba. Totul se schimba. Viata e o continua schimbare.

PPS: O fotografie la distanta de cateva luni de la cealalta fotografie. Pe aceea totusi nu indraznesc sa o pun.

 

IMG_0135

Copii

Cutiutile

Am avut o saptamana de mama nu din cele mai usoare. Suparari mari, suparari mai mici, frustrari, intrebari, unele fara niciun raspuns, altele cu raspunsuri prea dureroase. Spovedanii, amintiri, discutii. Impacari. Sau incercari de impacare. Si toate acestea in tandem (daca aceasta, aparent, lupta, poate fi numita “tandem”) cu un ditamai om de 9, 5 ani. Ore in sir, petrecute tinandu-ne de mana si explicandu-ne nemultumirile, clipe de negocieri dupa usa inchisa, blocata cu un scaun, muzica la maxim, bocetele mele de om care duce pe umerii sai povara maturitatii si maternitatii, suportul neasteptat al barbatului, care, uneori devine ostaticul acestor situatii, pe care incearca sa le priveasca cu ochii unui om desprins de peisaj.

De multe ori discutam cu prietena mea despre diferentele care exista intre parintii nostri si noi, ca parinti. Despre cat de mult incercam sa negociem, sa explicam, sa comunicam, sa dezbatem cu copiii nostri si despre cum, fiind noi copii, discutia se petrecea dupa formula “scurt pe doi”. Cand noi nu aveam posibilitatea sa ne exprimam, de aceea ca nici nu ne da prin cap ca am putea-o face sau ca ei, parintii, ar avea timp sa ne asculte. Noi eram copii si asta era suficient.

Ei sunt copii. Si asta nu e suficient.

Eu imi vad copilul ca pe un om intreg. Cu care trebuie sa discut, sa-i aflu parerea, sa negociez, deoarece acest copil are propriile planuri si idei de cum ar vrea sa-si petreaca timplul sau cand trebuie sa-si faca temele. Om caruia trebuie sa-i explic de ce am luat in aceasta viata unele decizii, pe care mi le-am asumat si de care nu pot si nici nu sunt in stare sa ma dezic si de ce el, fiind acum logistic dependent de mine, trebuie sa le respecte, chiar daca nu este de acord cu ele.

O fiinta prin care trebuie sa cresc si ma maturizez. Pentru asta ne sunt dati copiii, o descoperire de-a mea mai recenta.

Fata mea imi ofera o terapie non-stop. Sesiuni intregi in care trebuie sa ma regandesc, sa ma redefinesc, sa-mi vad toate vulnerabilitatile pe care incercam, cu atata anevoie, sa le maschez. Ea imi scoate la suprafata toate complexele, imi pune cele mai incomode intrebari. Imi demostreaza, fara sa o faca, de fapt, cat de nerabdatoare sunt, lasatoare, rece, indiferenta.

Imi place sa urmaresc, parca iesita din coprul meu, cum evolueaza acest om, carui i-am fost, candva, casa. Cum isi formeaza pareri, gusturi. Cum isi descopera, la randul sau, caracterul, dorintele, talentele. Imi place sa o aud, din dormitor, cum canta la pian o melodie compusa de ea. Si cum imi explica mecanismul de compunere a unei melodii. Imi place cand imi citeste textele sale, in care surprind inspiratii de prin diverse carti de lectura pentru copii. Imi place ca se apuca de niste proiecte total neasteptate, desi, pe de alta parte, e un adevarat chin sa o convingi sa-si faca temele. Bunaoara, azi, in cateva ore a invatat alfabetul chirilic pentru a citi un text de Spiridon Vangheli, dintr-una din cartile copilariei mele. Iar acum, scrie cu litere chirilice de mana cronica acestei zile de duminica.

Imi place sa descopar in ea un om nou, care nu-mi seamana nici la chip, nici la port. Cu alte preocupari, cu alte viziuni, cu alte talente. Un om care stie sa descifereze sunete, sa adune note, sa amestece culori. Si sa iasa din cutiuta pe care i-au pregatit-o parintii. Din lipsa de inspiratie. Din lene. Din conformism.

Un copil iesit din cutiuta e imposibil sa-l aduni, sa-l strangi de prin toate partile in care s-a imprastiat, ca sa-l bagi inapoi in ea. Eu descopar. Lumea. Si pe mine, tinandu-ma de marginea cutiutei mele, indecisa, speriata. Sa sar din ea. Sau in ea.