Browsing Tag

dificultatile maternitatii

Din viață

Cine poate să decidă câți copii să avem?

Eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Părinții mei tot acolo s-au născut. În Uniunea Sovietică sex nu era. După care brusc, Uniunea Sovietică a dispărut, iar sexul a apărut.

Milioane de oameni s-au trezit într-o zonă gri – pe de o parte, a apărut sexul și tot ce ține de el, iar pe de altă parte – nimeni nu știa ce să facă cu acesta – cum să vorbească deschis, să vorbească, în general, să explice ceva copiilor sau să lase lucrurile așa cum au fost decenii la rând?

Eu am crescut în această zonă gri a sexualității. Tema sexului la noi în familie nu era tabu, dar nici nu se discuta. Respectiv, tot ce am prins, am prins de prin filme, cărți, ziare, televizor, discuții cu colegii. Acces la Internet în anii ’90 nu era. Și, apoi, Internetul nu-ți dă nimic bun, dacă nu știi ce să cauți și unde să cauți .

La școală au fost doar două profesoare care au avut câteva tentative de a ne explica despre viața sexuală. În toți anii de școlarizare cu noi s-a vorbit doar de 2-3 ori despre ciclul menstrual, despre faptul că noi, fetele, trebuie „să avem grijă” și asta era cea mai sigură metodă de contracepție în accepțiunea de atunci. În plus, se vorbea cu ușile închise, fără băieți. Ce li se spunea lor și dacă li se spunea ceva despre sexualitate, a rămas un mister. 

Și iată cu tot acest bagaj, care nu conținea mare lucru, dar cel puțin știam că sexul neprotejat poate duce la boli sexual transmisibile și sarcină nedorită, am intrat în viața de adultă și m-am căsătorit. Aveam 21 de ani și credeam că le știu pe toate.

Istoria, însă a arătat, că nu știam nimic. Și că, pur și simplu, am avut noroc, având o sarcină și o naștere ușoară, un copil sănătos și ceva minte în cap.

Și depresie.

Sunt oameni, poate majoritatea, care ajung să fie motivați să schimbe ceva, să înceapă să conștientizeze ce se întâmplă cu ei, să învețe lucruri noi, atunci când viața ia o întorsătură urâtă. Eu sunt așa om.

Am învățat din mers să fiu părinte. Și acum învăț. Ceea ce m-a ajutat mult, pe lângă depresie, a fost faptul că am avut puțini sfătuitori lângă mine. Eram, vorba ceea, de capul meu. Nimeni, niciodată nu a avut niciun cuvânt de spus despre cum să-mi cresc fiica, în afară de tatăl ei, care, spre norocul meu, întotdeauna a fost un tată implicat. Iar atunci când am avut nevoie de un răspuns, de o recomandare, le-am căutat acolo unde știam că le pot găsi.

Azi am aflat că planificarea familială este un drept fundamental al omului. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are dreptul să-ți spună când să naști sau să nu naști, câți copii să ai și cu cine să-i faci, cât să te odihnești între sarcini sau să conteste în vreun mod decizia de a nu avea copii. Însă fiecare persoană trebuie să aibă acces la informare, la consiliere și servicii de planificare familială de calitate, inclusiv la mijloace moderne de contracepție. Anume așa, și nu invers. Tu decizi și statul, prin organizațiile competente, te informează și te susține, indiferent de decizie.

Eu nu știu dacă voi mai avea copii. Nu știu dacă fiica mea va dori să fie mamă. Ceea ce știu însă este că nu mă voi băga la ea cu întrebări despre deciziile ei referitoare la viața sexuală și la maternitate. Iar atunci când îmi va spune că vrea copii și voi vedea că e deschisă să discute, că vrea să știe despre experiența mea de părinte – voi vorbi. Până atunci, cea mai bună formă de transmitere a cunoștințelor și de comunicare cu copilul, este exemplul propriu. Ceea ce înseamnă decizii conștiente și asumate, consecvență, căutare de treabă doar în viața proprie, implicare civică, respectul față de alegerile pe care le fac alți oameni, cât de greu uneori n-ar fi asta, și deschiderea spre cunoștințe și lumi noi.

 

Text: Diana Guja

Dragă redacție

Oricare alt copil era mai bun decat mine si fratii mei

Parintii mei niciodata nu au avut timp de mine. Niciodata in ai mei 30 ani impliniti.

Ei sunt parinti buni si intra in standartul de „parinti buni” din societatea moldoveneasca. M-au crescut, m-au dat la scoala, dupa care la universitate. M-au imbracat si m-au hranit. Dar ei niciodata nu au avut timp de mine.

Eu de mica ma tin minte matura, de cum am deschis ochii. Unica amintire frumoasa din copilarie e de pe la 4 ani. Atat. Vreau sa precizez din start ca provin dintr-o familie cu venit mediu, de oameni gospodari. Eu nu am nici o amintire frumoasa de la sarbatori. Nici un revelion frumos si nici o Nasterea Domnului. Tata mereu de Anul Nou venea acasa de la lucru, manca si se culca. Noi stateam cuminti cu mama. La 12 se trezea, dar nu in fiecare an. Atmosfera in casa era mereu incordata. Domnea un aer de frica, ca vine tata si ne mustra (gasea el pentru ce). Niciodata nu eram destui de buni, educati, curati, cuminti. Niciodata.

Niciodata nu am fost laudati si apreciati. Oricare alt copil era mai bun decat mine si fratii mei. Mereu. Asa e si acum. Toti aveau frica de tata. Cum intra tata in casa, toti vorbeau in soapta si incercau sa faca minim miscari, ca sa nu deranjeze. Pe tata il deranja orice, un ciorap care nu sta la locul lui sau ca vorbim prea tare.

Tata o insela pe mama. Mama era mereu in depresie. Eu, copil mic fiind, stiam despre asta si incercam sa o sustin pe mama la ai mei citiva anisori. Desigur ca mamei nu ii era de mine. Ma imbraca, spala, hranea, dar era absenta mereu.

Eu nu am avut niciodata sarbatoare la ziua de nastere. Niciodata! Unica zi de nastere a fost la 15 ani, dar si in ziua aceea mama m-a batut ca nu am parlit gainile cum trebuie si racitura va iesi tulbure… Batuta eram cu regularitate, pentru orice. Nu eram niciodata destul de buna, nu faceam curat perfect, nu imi aranjam hainele perfect etc. etc. Cred ca mai degraba mama o facea pentru ca era nervoasa si nefericita. Tata o batea pe mama. Dar asta e o tema pentru un alt articol.

Pe la ai mei 12 ani, mama mereu pleca la Chisinau pentru ca tata lucra acolo, eu ramaneam acasa cu fratele mai mic si cu treaba. Desigur, si la aceasta varsta parintii erau absenti. Mereu imi era frica sa nu ma bata mama sau tata, si tata sa nu o omoare pe mama in bataie. Mereu. Zilnic. Precizez inca o data ca nu eram o familie social-vulnerabila.

Pe urma mama a plecat la Moscova si eu am ramas sa calc haine, sa spal, sa fac curat, mancare, sa merg la scoala, sa am grija de fratele si sora mea mai mica si sa ascult replici de la tata cat sunt eu de rea. Desigur si in aceasta perioada ei erau absenti din viata mea. Tata doar fizic prezent, dar absent, de fapt, mama absenta. Dupa care a venit facultatea. Sa spun ca ma consideram cea mai urata, proasta si cu imense complexe de inferioritate, ar insemna sa nu spun nimic.

M-am casatorit la 23 ani, fiind insarcinata si nu din dragoste. Probabil din necesitatea sa fug de sub papucul tatei si din complexe. In casnicie parca istoria se repeta. Traiesc intr-o casa cu un om complet diferit de mine, care nu stie nici macar la ce visez. Iar daca stie, ma blameaza pentru asta. Am 2 copii. Cel mai mic are 2 ani jumate. La 30 ani deja sint obosita de viata de matur. Pentru ca eu mereu matura am fost.

Desigur ca si acum parintii sunt, dar nu sunt prezenti in viata mea. Sunt momente ca de la oboseala si nervozitate imi bat copiii, sunt absenta, ajung la limita nervoasa, ma inchid in odaie si plang de neputinta. Mamele cu copii mici fara nici un ajutor ma vor intelege despre ce vorbesc. Ma urasc pentru asta si plang ca un copil mic, de neputina.

Cand o rog pe mama sa ma ajute cu copiii, pentru ca eu am uneori nevoie de un ragaz, mereu se gasesc chestii mai importante: casa, gaini, vitel, catel et.c etc. Prioritate nu am eu. Si asta ma doare. Nici acum parintii nu inteleg ca cel mai mult copii au nevoie de ei. Eu vreau sa fiu auzita, sa fiu vazuta cand eu strig ca sunt la limita si am nevoie de ajutor.

In viziunea lor, atata timp cat eu sunt vie, merg, am ce manca si unde locui, totul e bine. Dar asta nu e asa. Eu vreau sa fiu un altfel de parinte pentru copii mei. Pentru ca nu conteaza curatenia perfecta si 100 de rate in ocol, dar conteaza sa fii cu copilul tau, sa il auzi, sa il sustii. Din pacate, prioritatile noastre, a tuturor, nu sunt cele intr-adevar valoroase.

Scriu acest articol, pentru ca daca nu il scriam simt ca plesnesc, iar Diana mi-a spus in una din zile , ca scrisul ajuta. Forta si echilibru tuturor mamelor. Copiii nostri au nevoie de noi fericite. Va iubesc!

 

Text: L.

Imagine: Vladislav Muslakov/Unsplash

Dragă redacție

Sunt drăguță și asta mă costă

O femeie, devenind mamă pentru prima dată ar trebui să se simtă un adult responsabil, o ființa curajoasă și puternică. Tocmai a născut un om după ce l-a purtat nouă luni sub inimă. Femeia în cauză poate că se simte chiar așa. În momentele paranteză între nebunia primelor săptămâni ale vieții Omulețului nou nouț și momentele când își trage sufletul.

Doar că vedeți, stimabililor, ea are niște prieteni, o familie și-n cazurile mai puțin norocoase un soț, care tot vor să-i demonstreze inversul. Că nu e niciun fel de adult și că nu știe ea, proasta, pardon, proaspăta mămica ce sa facă cu puiul ei. Toți se apucă ca posedați de un har divin necunoscut să ofere sfaturi neîntrebați, fac observații care și mai de care empirice, de zici că o studiază pe mama cu pui la antropologie.

Mama asta proaspăta se gândește la puiul ei. Și e drăguța cu toată lumea. Și asta o costă nervi, somn, liniște sufletească și alte chestii esențiale, de care ar avea ea la moment nevoie.

E drăguța cu proprii ei părinți care au avansat la grad și sunt bunici. Trebuie deci respectați întocmai, chiar dacă n-au răbdare să se conecteze să vadă puiul cu mama. Și se simt îndreptățiți să spună ceva despre calitatea imaginii când mama e chioară de somn și pe pui îl doare burtica.

Cu soțul, care așteaptă deservire all inclusive, de care trebuie să tragi să schimbe un scutec, se duce să facă cu aere de martir în deșert. Și după nu-ți vorbește toată seara sau doar ca să-ți dea replici usturătoare. Și care dorește să se implice sau dorea sau ar fi dorit (nu mai ține minte exact).

Cu o droaie de binevoitori care-ți îndrugă verzi și uscate despre puiul tău, ca dacă-l bagi în seama și-l iei în brațe o să stea acolo toată viața (când puiul are trei zile din fabrică).  No, bine, nu d-aia facem copii, ca să-i băgam în seama. Cu bunica venită în vizită și care după o oră de joacă și tras de copil, se plictisește după propriile ei spuse și pleacă.

Mama este, deci, asaltată din toate părțile cu informații, așteptări din partea publicului și observații. Săraca femeie fericită, de dragul puiului se face mică și drăguță. Și înnebunește la foc moderat pana îi arde becul.

Tuturor noilor mame, nu mai fiți drăguțe!

Părinților le puteți mărturisi ca ați crescut, soacrele n-au decât să ajute. Să-și dea seama că băieții lor sunt tați și soți. Și au vase de spălat și funduri bebelușești de șters, singuri, cu cele doua mâini din dotare. Cu soacrele e important să nu cedam, chiar dacă moral pare imposibil. Prietenii și anturajul pot fi foarte bine filtrate prin această procedura de recunoaștere a adevărului.

Va rog sa nu fiți prea drăguțe la medic, în transport, la magazin. Politețea e la modă oricând, dar sindromul fetei atotînțelegătoare ne face mai mult rău. Nu vă fie frică să cereți, să ziceți nu și să nu dați multe explicații și detalii. Ne fac mai puțin credibile.

Amin, sisters!

Autoare: Daniela V.

Imagine: Pablo Picasso

Dragă redacție

Maternitate între exaltare și vid, căderi și eșecuri neprogramate sau UNDE-I MAMA?

Mă întreb deseori cum și când, care sunt primele semne ce pot anunța un început de moleșeală, sora mai mare a depresiei? Cum ar putea lupta mamele cu aceasta stare spre a o combate? Poate fi evitată cumva? Eu nu am reușit să găsesc la timpul potrivit răspunsul la aceste întrebări-cheie, pentru că probabil nu-mi treceau prin minte pe atunci.

Alteori mă întreb, oare câte femei în lume resimt acest vid ce se instalează treptat, lent și sigur încă din perioada sarcinii? De ce unele il resimt abia după apariția copilului, chiar din primele clipe sau din momentul travaliului ce pare nesfârșit? De ce la altele acesta se instalează la un an după naștere, ca rezultat al oboselii cronice și grijilor constante? Poate aici e explicația că noi, femeile, noi , mamele rareori ne înțelegem unele pe altele? Poate de aici pornesc tot soiul de prejudecăți, acuzații, indicații, sfaturi la pachet și pași de urmat… Pași orbi ce nu au văzut vreodată drumul real al femeii X ce trece prin etapa Y? Să ne mai oprim, să respirăm, să încercăm să înțelegem și să ne înțelegem…

Momentul acela a fost așteptat cu palpitații și emoții aproape nefirești, prenumele copilului ales cu grijă și potrivit încă de la 20 de săptămâni de gestație, fără deliberări, prenume de top sau liste preferențiale, pentru că așa am simțit eu – mama și așa a confirmat –tatăl printr-un sms aprobator. Urma să se nască IUSTINA.

Sarcina mea nu s-a lăsat nici pentru un singur moment cu căderi în vid, doar cu salturi glorioase, stări de exaltare continuă, inițiative, pași, trepte, evenimente și cărți, multe cărți… Pare incredibil, nu? Acum, privind în urmă, nu-mi vine nici mie să cred. Și dacă erau indispoziții de moment sau scurte atacuri de panică, treceau imediat de la sine, fiind exprimate în scris sau în plâns, expirate și uitate.

A mai remarcat oare cineva, a punctat sau a scris vreodată undeva cu litere mari și roșii că un ritm entuziast de viață la o femeie aflată în perioada de sarcină poate declanșa ulterior o cădere în cealaltă extremă? Cum să evitam și să echilibrăm aceste momente? Mie atunci, la aproape 28 ani, nu mi-au trecut printre mâini și ochi asemenea cărți, articole sau studii de caz… În cap suna clopoțelul că copilul vine, viața se schimbă și dacă întâlneau undeva ochii vreun titlu ce conținea cuvintele depresie prenatală sau postnatală erau automat trecute cu vederea pentru nu aveau cum să fie despre mine. Acum însă privesc în urmă și nu știu dacă s-ar fi schimbat ceva dacă citeam, auzeam sau vedeam. Unele evidențe ne depășesc și nu mai au nici o explicație sau dacă o au, deja atunci nu mai contează.

Experiența mea în acest sens mi-a demonstrat ironic și cu detalii izbitoare pe alocuri că o agendă bifată perfect pe durata sarcinii nu asigură nici pe departe un travaliu și o naștere fără probleme și complicații, iar apoi o maternitate unsă cu miere. Totul a fost mult mai complicat. Nimic din cele programate, aflate sau învățate nu mai funcționau.

Îmi amintesc cu lux de amănunte și până în cele mai mici detalii acea sală enormă de spital doar cu mine în ea, privind în gol și neînțelegând nimic, nedumerită și rătăcită, fără dureri, spasme sau contracții, vizitele medicului la fiecare doua ore, lichidul amniotic ce mă părăsea în râulețe roz și cantități sporite oră de oră, apoi întrebările mele, răspunsurile reconfortante ale medicului că la mine e așa… să nu mă agit și să aștept. Zero dureri. Orele treceau. În sălile de alături femei veneau, nășteau, plecau… Ieșeam pe hol, le auzeam strigătele, zbaterile, chinurile, până plecau și altele le luau locul… Doar eu… mai bine de 12 ore am demarat așa, din zorii dimineții până seara, o zi întreagă, amorțită și speriată… Ascultam medicul. Blocam frica cu lecturi utile, poezii, recitaluri, filmulețe, sms-uri. Ce era să fac? Dar ceasul ticăia, orele treceau fără careva schimbări, palpitații și emoții dintre cele mai diverse mă copleșeau…

Dintr-o parte privit acum, acest scenariu ar semăna mai mult a delir, un fel de refugiu alogic și stupid în circumstanțe pline de semne de întrebare, când orice minut contează. De parcă nu mă înscriam în acel context și nu aveam ce face acolo. Mă simțeam o intrusă. Simțeam cum începea să se prăbușească o lume și se deschidea un hău… unul care se lărgea cu fiece oră și mă înghițea.

Toate aceste trăiri au fost curmate, bineînțeles, în noaptea și dimineața următoare, după un șir de situații neprevăzute și dureri de neimaginat, provocate artificial, încununate de o epidurală neprogramată și de pierderea definitivă a puterilor.

De multe ori am strigat-o pe mama în acea noapte interminabilă. Nu mai știu cum am respirat. Auzeam doar că nu o făceam cum trebuie. Cumva au apăsat și copilul meu s-a ivit. Cianotic și fără voce.

Fetița mea. Mă temeam să întreb dacă e vie sau nu. Credeam că nu. Mă bucuram că eram vie eu. Mi-au dat-o dimineața la 6.00, am cuprins-o și i-am rostit numele de trei ori. Și asta mi-a umplut vidul lăsat și am recăpătat puteri. Dar nu pentru mult timp. A urmat apoi eșecul alăptării și refuzul meu de a recunoaște și de a admite acest eșec.

Apoi soarele orbitor din acea vară toridă m-a orbit, mi-a topit instinctele umane rămase și ajunsă de la maternitate în casa decorată frumos, cu tot ce-i trebuia unei mame cu prunc, m-am privit în oglindă și am plâns mult-mult. Mă simțeam singură, deși nu eram. Singură pe marginea drumului sau în deșert. Capilare crăpate toată fața, ochi congestionați umpluți de o peliculă roșie, o burtă enorma care s-a ținut de mine și în lunile următoare.

Hormonii o luau de-a dreptul razna în acea perioadă, mă legănau mereu între exaltări și căderi. Erau zile când mă simțeam plină și zburam cu ea în brațe prin casă, admirându-i buzișoarele desenate frumos, ochișorii mirați și orice mică reușită de-a ei. Alte zile când cădeam și orice prezență străină mă obosea, îmi lua puteri și-mi genera crize necontrolate de furie. Tendințe nesănătoase și tot felul de exagerări îmi dădeau târcoale, iar oamenii din jurul meu prezenți în acele momente se supărau pe stările mele și continuau să-mi prezică scenarii sinistre… Soacră, soț, rude. Da, nimeni nu ne datorează nimic. Ne naștem și murim singuri. Dar cred ca femeile (da, femeile!) din anturajul meu de atunci ar fi putut găsi un cuvânt bun de spus.

Mama era departe. Nu a fost lângă mine în acele momente. Anii au trecut, cu rele și bune, cu furtuni și vreme senină. Mama a revenit în alte momente din viața mea cu susținerea și suportul ei. Dar gustul amar al acelei veri toride fără mama alături îmi explică acum multe eșecuri și stări de atunci.

Dragilor, e o copilărie, un moft, o nerozie sau e lipsă totală de maturitate și asumare să o vrei pe mama alături atunci când faci primii pași pe tărâmul propriei maternități? Sau poate e o normalitate? Câte dintre voi v-ați întrebat sau ați resimțit la fel?

Vă mulțumesc.

Autoare: Cristina C.

Imagine: Pablo Picasso

Dragă redacție

Sa nu lasati pe nimeni sa va miscoreze

– Tu pe Natalita ai iubit-o mai mult decit pe Marinuta.

– De ce spui asta?

– Fiindca cu Natalita ai stat trei ani in concediu, dar cu Marinuta, de la jumatate de an vrei sa iesi la lucru!

– De unde cucuiul asta?

– Marina a cazut azi din pat, dar nu-i nimic grav…

– Iaca, daca nu lucrai, puteai sa te dedici mai mult copilului, si nu se intimpla asta!

– De ce nu-ti place sa stai cu copiii? Nu inteleg, tu doar esti mama!

– Sint mama, dar sint si om si ma simt izolata. Vreau sa reiau contactul cu societatea, sa ies din casa…

– Iesi din casa, poftim, uite cite mame sint in curte, in strada! Vorbeste cu ele!

– Daca statul iti ofera trei ani de de concediu pentru ingrijirea copilului, atunci stai acasa trei ani.

– Eu nu mai pot, vreau sa lucrez, sa cistig un ban in plus, sa socializez… Ma plictisesc acasa.

– Esti mama de la natura, inseamna ca natura te-a inzestrat cu rabdarea necesara ca sa ai grija de copil.

– De ce nu stai tu cu ei?

– Eu sint barbat, mie natura nu mi-a dat atita rabdare…

Nu am avut depresie post-natala. In schimb, sotul meu a avut-o. Si mi-o servea, in fiecare seara cind venea de la seviciu. Prin replici, critici, manipulari si eschivari.

Imi iubeam copiii. Ii iubeam pe ambii la fel. Eram disciplinata, harnica, polivalenta… Doar eu stiam cum era sa-i ingrijesc si sa lucrez part-time, in limitele celor patru pereti si celor 24 de ore. Faceam totul ca sa nu fiu redusa doar la notiunea de mama. Fiindca nu-mi plac limitele, nici stagnarea. Fiindca copilul, care e Viata, in toata splendoarea ei, nu trebuie sa absoarba toate vietile din jurul lui…

Din pacate, traiam alaturi de cineva, care, zi de zi, imi amintea ca nu sint o mama ca toate celelalte. Si stiti de ce? Fiindca el insusi se simtea limitat de rolul sau de tata si-si revarsa frustrarile asupra mea. Iar asta, am inteles-o destul de tirziu…

Dar pina atunci, a trebuit sa fac sedinte prin telefon, avind un san in gura Marinutei; a trebuit sa scriu rapoarte in pijama si cu parul nespalat de cinci zile; a trebuit sa ma cert cu baba de la etajul inferior, pe care o deranja caruciorul care scirtiia prin apartamentul meu; a trebuit sa o pisc pe Marinuta ca sa tipe cit poate de tare si sa adoarma epuizata de plins (am facut si asta); a trebuit sa-mi astup urechile cind treceam pe linga alte mamici, care vorbeau in fraze siropoase de cite ori a facut bebe caca si ce minunata e noua olita muzicala!; a trebuit sa tip la copii si ma inchid in baie in minutul urmator, ca sa pling; si bineinteles, a trebuit sa servesc la cina, timp de citeva zile in sir, o supa-crema pentru bebelusi, fara gust si fara culoare. Pofta buna!

La un moment dat, simteam cum creste un monstrulet in mine, hranit din tristete, durere, frustrare si insomnie. El iesea la suprafata in fiecare seara cind adormeam copii si imi puneam intrebari la care nu gaseam niciodata raspunsuri. El crestea, eu ma micsoram. Devenisem mica in modul meu de a gindi, de a vorbi, de a privi oamenii… de a trai, pur si simplu.

Si asta nu e corect…

Intr-o zi i-am zis sotului meu: Ia-ti monstruletul, caci e al tau. Cu el o sa traiesti de azi inainte.

***
Copiii au crescut si eu impreuna cu ei.

Sint minunate Natalita si Marinuta, cu strigatele, energia si frumusetea mintii lor!

Sint minunate si intilnirile noastre de familie.

Sint minunate si pozele din album, mai ales cele legate de maternitate.

Sint minunata si eu, cea care cunosc ce se afla in spatele acestor splendide poze.

 

Autoare: Lidia R.

Imagine:  Pierre-Auguste Renoir

Dragă redacție

Vorba lui tata… „rabdă”

De cînd am rămas însărcinată aveam o frică, pe care o mai scoteam la suprafață uneori, referitor la ce mă așteaptă. Știam că e inevitabilă​ durerea și nu știam cum voi reacționa cînd îmi voi vedea prima dată copilul….

Auzeam și citeam una și aceeași, că totul trece și că e ceva miraculos, dar simțeam că la sigur nu toate au simțit standardizarea asta pe propria piele, pentru că nu e bine să spui ceva de rău, să te jălui, e tabu. Și pentru a trece de problema durerii am decis să mă împrietenesc cu creierul, mergînd la yoga și să iau poziția de luptător în fața a ceva inevitabil. Însă cît de mult mă scoteau din minți replici, de gen „asta-i soarta femeilor” sau alte bullshit-uri de genul.

Din fericire sau nu, trebuia să fac cezariană. Cu toate că tremuram de frică pe masa de operație în sinea mea eram fericită. Și da, cînd mi-am privit copilul după – nu am plîns de fericire, o analizam în limita puterilor. Sentimentul ăla a venit după, cînd aveam intimitate.

Am avut noroc de un copil cuminte, fără colici și alte povești de groază pentru mame. O iubesc enorm de mult și asta mă încarcă cu sens însă nu e sănătos să te ocupi de el numai tu. Mi-e dor de distracții, de sălbăticia pe care trebuie s-o inhib, privindu-i pe restul cum te lasă și sentimentul de parcă viața ta stă pe pauză nu te lasă. Pentru că ieșirile în parc și vorbitul în mare parte cu tine însuți nu e funny. Te prinzi la un moment că nici să gătești nu mai reușești, lucru de la care cîndva mai primeam plăcere. Și cînd te inspiri cu o idee care te-ar scoate din rutină, te prinzi că nu le reușești pe toate și poftim încă un motiv pentru depresie. El zice că nu are timp și ar fi bine să o chemăm pe soacră mea…. Da, da. Doar o ceartă cu ea îmi mai lipsea pentru a-mi strînge tot buchetul. Asta e drum sigur spre frustrare.

În fine. De fapt mi se pare incorect să numim depresia postnatală anume postnatală. Cred că oricine va fi în astfel de situații va avea o depresie. Mi se pare jignitor asocierea asta depresivă, de care parcă nu poți fugi. Dar vorba lui tata… „rabdă”.

 

Autoare: Victoria M.

Dragă redacție

Draga redactie, se mai intampla sa le dau seara crenvursti

Eu imi cresc copiii singura. Singura, adica fara nici un ajutor din partea bunicilor, matuselor, vecinilor si altor neamuri prin alianta. Singura, adica doar eu si sotul meu, care este un tata si un partener extraordinar. Si da, vacantele copiilor mei sunt extrem de obositoare pentru mine. Uneori ma intreb cum am rezistat cu ei, pana a intra in colectivitate.

Avand o afacere de familie, vara si in toate perioadele de vacanta, sotul meu lucreaza cat pentru 3 persoane, asta pentru ca eu sunt nevoita sa stau acasa cu copiii. Pentru aceasta perioada nu este corect si nici convenabil pentru noi sa angajam pe cineva in locul meu. Asta inseamna un salariu minus. Ceea ce nu ne prea putem permite, adica ne-am putea, dar asta inseamna sa nu imi iau nici o bijuterie Pandora, nici o geanta si nici o crema. Si asta eu chiar nu pot concepe. Nu vreau sa aud carcotasenii despre soarta femeilor cu posibilitati reduse. Provin, ca si majoritatea populatiei din Moldova, dintr-o familie fara posibilitati. Si stiu cum e sa nu ai bani de paine.

Zilele in care copiii mei sunt in vacanta, decurg cam asa: Trezit dimineata, mic dejun, activitati cu copiii, iesit cu bicicletele, inot, karate, masa de pranz, felu doi. Nu mai pot sa aud cuvantul felu doi, somn de pranz, activitati, cina, baie, somn. Si toate ar fi frumos daca ar decurge in ritmul asta… Doar ca… Cezar vrea paste, Sisi vrea orez. Unu vrea cascaval, altu nu vrea „ascaval”, Cezar vrea Disney Junior, Sisi Minimax, dulceata de capsuni vs dulceata de caise, ceai de menta vs ceai de merisoare. Lista poate continua, dar a venit Sisi acum, si deja e trecut de ora 11, si eu credeam ca ea doarme demult, ca sa-mi spuna ca ma iubeste si vrea sa imi dea un pupic. Deci, nu e chiar totul pierdut.

Ah da, Cezar vrea baie si Sisi vrea dus. Eu nu am timp in vacanta de vara de manichiura si pedichiura, desi vara e asa de wow si de mimimi, si sandale si rochii. Vara eu port blugi, balerini si tricouri… si parul mi-e mereu in coada si am sprancene stufoase… Ah da stiu, cat acolo 30 minute… prefer sa ma trantesc pe orice canapea si sa trag un pui de somn. Se mai intampla sa le dau seara crenvursti, si lor le place. Se intampla sa manance 3 inghetate, atata timp cat nu se cearta si nu se bat, nu-mi pasa. Si da tip, nu doar tip, ci racnesc de imi vine sa imi dau palme. Pentru ca doar asa reusesc sa astup urletele lor. -” Mamiiii Cezar m-a batuuuuut…” -„Mamiii Sisi a zis „basina” -„Mamiiii Cezar a spus ca sunt urata” -„Mamiii Sisi se prosteste”. Si asta se intampla de 45 ori pe zi inmultit la doi. Despre curatenie, spalat, calcat…who care’s? Pisica a fatat 5 puiuti. -„Mamiiii putem sa ii pastram pe toti, facem orice!!!” Si astea rostite in unison si cu fete ca la motanul ala din Shrek.

Consider ca imi cresc copiii frumos. Si ca sunt educati si ca au valori. Timpul doar ne va arata. Uneori vreau sa ii trimit oriunde pentru o luna. Dar nu as putea. Slavit fie omu care a inventat locurile de joaca in mall. Maine chiar ma duc. Vreau sa mai adaug ca este alegerea mea. Eu vreau sa ii tin acasa in vacante. As putea opta pt o gradinita privata care are program de vara. Dar cand aud ca eu sunt „buna ca…Brancusi” si frumoasa ca o regina si ca vor maine dimineata sa le povestesc totul despre Cumintenia Pamantului si Coloana Infinitului, realizez cat de buna este alegerea pe care am facut-o. Si da, abia astept sa reintre in colectivitate. Pentru Cezar va fi primul an de scoala. Dar acesta, este un subiect separat. P.S:Si Angela Gonta hraneste odrasla cu crenvursti.

 

Text: Maria C.

Copii

Un exercitiu matinal de blasfemie

Copiii sunt cea mai mare fericire si cea mai importanta reusita din viata unui om. Am vazut scris asta peste tot.

Ce-ar fi sa facem un exercitiu matinal pentru a distruge, cel putin pret de cateva ore, acest minunat mit? Sa spunem pe sleau ce nu ne place in viata de mama, de parinte, ce ne irita la copiii nostri si la cei straini si cate am putea face fara ei?

Eu voi fi prima:

1. De cand sunt mama am descoperit ca sufar de amnezie cu acutizari de sezon si de dedublare a personalitatii. Reactie la orice rugaminte de-a mea sau comentariu este „Tu asta nu ai spus!”.

2. Daca te duce capul sa nu-ti ruinezi relatia cu un barbat (tatal copilului sau nu), fii sigura, copilul o va duce la capat.

3. Decat sa explic unei pustoaiece de 9 ani de ce iarna nu se poarta pantaloni roz cu cizme maro, scurta albastra si beret oranj, mai bine mi-as pune un strat de fond de ten pe fata mea obosita.

4. Daca nu ar fi copilul meu cu sinceritatea lui absoluta, barbatul cu care sunt niciodata nu va observa ca am pus doua kilograme de cand m-a vazut ultima data goala.

5. Lipsa unui copil iti lungeste durata vietii si calitatea somnului.

6. In fiecare dimineata fac un mini-infarct miocardic. Inima mea nu mai poate rezista argumetelor copilului care nu vrea sa manace, nu se poate imbraca mai repede si care nu are batista in plin guturai. Argumente bisilabice.

7. Sa astepti doua ore un medic care-si bea ceaiul, iar tu stai la usa lui cu un copil in brate, infofolit in haine de iarna, e ceva la ce nimeni nu se gandesti in momentul in care traieste explozia invaziei spermatozoizilor. Dar ar trebui.

8. Scularea la 6? 12 ani, zi de zi? Serios? Un copil analfabet nu e atat de strasnic pana la urma.

9. In loc sa ascult de la alte mame sfaturi cum sa-mi cresc odrasla (sfaturi ce nu le-am cerut) mai bine as citi ce mai face Kim Kardashian si cum ii merge cu Kanye West.

10. Nu-mi plac copiii straini. In afara de vreo 5 bucati care se rusineaza de mine cand ma vad si ma lasa in pace.