Browsing Tag

dificultati cu adolescentii

Copii

Cum să nu ratați adolescența copilului vostru

go to link Dacă ați ajuns teferi până copiii voștri au intrat în adolescență, felicitări! Acum începe periaoda când răbdarea, diplomația, atitudinea față de planetă, societate, viață vor ieși în scenă. Uitați BAC-ul, uitați examenele de stat, de licență, de masterat, uitați interviurile pentru cele mai cool și bine plătite joburi – comunicarea bună, corectă, calmă cu un adolescent este cel mai complicat examen pe care l-ați avut vreodată. Și dacă un examen în fața comisiei de examinare sau un interviu în fața unor necunoscuți e doar de câteva ori în viață, comunicarea cu propriul copil se întâmplă ceva mai des. Char dacă el nu vă vorbește.

http://ortdestreffens.de/?yabloko=onetwotrade-erfahrungen&da2=41 Unii părinți cred, naiv, că adolescența cu toate crizele ei se întâmplă cu alți copii, numai nu cu ai lor. Copiii lor sunt altfel. Cuminți, docili, liniștiți. În cel mai bun caz, acești părinți, pe la vreo beție de familie sau masă de sărbătoare, află că copiii lor, acum deja de vreo 30-40 de ani și chercheliți, ieșeau nopțile pe geam și umblau aiurea, sau mergeau nopțile la discotecă, sau beau votcă cu suc de portocale la colțul școlii, sau că au început să fumeze la 13 ani după serata de Revelion a școlii, sau că au avut primul sex la 14 la o zi de naștere a colegei de bancă, după trei pahare de șampanie și că, în general, greu își  amintesc cum a fost.

go here Zic că acesta este cel mai bune caz, deoarece copiii au fost destul de flexibili, plini de resurse interne și reziliență, încât să poată trece prin toate aceste experiențe, fără să dea foc casei, metaforic sau pe bune. Ei și-au trăit adolscența așa cum au știut mai bine, au încercat ceea ce și-au dorit, au învățat din asta și mai departe au pășit în viață eliberați, gata să acumuleze alte experiențe, pe măsura înaintării în vârstă.

go Care e cel mai rău caz? Sunt câteva, inclusiv cele care implică narcomanie sau alte dependențe, care transformă adolescentul, apoi adultul, într-o ființă disfuncțională și neintegrată în societate. Alt caz, destul de răspândit, este acela în care adolescentul nu e lăsat să-și trăiască adolescența cu toate experiențele și crizele ei, și ajunge un om la o vârstă matură, uneori cu familie, casă și masă, cu serviciu și tot ce se cuvine, și îl acoperă criza adolescentină. Omul realizează că nu știe cine este, ce valori are, ce a făcut toți acești ani, de ce n-a fost niciodată îndrăgostit nebunește, de ce n-a răspuns părinților atunci când ei l-au nedreptățit, de ce, de ce, de ce… Unii reușesc să trăiască această criză fără mari pierderi, singuri sau prin terapie, alții, însă, dau foc la casă (metaforic… sau nu) și încearcă să-și reconstruiască viața din cenușă. Alții trăiesc în criză toată viața.

http://makse.com/?kremel=i-am-dating-a-taller-girl&630=e4 Și deși scenarii sunt multe și toate diferite, iar adolescenții – diferiți, așa cum sunt diferite familiile lor și mediul în care trăiesc, enter site există câteva momente esențiale în comunicarea cu ei, care pot ajuta orice părinte, indiferent de temperamentul copilului și mediul de trai, să nu rateze adolescența copilului său.

Orlistat 120 mg purchase canada  

RESPECTUL

follow url Un cuvânt pe care îl auzim la fiecare colț, însă pe care nimeni nu-l înțelege și, cu atât mai puțin, utilizează. Pentru marea majoritate a oamenilor din țara noastră gândul că copilul este un om total diferit și independent de părinți, este un soi de blasfemie, un non-sens. Cum adică copilul e independent? Cum adică liber? Cum adică diferit? Copilul e liber. Independent. Diferit. E un om separat, intreg, care are organe și suflet separat. El este alt om. Adică diferit. Altul. Și acest altul trebuie respectat. Deși, la noi respectul față de altul tot e o problemă. Dar ca să nu ne aprofundăm în analiza acestui altul, haideți să ne oprim la faptul că copilul nostru este alt om și acest om trebuie respectat cu cel mai sincer respect.

DELICATEȚEA

site de rencontre gatineau gratuit Adolescenții sunt foarte sensibili la tot ce e vulgar, prostesc, grotesc, urât, fără sens, demodat, amoral la maturi. La maturi, nu la semenii lor, acolo regulile sunt altele. Ei sunt gata să se bage în pământ de jenă pentru părinții lor, chiar dacă acestora li se pare că sunt încă o-ho-ho, pe culmile succesului și hype-ului. Aveți în vedere asta mai ales când sunteți în public. Nu le faceți observație (eu știu, uneori e imposibil să te abții), nu le îndreptați gulerul, pantalonii, bentița, centura sau părul. Nu vă băgați la pupat (tare greu, știu). Nu încercați să demonstrați că sunteți cool și să faceți glume când sunteți cu el printre prietenii sau colegii lui. Fiți siguri, în acele clipe, adolescentul vostru a murit deja de trei ori în sinea sa de rușine pentru părintele său.

go here Fiți delicați cu el. Învățați-vă să simțiți momentul când trebuie să dispăreți. Învățați-vă să nu aveți o părere despre orice face el. Învățați-vă să nu dați note activităților lui. Învățați-vă să nu-i analizați prietenii. Îvățați-vă să nu vă băgați cu întrebările. Învățați-vă să așteptați. Învățați-vă să vorbiți cu o tonalitate mai joasă, în acea perioadă ei sunt extrem de agasați de pițigăiala mamei.

site de rencontre pour parents célibataires Învățați-vă să fiți prezenți, fără a fi invazivi.

TĂCEREA

http://lokoli.com/?rtyt=sites-de-rencontres-100-gratuit-pour-les-hommes&92a=95 Tăceți. Când vă înfoaie cel mai tare, mușcați-vă limba, numărați până la 10, fumați o țigară, dacă vă ajută, faceți un cerc în jurul casei, scoateți gunoiul, spălați încă o dată podeaua, vesela, cămășile numai tăceți. El știe că a făcut o prostie și fără morala voastră. Și lui îi este mai greu. Nu adăugați și frustrările voastre de părinte care se simte vinovat că n-a știut să-și protejeze odrasla.

E imposibil să-ți protejezi copilul 100%. Repetați-va asta ca pe o rugăciune, mantră, poezie. Cât de mult nu v-ați dori, cât de mult timp n-ați petrece cu el până la adolescență, cât de mult nu i-ați vorbi despre pericole, nimic, dar absolut nimic nu garantează 100% de siguranță. Și asta e cea mai mare durere a părintelui. Cea mai grea povară. Dar e povara noastră de oameni adulți care au dat viață sau care și-au luat angajamentul să crească un copil. Nu puneți această povară pe umerii copilului, el va reuși să și-o pună singur. Lăsați vârstei, ce-i al vârstei.

ACUM E PREA TÂRZIU

Să începi să bagi cu forța bumbac în capul unui om la 13-18 ani, e cam târziu. Cu copilul trebuie de vorbit, de povestit, de comunicat din prima lui zi. În plus, vorbitul e jumătate de soluție. Copilul trebuie să vadă că părinții trăiesc zi de zi ceea ce propovăduiesc. Or, să-i spui unui adolescent în plină debandadă că nu e ok așa, în timp ce el în casă doar debandadă a văzut, n-are sens. Să-i spui să nu mintă, să nu bârfească, să nu răspundă urât, să nu fumeze, să nu flirteze cu băieți necunoscuți, când asta e ceea ce i-ați servit ani la rând, crezând că el e prea mic să înțeleagă ce se întâmplă, înseamnă să atentezi la intergritatea lui, să-i negi individualitatea, să-l clasezi din start ca pe ceva care nu are discernământ, gândire, emoții. Să-l tratezi ca pe ceva ce-ți aparține, fără drept de apel. Deci, să nu-l respecți.

Acum aveți ceea ce aveți. Asta, însă, nu înseamnă că totul e pierdut. Nu. Dar începeți cu voi, nu cu el. Schimbați-vă modul de viață, demonstrați-i că se poate, cereți-i ajutor. Adolescenții adoră să le fie cerut sfatul.

NU-L SUFOCAȚI

El știe că-l iubiți. Nu vă băgați la el să i-o spuneți de fiecare dată când îl aveți în câmpul vostru vizual. El nu vrea să mănânce, inutil să-l întrebați de zece ori pe seară. Când o să-i fie foame, știe unde să găsească mâncare. El vrea să stea în camera lui, cu ușa închisă. Nu cu voi, nu cu oaspeții, nu cu buneii. În camera lui, cu ușa închisă. E treaba lui ce face în camera lui. Vorbește la telefon, citește, se uită prin Instagram sau Pornhub, masturbează, doarme sau visează cu ochii deschiși. E în camera lui și are dreptul să facă ce vrea. Nu vă băgați în chatul lui, când vedeți să a lăsat deschis. Asta e unul din cele mai josnice lucruri pe care le puteți face. Viața privată a unui adolescent este tot atât de privată pe cât este și a voastră. Nu vă băgați în buzunarele lui, în sertarele lui, în dulapul lui, în geanta lui, sub patul lui. Iar dacă v-a împins păcatul să o faceți sau ați văzut ceva involuntar, mușcați-vă limba. Când adolescentul va simți nevoia să vă vorbească, el vă va vorbi sau vă va lăsa să înțelegeți că își dorește o discuție, că este în dificultate, că are nevoie de un sfat sau de o consolare.

Lăsați-i spațiu și timp. Și el va veni la voi.

ȘI PE FINAL…

Adolescența copiilor noștri este, până la urmă, un examen de maturitate pentru noi, părinții. În majoritatea cazurilor, îl vom pica sau vom ieși din el scuturați de-a binelea. Nu vă faceți iluzii. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche și să ne prefacem că nimic nu se întâmplă cu copiii noștri, cu noi și între noi.

Succes!

Copii

Adolescenta copiilor, sansa parintilor

Viata cu un adolescent este ca mersul pe un camp minat. Niciodata nu stii unde va exploda.

Viata cu un adolescent este un examen zilnic. Si nu un examen in fata unei comisii autoritare si nici in fata copilului. E un examen in fata constiintei si maturitatii proprii.

Ilinca a plecat azi, iar eu am ramas cu carnetul de note nesemnat. De cateva ori credeam ca voi pica examenul. Ca nu am invatat bine, ca am uitat multe, ca nu-mi mai gasesc reperele si rabdarea a incetat sa fie punctul meu forte… daca a fost vreodata.

Uneori devenea insuportabil sa jonglez cu experienta mea de adolescenta in anii ’90 si dorinta de a nu uita, de a retrai toate angoasele si fricile de atunci, pentru a le intelege mai bine pe cele ale copilului meu; cu gravitatea si seriozitatea mea de om matur, cu probleme reale, cu grijile zilei de maine si necesitatea de a tine adolescentul sub control; apoi cu toate dorintele si asteptarile mele de mama, intotdeauna cu ganduri marete in raport cu copilul si ceea ce trebuie el sa faca, ca sa fie bine.

In fiecare zi starile mele oscilau de la o aparenta calmitate, la disperare. Incercam sa ma vad prin ochii ei, apoi prin ochii mei de acum 23 de ani, cand eram la anii ei, ca sa pot ajunge sa ma vad cum sunt azi – mama a unei adolescente pusa zi de zi in fata unor alegeri: sa asculte sau sa strige deodata, sa faca compromisuri sau sa interzica, sa inchida ochii acolo unde nu e grav sau sa mearga pana in panzele albe si sa dovedeasca ca are dreptate, sa stranga fraul sau sa-l sloboade un pic mai mult.

Acum inteleg ca cei mai duri ani de maternitate sunt anume acestia. Toate intrebarile incomode, toate frustrarile, trecute si prezente, toate esecurile, toate regretele si remuscarile sunt scoase pe tava si servite, fie de copil, fie de constiinta proprie. Totul, dar absolut totul e chestionat. Si e atat de greu sa te ierti pentru anumite alegeri pe care le-ai facut, pentru anumite decizii pe care le-ai luat, pentru anumite drumuri pe care nu ai cotit la timp, pentru cuvintele pe care le-ai rostit si poate nici nu le-ai gandit, pentru privirile grele aruncate oamenilor dragi si mai ales parintilor, incat realizezi ca adolscenta copilului este, de fapt, a doua ta adolescenta, care iti este data pentru a pune punct multor situatii pe care le tarai dupa tine ani si ani la rand.

Adolescenta copiilor este Purgatoriul parintilor. Este o zona de asteptare din care stii ca ve iesi, insa nu stii exact cand si in ce stare. Urmeaza oare dupa el Raiul? Posibil.

Acum in casa a devenit mai curat. Nimeni nu-mi intoarce cuvintele, nu ma apostrofeaza, nu se supara fara motive aparente. Dar voi adormi greu. Asa cum am adormit in ultimele zile, anticipand aceasta seara in care totul e prea aranjat si in jur e prea liniste. Aceasta schimbare de decor inca face parte din viata mea. E si el un examen, poarta spre maturitate. Asa ca inchid ochii si ma fortez sa adorm, asa cum faceam cand eram mica, pentru ca stiam ca somnul de la amiaza e important.

 

 

Imagine de Sam Headland pe Unsplash

Dragă redacție

Ingerii care se pierd sau strigatul mamei care nu-si mai recunoaste copilul

Sunt citeva luni de cind nu-mi mai recunosc copilul. Are 11 ani si 4 luni. Dar aceste 4 luni au o istorie aparte. O istorie cu emotii, lacrimi, minciuni si pina la urma cu… EXMATRICULARE!!

Dar pe rind cu toate!! Sunt o mama divortata care nu are luxul de a-si vedea copilul zilnic. E pentru ca nu sunt in Moldova. Fata mea a ramas cu alti membri de familie, dragi mie si ei- bunica si strabunica (care e inca in forta) si tatal care, chiar de nu locuieste momentan cu ea, o vede cu regularitate si o monitorizeaza cu strictete, pina mai acum citeva saptamini. Pentru ca acum e in “inchisoare”. Adica la el.

A trait emotii mari de fiecare data cind plec, emotii cind prietenul ei (!) a inceput sa prieteneasca cu prietena cea mai buna, cind prietena cea mai buna a tradat-o si o vorbeste pe la spate, cind tatal nu o intelege si atunci cind zilnic se ciocneste cu invidia colegelor! Pentru ca e desteapta si frumoasa (asa se crede si o lasam sa o creada si ea), pentru ca are una din cele mai bune reusite, pentru ca are stick pentru telefon si pentru ca se pricepe in multe. Si cinta. Si danseaza. Si pentru ca o plac baietii. Da! O plac baietii! Si stie sa fie parte din gasca! (La virsta ei eu nici nu imi puteam imagina asa ceva)!!!

Si iata ne trezim ca ingerasul nostru aduce stiri proaste de la scoala, de la profesoara, de la colegi si de la parintii acestora. Micile incidente nici nu se considera deja, au intrat in rutina zilnica. Ceva mai nou a aparut ca s-a batut si flocait la stadion cu una din colege care ii poarta pica, asa ca in filme, dramatic, la pamint, cu pilcuri de par si cu gasca impartita in doua – majoritatea tineau cu ea – baietii! Refugiile in padurea care e alaturi cu “prietenii” care sunt dornici de a incerca ce-i bautura si poate pe viitor fumatul, cu intoxicatia prietenului, care e tot colegul ei de clasa, dar e fostul prietenei cele mai bune… Si tine la el mai mult ca orice… pentru ca a sustinut-o…. si care si-a pierdut constiinta atunci cind a tras primele gituri de nu stiu ce a gasit fiica-mea prin dulapul pentru “oaspeti” si a fost foarte generoasa pe ascuns sa-i ofere. A doua zi baiatul a primit verdict de la medic “intoxicatie alcoolica”… Asa net-net la 11 ani. Maica-mea l-a culcat si l-au veghiat toti, pina venise mama-sa sa-l ia (mama era la tara).

Exmatriculata pentru purtare indecenta si poreclirea profesorilor (astea sunt invinuirile)!!!! Asta a fost ultima picatura! Cu lacrimi de crocodil mi-a jurat ca nu a putut spune asa ceva, neavind niciun motiv. Eu nu mai am ce crede! Ma sradui s-o inteleg si sa vorbesc cu ea prieteneste, ca, de altfel, nu mai ajunge informatia la mine, nici sa visez!!! Si ma intreb, mai are cineva asa problem adolescentine… Nu mai stiu!!! Please HELP!!!!

 

Text: Anonim

Copii

Grunge is not dead

Vine si ziua in care te trezesti ca nu mai suporti muzica pe care o asculta copilul tau. Inchizi ochii, ii multumesti in gand lui Dumnezeu ca esti in anul 2016 si ca, Slava Cerului, din televizor nu se mai aude Coco Jumbo si nici La Bouche, si muzica, in linii generale, e tare ok si, daca ai fi acum intr-un supermarket, deloc nu te-ar enerva.

Dar tu esti acasa. In fiecare zi acasa. Si in fiecare zi repertoriul nu se schimba. Nu se schimba! Si asta te zgaraie la nervi mai ceva ca vecinul de jos care urla in fiecare dimineata si seara: „Zae***la, du-ti nah***. (Asta el asa vorbeste cu sotia, fata de copii. Si fata de vecini.) Dar copilului ii place. Muzica il ajuta sa se concentreze. Na, copilului ii place muzica. Doar n-ai sa-i interzici copilului sa asculte muzica.

Cand copiii devin adolescenti, noi, parintii, avem un soc. Si socul nu vine atat de la copil, caruia i-au aparut niste chestii stranii pe corp si in voce, si pe fata, cat de faptul ca, iata, tu ai copil mare deja. Si acest copil mare, care asculta muzica ce te scoate din minti, el al tau. Adica, tu esti parinte. Intelegi? Tu! Aici nu exista nicio mama plecata in Italia sau in expeditie in Atractica, mama esti chiar tu.

Da, da, tu, care in adolescenta iti promiteai ca vei fi cea mai buna prietena a copiilor tai in adolescenta lor. Si nici nu-ti putea trece prin cap ca, la putin peste 30 de ani, vei detesta muzica pe care ei o asculta. Ca te va enerva o muzica destul de ok! Tu precis nu puteai sa-ti imaginezi ca la trezeci si ceva de ani, iti vei pune deja intrebari despre batranete, despre pensie, despre siguranta finanaciara, iar in acelasi timp ai continua sa te intrebi daca face sa iesi seara de Dragobete in club. Si ca balanta ta interioara ar innebuni, pentru ca pe ambele lui talere, la intervale egale de timp, se va spanzura cate un gand:”Toti acolo is narcomani, stai acasa fimeie hai!” sau „Mai iesi si tu din casa, mai vezi ce face lumea, ai sa te tampesti altfel”. Si tot asa. Iar in acest timp, langa tine, pe pat, e trantit un copil, care treaba nu are cu toata educatia pe care incerci sa i-o bagi pe gat, nu de aceea ca ar avea vreun efect benefic asupra lui, ci mai degraba, de aceea ca asa iti este comod. El vrea sa asculte muzica asta si nu alta, el vrea acum branzica glazurata si o mie de ani lui nu-i trebuie supa ta dietetica. Acest copil, care iata chiar acum striga:”De ce ma impui sa mananc atunci cand nu mi-i foame?”

Da’ chiar, de ce? In care zi ti-ai uitat toate planurile din adolescenta? In care zi ai pierdut simtul frumosului si libertatea, si spontanietatea? In care zi, doua maini nespalate au devenit problema numarul unul, in lumea ta care a devenit ingusta si searbada? In care zi, borsul, pe care in copilarie il varsai in veceu, atat de mult nu-ti placea, a devenit atat de important, incat esti gata sa nu vorbesti copilului tau o viata, din cauza ca el nu vrea bors?

Huo… Noi asa nu ne-am inteles. Tii minte ziua, erai in clasa noua, cand mama primei tale iubiri a venit sa asiste la lectii? Pentru ca auzise ca I. al ei se inhaitase cu o tipa in bocanci si fusta foarte scurta? Tii minte cum arata femeia ceea, care era gata sa te inghita, doar pentru ca tu nu reprezentai in ochii ei fata pe care ea si-ar fi dorit ca baiatul ei sa o iubeasca? Si poate nici nu era vorba de dragoste. Nu. Si nici nu era vorba ca ei i-ar fi pasat macar trei secunde de ce-si doreste I. Nu. Femeia ceea, femeie care e existat in viata fiecarei adolescente care a purtat vreodata bocanci sau par verde, era despre un posibil viitor in care toate noi, mamele de azi si de maine, vom ateriza. Viitorul in care noi juram cu mana pe bors, ca pe o carte sfanta. Cand noi urlam la copiii nostri si le spunem cat de tare ne-a ros urechile muzica lor goala, sterila, debila. Ca iata pe timpul nostru….

Viitorul in care noi devenim sau am devenit deja tantele celea inacrite, pentru care fiecare barbat trecut de 25, necasatorit si fara borsetka, este un narcoman. Sau potential maniac pedofil.

Da? Asa crezi?

Grunge is not dead, baby… grunge is not dead.