Browsing Tag

Diana Mihuta

Din viață

Drumul meu spre dieta financiară

Am promis foarte încrezută la sfârșit de februarie, că mă întorc la început de aprilie cu un articol despre cum am scris toate cheltuielile mele și ce am învățat din asta.

La sfârșit de martie m-au apucat îndoielile – să scriu? despre ce să scriu? Linia cheltuielilor mele arăta un profund egoism. Aveam acolo zero cheltuieli pentru casă, telefon, internet.

A mai trecut o lună. Am descărcat o aplicație și am început să nu mai aștept să ajung acasă pentru a scrie cheltuielile de peste zi. O făceam pe loc, în telefon. Să zic că m-a disciplinat faptul că știam pe ce cheltui? N-aș spune.

Dar să mă întorc la ele, la cheltuielile mele. În martie, banii mei s-au dus pe următoarele destinații:

  • 20%igienă (aici am pus și vopsit părul la salon, toată chimia pentru față și corp, procedurile de manichiură, epilare);

  • 29% au mers pe distracții – am fost la 2 spectacole și un concert. Și deoarece am responsabilități de familie, costul biletelor a fost dublu;

  • 10% s-a dus pe mâncare. În blocul unde lucrez este o cantină cu prețuri democratice, chiar minuscule aș spune, doar că după un timp ajunge să urăști mirosul la toată mâncarea aia;

  • 5% au fost luate de transport. N-am folosit taxiul în martie. În general, am mers cu microbusul;

  • 6% le-am donat. Așa, fără cauză nobilă;

  • 10% le-am dat pe haine. Am prins o reducere pentru o maletă și am înnoit un pic stocul de lenjerie personală;

  • 20% au mers pe chestii, gen – cafea, cină în oraș, fructe și legume acasă, apă și pâine.

În aprilie lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Atât doar că donația s-a ridicat la 15%, iar mâncarea la 22%. S-a făcut cald și mi s-a făcut lânced de cantina din bloc. Pe haine s-au dus 11% (aici am trișat, am fost la Odesa cu bărbatul meu și am făcut cumpărături într-un outlet cu banii pe care mi i-a dat el. Nu i-am pus în bugetul meu, deși puteam lejer să-l adaug la capitolul –cadouri). Pe transport am cheltuit 3% și am mers o dată cu taxi-ul. Pentru ieșiri în oraș am cheltuit 11%, iar pe cosmetică 28%. Ce-a mai rămas, s-a dus pe o pereche de căști, să ascult și eu muzică în transport, și pe legume și fructe acasă.

Și cât de mult n-aș întinde coarda, trebuie să ajung și la concluzii:

  • Acum știu precis unde se duc banii mei;

  • Nu, n-am făcut nicio rezervă de bani pentru zile negre timp de 2 luni, deși asta îmi era în cap, atunci cînd m-am apucat de scris cheltuielile;

  • Am descoperit cu surpriză, că, deși îmi pare că duc o viață destul de modestă, cheltuielile mele mă arată ca o alintăciune, care se preocupă de plăcerile și comfortul propriu înainte de toate;

  • Și am mai descoperit că salariul îmi ajunge fix până la ultimele 2-3 zile înainte de următorul salariu. Din asta, conchid că trebuie cumva să resetez ritmul de cheltuieli.

Bonus la toată treaba asta:

Am început să citesc despre fetele care au grijă de bugetul lor, despre provocările și reușitele lor. Și am descoperit un blog tare bun care m-a inspirat să continui experimentul meu – http://thefinancialdiet.com/. Tare-mi plac istoriile fetelor de acolo despre povestea lor cu banii.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Nu asculta ce spune lumea, că rămâi cu fundu gol…

Mi-era cumva dor de scandalurile bârfite prin satul meu. Și deși nu mi-am pus scopul să le aflu intenționat, și nici nu mi-am ciulit prea tare uechile la vorba lumii, tot am auzit o istorie. Un deliciu de istorie, care m-a făcut să râd isteric.

Eroiii sunt oameni pe care-i cunosc, care-mi sunt mai mult sau mai puțin indiferenți și care uneori fac niște prostii de mai mare dragul. Și această istorie este purul adevăr.

Să știți că omul este o ființă misteroasă. Niciodată nu poți să știi când i se trezesc virtuțile și remușcările.

Așa se face că înainte de Paște, adică în Postul Mare cum i se zice de creștinii ortodocși, gospodarii și gospodinele plecați la muncă peste hotare, se întorc ca să mai scuture niște covoare, să mai văruiască niște trotuare sau copăcei, să mai ardă frunzele și crenguțele căzute din copaci pe timpul iernii. Și toate aceste activități nu-și au rostul, dacă nu sunt discutate pe îndelete peste garduri, pe la porți sau chiar pe la fântâni.

Eroina noastră, să-i zicem Mărioara (frumos nume) făcea și ea curat prin grădină, ce făcea n-am idee, că era gardul înalt și des și nu se vedea nimic.

O altă eroină, vecina ei pe nume Sofica (tot frumos nume), se afla în acel moment în grădina ei, și s-a oprit din muncă, pentru că pe drum trecea o altă femeie, să-i zicem Ioana, spre exemplu.

Sofica și Ioana au început o discuție tare interesantă despre noutățile din sat, iar Mărioara, mă rog, își făcea de lucru tot pe lângă gard, că era tare interesant să asculte și ea. Și pentru aceste două cumătre, Sofica și Ioana, au observat manevra Mărioare, au schimbat strategic cursul discuției:

– Auzi, întreabă Ioana, da acolo la Roma, cum mai merge?

Sofica oftează tragic și răspunde:

– Ei cum să meargă, greu merge, pe unde este de lucru, pe unde nu-i, și de unde mai ai, te mai și fură tot neamul tău.

– Ei da, nu mă nebuni, da cine?

– Ei cine, ai noștri, de aici din sat…

– Da ce ți-o furat?

– Da numai ce nu mi-o furat, și haine și lucruri, și o geantă pe care am găsit-o la urnă, da era nou nouță.

– Da precis știi cine e?

– Da cum să nu știu dacă mi-e vecină?

Ioana face din cap spre casa Mărioarei și cască ochii mari, Sofica dă din cap aprobator, dar știind că Mărioara-i după gard, schițează un zâmbet șugubăț și declară:

– Știi, dacă o avea rușine, măcar să-mi arunce toate lucrurile peste gard și o iert, că acum îi Postul Mare și trebuie să fim și noi oameni.

– Ia seama să nu ți le arunce chiar.

Râd amândouă și-și iau rămas bun. Sofica s-a dus în casă.

A doua zi bărbatul Soficăi iese dis-de-dimineață afară din casă dar se întoarce repede:

– Fa Sofică, ia ieși afară…

– Da ce s-o întâmplat?

– Da tu ieși să vezi.

Iese Sofica din casă și vede lângă gardul dinspre drum – o grămăjoară de haine, niște pantofi și geanta ei italiană deasupra grămăjoarei. Văzând asta, zâmbește cinic și așa cum era, în cămașă de noapte iese din ogradă și se duce și bate la poarta Mărioarei:

– Mărioară, Mărioară – ia ieși la o vorbă…

Iese Mărioara din casă, încruntată, vine la poartă, o deschide și rămâne în ogradă, cu brațele încrușișate la piept:

– Ce vrei?

– Auzi Mărioară, mulțumesc că mi-ai întors hainele, da acolo lipsește ceva, n-ai uitat? Unde-s cei 300 euro? Nu i-am găsit în niciun buzunar.

– N-am luat eu niciun ban…

– Auzi Mărioară, tu pe mine nu mă fă proastă, nu mă interesează ce-ai să faci, poți să vinzi calul și ce mai ai în jurul casei, da să-mi întorci banii că te bag la pușcărie.

Atât a spus, și s-a dus. Acasă bărbatul Soficăi, privea hainele ”pierdute” și se prăpădea de râs.

Iar peste o săptămână, Mărioara a vândut calul și i-a întors toți banii furați Soficăi, i-a aruncat peste gard, într-un pachețel, legat de-o piatră.

Morala acestei istorii este: Nu asculta ce vorbesc vecinii peste gard și n-ai să vinzi bunătatea de cal de la gospodărie.

Text: Diana Mihuță

Social

Insight despre Made in Moldova

E ciudat să urmărești cum interferează evenimentele în viață. Mai ieri stăteam în sala întunecată a Buncherului de la Academia de Arte, priveam cu înfrigurare spectacolul ”Requem pentru Europa”, care-mi arăta fragmente din viața muncitorilor la fabricile de textile, de fabricare a cablurilor pentru automobile.

Atunci nu-mi venea să cred că această imagine a fabricilor noastre este una reală: oameni presați să lucreze peste program, fără pauze, cu salarii minime, bazate pe o normă aproape ireal de făcut în fiecare zi, cum sunt obligați să poarte scutece pentru maturi, ca să ”nu pardă timp, mergând la WC”, discursuri manipulatorii, întârzieri de salarii. Toate acestea impresionau prin absurd, nu puteam să cred că oamenii noștri ar accepta aceste condiții de lucru. Dar.

A trecut ceva timp de la spectacol și am avut o discuție foarte interesantă cu o cunoscută. Discutam despre ce mai e nou în viață, despre programul cultural din Chișinău, am amintit de ”Requem pentru Europa” și impresia puternică care a produs-o asupra mea. Această tânără m-a privit ciudat și mi-a zis: ăsta nu e spectacol, ăsta e viața reală. Dă mai bine să-ți spun eu cum e cu fabricile.

Mai departe redau discursul ei așa cum s-a întipărit în minte:

Așa se face că-mi place să cos și am învățat să fac tipare, și de mână și la calculator. M-am gândit că o experiență de lucru la fabrică de haine, mi-ar îmbunătăți abilitățile de lucru. Am început să caut prin anunțuri. Doar, peste tot sunt anunțuri că se caută cusătorese, 6 -7 mii de lei, instruire, pachet social și toate cele. Am sunat la câteva numere și m-am înțeles cu fata de la fabrică să vin la o discuție. Mi-a zis să vin la ora 08:00, să am cu mine buletinul și fișa medicală. Mi-am zis că merg doar la o discuție și nu voi lua cu mine documentele.

Ajunsă acolo, mi-a făcut cunoștință co doamna Olimpia, care urma să-mi arate ce să fac. Doamna Olimpia zâmbea și era foarte amabilă. În sala de lucru era o gălăgie de nedescris de la mașinile de cusut, în aer era un praf de la firele nenumărate de țesături. Doar privirile cusătoreselor nu erau foarte pozitive. Mă priveau cu bănuială.

Am început să fac tipare, să demonstrez ce-am învățat, învățam operațiuni pe care le fac cusătoresele, nu-mi vedeam capul de sarcini. Mi-a părut foarte plăcut să știu că la sfârșitul fiecărei ore de lucru -10 minute sunt pauză de odihnă. Pauza de masă ține doar 30 minute. Programul de lucru este de la 08:00 până la 17:00.

În pauze mă apropiam de cusătorese și le întrebam cum lucrează, ce operațiuni fac. Una dintre ele mă întreabă:

-Ești cumva rudă cu doamna Olimpia?

-Nu, de ce?

-Ea se comportă așa de bine cu tine.

M-a pus pe gânduri întrebarea asta. Dar nu aveam timp de cugetări prea multe. Aveam prea multe de învățat. Când a venit ora 17:00, am anunțat-o pe doamna Olimpia că plec și m-am îndreptat spre ieșire, am observat multe priviri cu răutate și nu înțelegeam de ce.

A doua zi m-am dus entuziasmată. Am primit din start mai multe sarcini, care oleacă se băteau cap în cap, dar mi-am zis că eu oricum încă învăț și trebuie să le deprind pe toate.

La un moment dat, după ce am tăiat un set de tipare de mărimea S, văd că vine doamna Olimpia spre mine cu fața crispată de furie:

-Auzi, eu ce ți-am spus? Să tai tiparele pe măsura L, tu de ce le-ai tăiat pentru S? Ești surdă? Sau cea mai deșteaptă?

Ea striga în gura mare, se auzea pe toată sala, m-am speriat, nu înțelegeam unde greșisem, pentru că am făcut fix ceea ce mi s-a zis. Eram gata să o înjur, să-mi iau lucrurile și să plec, dar mă gândeam că poate într-adevăr am greșit cu ceva. Am tăcut și am luat alte tipare.

La masă am început să întreb mai multe din fete despre programul de lucru. Și am aflat următoarele:

  1. Norma de lucru este de 1000 de operațiuni pe zi. Dacă n-ai reușit, nu primești banii. Dar de la 08:00 la 17:00 abia reușești să faci 500 de operațiuni. Aproape toți stau la lucru până la 22:00 sau 23:00 ca să facă norma;
  2. Pauzele de la sfârșitul fiecărei ore sunt o amăgeală, tu trebuie să reușești să faci cât mai multe operații;
  3. La 16:30 se face o verificare a lucrului, care este scris în catalog, dar tu nu pleci după asta, iar dacă ai început să faci altă operațiune trebuie să o finisezi (pentru fiecare operațiune este câte un pachet cu tipare de cusut, călcat, făcut buzunare șamd, care are 50, 100, 150 de bucăți);
  4. Chiar dacă îți faci norma în fiecare zi, salariul tău poate fi micșorat pentru că ai întârziat cu 5 minute, ai avut o pauză prea mare la prânz, te-ai uitat urât la coordonator, ai plecat prea devreme, ai mers de câteva ori la WC;
  5. Nu ai dreptul la zile libere. Au fost cazuri când cusătoresele nu se puteau duce la înmormântarea mamei;
  6. Nimeni nu pleacă acasă la 17:00, te mânâncă de viu dacă îndrăznești să pleci acasă;
  7. Salariul trebuie să ți-l zmulgi de la curator;
  8. Angajarea oficială se face după 4 luni de lucru, pentru 2 săptămâni de stagiere nu se plătește nimic, deși ești impus să lucrezi în ritm obișnuit și să rămâi peste program;
  9. Sunt foarte puțini lucrători care au un stagiu în fabrică mai mare de 6 luni;
  10. Urletele din partea curatorilor sunt obișnuite, pot să înceapă scandal de la cel mai mic flecușteț.

La sfârșitul zilei m-am apropiat de doamna Olimpia:

-Spuneți-mi vă rog, care va fi salariul meu?

-Tu acum ești la stagiere, care salariu?

-Totuși vreau să știu pentru ce voi învăța 2 săptămâni. Poate nici nu se merită să depun atâta efort.

-Nu vrei să rămâi, cum vrei, nimeni nu te ține cu de-a sila.

S-a întors cu spatele, nu mi-a zis nimic de salariul pe care urma să-l primesc. La 18:30 mi-am luat lucrurile și am ieșit. Privirile curatorilor și a cusătoreselor erau pline de răutate: cum am îndrăznit să mă duc acasă mai devreme?

A treia zi nu m-am mai dus. Mi-am dat seama deja că sunt foarte puține șanse ca eu să obțin ceva bani de la fabrica asta. M-am trezit cu un sunet de la ele:

-Cucoană, tu n-ai de gând să lucrezi azi?

-Bună dimineața,

-Apu și, să te-aștept sau nu?

-Am decis că acest lucru nu este pentru mine.

-Apu ghine dară.

Am vrut să o înjur. Foarte tare am vrut. Dar nu i-am făcut plăcerea asta…

Poate vă întrebați de ce am redat cu fidelitate aceste detalii? Pentru că nu toată lumea a fost la acel spectacol, iar scenariul de pressing psihologic începe chiar din a doua zi. Pe mine m-a impresionat spectacolul, dar această istorie m-a lăsat fără cuvinte. În Moldova, investițiile străine vin la pachet cu condiții umilitoare și imposibile de lucru, la fiecare revoltă a muncitorilor, administratorii răspund cu un pressing și mai mare și șantaj.

Nimeni nu trebuie să afle adevărata situație din fabrici, în fața jurnaliștilor totul va fi frumos, curat și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Despre siguranța financiară

Discuțiile publice despre siguranța financiară a femeilor pe la noi a început-o Diana Guja. Și s-a vorbit despre asta și la Optmart SRL, tot cu implicarea Dianei. Și mai ținem minte acel video drăguț al ei despre cum să trăiești o lună cu trei mii de lei.

Niciodată nu m-am gândit la bani ca la ”siguranță financiară”. În copilărie, țin minte că nu ajungeau niciodată pentru strictul necesar. Hainele se înnoiau de 1 septembrie, pentru că ne duceam la școală, și de Paște, pentru că era sărbătoare. Apoi părinții mei au plecat peste hotare și am început să ne asigurăm acel minim necesar. Dar în familia mea nu s-a vorbit niciodată despre gestionarea eficientă a banilor. Tot ce știam eu despre ei este că:

  • Se câștigă greu;

  • Numai hoții au bani mulți;

  • Niciodată să nu împrumuți bani nimănui că dai mana de la casă dar nici să împrumuți de la alții.

Când citeam istorii despre business-uri, unde oamenii luau credite de la bancă, tare mă minunam, nu înțelegeam de ce să te apuci de ceva dacă nu ai bani puși de o parte. Am început să lucrez cam de pe la 7 ani: întâi ajutam părinții cu treburi mai mici, apoi aveam sapa și rândul meu pe câmp la normele de porumb, apoi spre 15-18 ani mă duceam cu ziua cu lucru pentru a avea bani de buzunar. Dar nimeni nu m-a învățat să fac bani. La 18 ani, după liceu, mă gândeam că poate să nu mă duc la universitate, să lucrez vreun an de una singură, să văd dacă mă pot descurca fără părinți. Dar mi-a fost frică.

Ceva timp în urmă, un psiholog pe care o urmăresc pe facebook a publicat câteva postări despre relațiile cu banii. Și am prins de acolo o idee interesantă:

  • Generațiile celor născuți în anii `80, `90 și au copilărit în timpul crizei anilor 90 au simțit prea multe lipsuri pentru a avea o relație bună cu banii. Acești copii n-au avut haine de calitate, n-au avut mâncare îndestulată, le-au lipsit călătoriile și sentimentul acela de siguranță, când totul în jur este predictibil. Părinții lor erau mult prea ocupați cu supravețuirea, erau stresați de faptul că acele depozite bancare pe care le făcuse în ruble s-au evaporat în hăuri și așa mai departe, multe griji și multe nevoi.

Acum, aducându-mi aminte de toate vorbele despre bani, despre faptul că nici părinții mei nu au abilitatea de a pune bani de o parte, am început să mă gândesc la altceva: Cum se face că atunci când am un buget foarte restrâns, reușesc să trăiesc din el, fără multe probleme. Adică îmi limitez automat lista de activități și nu pare să sufăr foarte tare din această cauză. Iar atunci când venitul meu este mai mare, găsesc neapărat motive serioase de a-i cheltui până la următorul salariu.

O bună prietenă, a cărui spirit financiar îl admir, mă sfătuie de mai mulți ani să fac un exercițiu pe cât de simplu, pe atât de complicat:

  • Scrie timp de trei luni toate cheltuielile, absolut toate. Cele făcute din salariul propriu, din bonusuri, din bani împrumutați etc. Astfel vei vedea foarte clar care sunt categoriile de cheltuieli și cum poți să-i gestionezi eficient.

Eu am încercat de vreo 3 ori să-mi scriu cheltuielile, ba chiar am vorbit cu alte prietene, să facem acest exercițiu împreună, pentru a ne încuraja. Și n-am reușit să scriu mai mult de o săptămână. Acest text face parte din următoarea etapă. E oarecum o provocare, pentru că am de gând să dedic luna martie contabilizării tuturor cheltuielilor. Mă provoc să vin la sfârșit de martie cu un articol despre cum mi-a reușit acest exercițiu, ce a fost interesant și ce mi s-a părut mai dificil.

V-am pupat!

Text: Diana Mihuță

Din viață

Vreau să vorbesc despre o dragoste anume

Ce am reușit să învăț despre dragoste din propria experiență este că ea doare. Pentru că ceea ce învăț din cărțile deștepte, n-a apărut niciodată în viața mea. De aceea, m-am împăcat cu gândul că dragostea este egal cu furtună și haos, cu un fenomen al naturii, și mi-am luat de-o grijă. Când mă apucă, o savurez și o las să treacă de la sine. Apoi în amintiri, o dezghioc fir cu fir și mă delectez. N-am să intru în analiza acestei atitudini, pentru că vreau să vorbesc despre o dragoste anume.

Pentru început, trebuie să spun că mie-mi place literatura fantastică. Despre societăți unde omenirea se unește pentru a înfrunta un inamic comun (extraterești, catastrofe naturale, epidemii). Și citesc uneori cărți cu subiecte post-apocaliptice. Și mă îngrozesc. Pentru că ceea ce văd în jurul meu este un preludiu al sfârșitului omenirii.

Și atunci când mă apucă sentimentul de neputință în fața acestui proces, mă duc în sat. În satul meu mic, unde nu există gaz, conductă de apă, canalizare centralizată, unde singurul drum asfaltat este cel care străbate satul dintr-un colț în altul. Unde până acum oamenii nu văd nicio problemă să-și construiască toaleta într-un capăt de grădină. Unde mai este doar două sau trei fântâni cu apă relativ bună de băut, toți oamenii le știu și se aprovizionează cu apă de acolo pentru fiert fasole, sau pentru spălat haine, sau pentru nu mai știu eu ce.

Acolo eu mă odihnesc. Ascultând bârfele despre ce mai face unul sau altul, despre cum un Cazanova a fost luat la pumni de soțul unei femei pe care, cică o curta, despre cum vecinul bunelului și-a instalat antenă parabolică în căsuța, care stă să se dărâme, iar ograda-i fără gard. Despre cum bunelul petrece serile acolo, la vecin, privind seriale. Despre cum glumesc oamenii despre un cunoscut care e într-o relație cu fiica celui mai muncitor gospodar din sat, cică gata, a intrat în robie la familie…

Când e timpul frumos, eu urc dealul de unde răsare soarele, și ascult de acolo toate glasurile satului. Iar serile de sâmbătă ascult cântecele religioase de la casa de rugăciuni de peste drum. Iarna ascult focul din sobă, iar vara mă trezesc devreme să mă joc de-a prășitul în grădină. Ocupații care m-ar băga în depresie, dacă le-aș face în fiecare zi. Și absolut relaxante când îmi reușesc o dată pe lună.

Și uit pentru ceva timp de ororile lumii întregi, despre deadline-uri, task-uri și nevoia de bani. Îmi încarc bateriile, mă umplu de duh și mă întorc la viața în viteză, microbuse suprapline, glod și ceață, și la cerul fără stele din oraș. Și mai găsesc un rid, mai citesc un status, mai pun un like. Mă bucur că suntem o țară mică, fără mari bogății, cu oameni care nu ți se bagă în suflet, dacă nu ți-s cumătri, că la o nevoie ne putem aciua în sate și trăi din economie naturală.

Și cui am declarat eu dragoste acum? Moldovei? Satului meu? Pământului? Vieții?

Text: Diana Mihuță

Din viață

De blesteme nu fugi. Despre o cununie

Înainte de a refuza pe cineva în a-i fi nănaș, asigură-te că în familia lui sunt soacre întregi la minte.

Să fim sinceri, nănășismul în ziua de azi nu mai are deloc semnificația de părinți adoptivi, iar emoțiile legate de acest fenomen sunt de cele mai multe ori negative.

De fapt, nănășismul este un acord de colaborare între două cupluri care constă în două elemente obligatorii și unul opțional: asistarea la cununia cuplului tânăr de către cei deja căsătoriți și participarea activă la ceremonia nunții (întâmpinarea oaspeților și strângerea banilor). Din experiență proprie pot să declar solemn că mai mult decât atât sunt doar mofturi și tradiții seci. Al treilea element este participarea activă la botezul creștin al copiilor cuplului tânăr și menținerea unor relații de ajutor reciproc și susținere. Astfel poate ieși o prietenie sau poate degrada într-o relație în care cei patru se văd de Paște și Crăciun. Amin.

Din preludiul de mai sus reiese cumva că acest acord bilateral este oarecum benevol. Dacă ați observat, am evitat să vorbesc despre banii pe care nașii îi pun pe masa tinerilor și despre cadourile pe care tot nașii le cer de la familia tinerilor. Aceste detalii în povestea mea nu sunt relevante.

După cum știți, mie îmi plac bârfele din sat, care sunt atât de cunoscute că se povestesc în gura mare. Dar oricum o să evit să menționez nume adevărate.

Deci așa, avem un Ion și o Marie, ambii trecuți de prima tinerețe, unul dintre ei fusese căsătorit, celălalt parcă nu (n-am fost chemată la nuntă). Ion și Maria au o relație frumoasă, care trezește nedumerirea și mirarea multor babe, doar că ei trăiesc în sat și sunt oarecum constrânși să țină cont de dorințele și poftințele părinților. Părinții mirelui tare mai voiau să joace o nuntă. Mai lipsea un singur lucru: Nănașii!

Ion lucra de ceva timp cu Vasile, o rudă de a sa. Și acela, mai în glumă, mai în serios, i-a spus că-i va fi naș. Și cum a spus așa și a uitat. Dar Ion n-a uitat, așa că atunci când a venit timpul de pregătit nunta, l-a rugat pe Vasile să-i fie nănaș. Vasile s-a scărpinat la ceafă și a refuzat, zicând că el are bani abia pentru a cumpăra de mâncare familiei sale numeroase. Ion a strâns din umeri și s-a dus acasă la părinți, unde le-a spus că naș n-o să aibă.

Aici în ecuație intră soacra mare. Ca să înțelegeți, soacra mare în acest caz se voia neapărat Soacră Mare cu toată rânduiala, ca tot satul să o știe și să i se închine. Și n-a stat mult pe gânduri și s-a dus la locul de muncă a soției lui Vasile, unde a scos-o în drum și în văzul tuturor:

– Aaa, nu vrei să-mi cununi băietu, da? Ești mare cucoană! Să deie Dumnezeu să-ți piară toate animalele de pe lângă casă, să nu-ți meargă norocul, dacă n-o să-mi cununi băietu, să fii blestemată!

Și tot așa și încă multe altele. Ziua, în drum, ca să vadă toată lumea. Pentru că ea este Soacră Mare și este absolut convinsă că blestemele ei au puteri malefice, iar ea are dreptul absolut să înjure și să insulte pe oricine.

Soția lui Vasile s-a speriat. Poate nu se mai duce ea în fiecare duminică la biserică, dar în Dumnezeu și Necuratul crede, mai ales în necuratu.

Așa că s-a dus biata femeie acasă plângând, și seara i-a spus lui Vasile că de blesteme nu fugi, așa că va trebui să cunune pe Ion și Maria.

A știut Ion că maică-sa va face acest lucru? Poate da sau poate nu. Vasile cu soția sa i-au cununat pe Ion și Maria și apele s-au liniștit. Despre banii de la nuntă, cadourile și poftele Soacrei Mari, gura lumii nu mi-a zis nimic, așa că nu vă zic nici eu.

Text: Diana Mihuța

Din viață

Ptiu, să nu-ți fie de deochi!

Cine știe ce au în comun gardurile înalte și perdelele în două rânduri la ferestre în Moldova noastră? N-ați ghicit. Nu e mândrie-fudulie-frumusețe. E pază rea împotriva deochiului.

Deochiul e așa un fel de vrajă involuntară care, după cum se spune, provoacă dureri de cap, lipsă de bani, nenoroc în dragoste. Cică, cei care au fost ”întorși de la pieptul mamei” au ochiul rău și pot deochea.

Așa se întâmplă că trece o femeie pe stradă, întâlnește alte femei, le salută, fac un schimb de vorbe și când își vede de drumul ei mai departe, celelalte încep:

– Ai văzut cum s-a uitat? Mătincă m-a deocheat. Știi că are ochi răi.

Vă întrebați ce are asta cu perdelele și gardurile? Acuș vă zic.

Dacă ai gardul înalt și perdele la ferestre, nimeni din stradă nu poate vedea ce faci. Respectiv, nu te poate deochea. Această formulă se aplică și atunci când mamele tinere acoperă căruciorul cu o năframă străvezie. Doamne ferește să nu se uite cineva cu ochi rău.

Cum te poți păzi de deochi? Nicicum. Dacă are cineva de deocheat, oricum o face. Dar, cică se pot minimiza riscurile:

– Copiii mici sunt predispuși la deochi, deci ei trebuie să fie feriți de atenție străină;

– Nu stai prea mult de vorbă cu oamenii pe drum;

– Dacă băniuești pe cineva de deochi, reduci la minim comunicarea cu acea persoană.

Da’ dacă ai pățit-o, ce să faci ca să scapi de deochi? Vorba babelor aduce multe remedii:

– Când nu ai nimic la dispoziție și te simți rău ”din senin”, faci pișu, uzi o mână și dai cu ea peste frunte. Cică, alungă duhurile rele (și pe mine m-ar alunga, dacă ceva).

– Bei apă sfințită și te speli cu ea pe față,

– Mergi la cineva care știe descântece și rogi să te descânte.

– Legi o ață roșie de 2 degete.

Cu deochiul nu te legi. Dacă în sat nu placi cuiva, dintr-un motiv sau altul, te pomenești peste noapte că tot satul știe că tu ai ”ochiul rău”. Deci, nu trebuie să lauzi pe cineva, să privești insistent, să dai bomboane ori biscuiți copiilor, să râzi prea tare. Poți avea ochiul rău. Poți deveni izolat instantaneu.

Vreți un exemplu viu despre teama asta metafizică de deochi? Na poftim:

Stateam la bunei, la o sărbătoare. Venise și verișoara mea cu copiii. Fetița ei de 3 anișori a prins un pic de atenție și a început să ne povestească ceva d-ale ei. Eu o priveam cu zâmbetul până la urechi. Era o minune să o văd atât de guralivă și de veselă. Văzând asta, bunelul m-a ocărât:

– Râde de curul tău că-i mare, scuipă și nu te mai uita atâta.

M-a insultat. Motivul lui era că atenția prea mare oferită copiilor poate să prindă de copil acel deochi. Ce are fundul meu cu asta? Cică, așa se zice. Na poftim.

Text: Diana Mihuta

Din viață

Cronici de seară în sat

NB: toate poreclele folosite în text corespund adevărului și nu trezesc protest celor care le poartă. 

17:30 Baron intră în ograda bunelului. E obosit, a băut vreo cîțiva litri de vin chior, n-a mîncat nimic și-l doare stomacul. Da n-o să-i spună nimic lui nanu Ion că iar o pună la masă. De cînd a murit nana Ana și a rămas singur, nanu nu mănîncă singur. Da acum nu are poftă de mîncare. Și vine la dînsu mai mult pentru televizor. La ora șase o arată pe Bahar.

7:55 – Băi Mișulică, treci și îi mînca cu mine…
– Nu mi-i a mînca, nanu Ion, mîine poate.
– Ei hai, cum zici, că n-am să te pun cu de-a sila.

18: 00 în casă e mai liniște, bărbații privesc episodul de ieri al serialului ”Viața furată”, sau cum îi mai zic oamenii  – ”Bahar”.

19:20 În ogradă intră fratele lui moș Ion cu o geantă trasă peste umăr. Se oprește în pragul casei, scoate din geantă o sticlă de lapte, o pune pe masă și declară:

– Dacă mai vrei lapte, trimite-l pe Baron să-l ia. Da’ să vină la ora 7, cît încă nu s-a început Bahar. Că dacă se începe Bahar, Ana mea lasă totul și se duce în casă. Și cînd vin clienții după vin, îi suduie de mamă și de soare. Așa că, să știți!

Astea fiind spuse, sloboade printre dinți un ”noapte bună” și iese din ogradă. Moș Ion și Baron, se uită unul la altul, dau din umeri și ies și ei afară. Baron vrea să se ducă după fratele Nicolae, da’ moș Ion nu-l lasă.
– Stai băi Mișulică, stai că amuș se începe Bahar.
Apoi se duce să închidă găinile și cucoșul cel bătăuș, mai aduce o căldare cu apă și se întoarce în case. Amuș se începe.

20:05 Casa se cufundă în întuneric. Geamurile micuțe sunt abia luminate de televizor și pare că în casă toți dorm. Dar nu, cei doi bărbați s-au pus să privească ”Viața furată” sau cum zice moș Ion – ”hai să vedem ce-a mai făcut nebuna ceea de Efsun”.

La ora asta, nu mai e nimeni pe drum. Se pare că toți stau în fața televizoarelor și se uită la Bahar. Da’ mai ales la nebuna de Efsun, care-i rea de doamne ferește.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Merinți – sărbătoarea femeilor

Anul trecut am avut vreo două ocazii să particip la sărbători cu specific local, care m-au dat peste cap.

Fiind în vizită la o prietenă din satul Crihana Veche, Cahul, am avut ocazia  să merg cu ea la o petrecere de Merinți (sau Merinzi, nu știu sigur). Această petrecere e organizată de tânăra mămică și rudele ei înainte de botezul copilului. La petrecere sunt invitate prietene, colege de lucru, alte rude. La petrecerea la care am fost, am numărat vreo 50 de femei de toate vârstele. Deci, ca să mă înțelegeți corect, singurul bărbat în sală era băiatul care avea grijă de muzică. Atât.

Invitatele au venit cu flori și cadouri atât pentru bebeluș, cât și pentru mămică. Masa bogată, dansurile și dispoziția mi-au creat o impresie de cumătrie adevărată, doar că fără bărbați.

Am discutat cu femeile de la masa mea despre acest obicei, care se păstrează cu sfințenie, chiar dacă implică cheltuieli adiționale. Toate erau în rochii elegante, machiaj și coafuri de sărbătoare. Cine nu putea dansa, rămânea la masă și se distra, privindu-le pe celelalte, acestea erau, de obicei, bunicuțele. La masă s-a băut vin și cognac dar fără insistență, că mai n-am observat.

Femeile de colo mi-au mai povestit de un obicei interesant. A doua zi după nuntă, în părțile celea se făcea Fuiorul. La Fuior veneau prietenele miresei și-i aduceau cadouri, de genul mătură, răzătoare, tigaie, șervete de bucătărie, nimicuri necesare pentru gospodărie. Dar am înțeles că acum nu se mai face.

Cât stăteam acolo printre ele, încercam să ghicesc grupulețe concurente, dar fie eu nu sunt foarte perspicace, fie la Merinți nu se demonstrează caracterul și conflictele, am trăit o experiență de sărbătoare veselă și sufletească. Apropo, n-am auzit să se vorbească prea mult despre bărbați. Discuțiile erau despre lucru, despre rochii, coafuri, fitness și diete. În fine, se prea poate că în Crihana există o comunitate de femei care nu pierd ocazia de a fugi de rutină și de obligațiile casnice. Mie asta mi-a plăcut foarte mult.

Și acum, fiind în preajma Optmartului, dragele mele surori (expresia ”dragi femei” îmi zgârie ochii și auzul) vreau să urez tuturor nouă să găsim timp și plăcere de a ne organiza petreceri. Să putem discuta în voie, să râdem, să ne împărtășim bucuriile și tristețile de câte ori vrem. Să cerem ajutor și să-l primim, să facem complimente și să ne bucurăm de ele. Să lucrăm acolo unde ne e sufletul și să facem banii pe care-i merităm.

Text: Diana Mihuță

Copii

Despre o bibliotecă

Cine are grijă să informeze copiii despre pericolele din lumea virtuală?

Cînd vă aduceți aminte de bibliotecă? Știți, oare, ce se face la o bibliotecă din sat în ziua de azi?

Zilele trecute Diana scria despre securitatea online și se întreba dacă în școli se vorbește despre asta. Iar eu mi-am adus aminte de ultima mea vizită la o bibliotecă din sat.

Păi iată, eu la sigur aș fi răspuns că-mi aduc aminte de biblioteci foarte rar și că habar n-am ce mai poate fi pe acolo, în afară de cărți prăfuite. Și tocmai de aceea vreau să povestesc despre o vizită care mi-a lăsat niște emoții de tot dragul.

La biblioteca din Crihana Veche, un sat din Lunca Prutului, de pe lângă Cahul, am ajuns întâmplător. Tare voiam să evit o întâlnire de lucru de la primăria din localitate. Și primărița m-a trimis frumușel la bibliotecă. Unde m-au întâlnit 2 Marii. Maria mai în vârstă mi-a făcut o cafea și, cum s-ar zice, am avut o discuție.

Dar mai întâi, despre biblioteca în sine.

Mare mi-a fost mirarea că încăperea cu cărți era cea mai mică din cele 3 săli de care dispune biblioteca. Altele două fiind pentru ateliere cu copiii și alta – sală de calculatoare. Toate încălzite și de-o plăcere să petreci câteva ore la citit.

Doamna Maria avea grijă ca copiii care stăteau la calculatoare să nu le folosească pentru jocuri, să nu intre pe pagini dubioase și să nu stea mai mult de 2 ore. N-am auzit-o să ridice vocea, dar copiii mișunau prin bibliotecă, fetele aveau treabă cu cealaltă Marie, discutau despre modele de broderii, cum să le scrobești și alte detalii mai specifice. Băieții se împărțeau în cei care căutau desene pentru a le scoate la imprimantă și cei care făceau temele. Toți se simțeau absolut relaxați și nu era nici vorbă de vestita ”liniște de bibliotecă”. Mai apoi, când copiii au mai plecat, am avut o discuție cu sarmale calde, pe care le-a adus soțul doamnei Maria. Am aflat că dumneaei cheamă copiii la bibliotecă mai ales când timpul e urât afară sau când e frig să citească, să-și facă temele, să discute sau chiar să serbeze ceva. Că-i încurajează să răsfoiască cărțile pentru a găsi vreo informație interesantă și că ei recunosc uneori că le place să petreacă timpul în bibliotecă.

Am căutat și eu printr-o ladă cu cărți noi, proaspăt aduse și am văzut titluri care sunt acum prezente prin mai toate librăriile. Mi-am zis că e o idee bună să-mi fac carnet de cititor și mi-am făcut.

Între timp, cineva dintre fetițe s-a apropiat de doamna Maria și i-a spus că cineva la calculator privește pagini indecente. Acest fapt a fost verificat imediat și negat. Niciun copil n-a reacționat negativ la aceste verificări sau, cel puțin, eu n-am văzut asta.

În fine, această bibliotecă mi-a stat cu drag. Era locuită, caldă și zgomotoasă, așa cum mi-am dorit mereu să o văd. Mi-aș dori doar ca ea să nu fie unica de acest fel.

Text: Diana Mihuță

Foto: sculptura de Kyle Bean/google.com