Browsing Tag

din viata

Jurnal

La singure cum?

Am deschis acum Facebook-ul în laptop și în Newsfeed mi-a apărut postarea unei bloggerițe-călătoare pe care o urmăresc pe sărite de vreo doi ani.

Scria despre faptul că atunci când ne întâlnim cu prietenii, cu oamenii apropiați, în general, cel mai des vorbim despre alții – ce au făcut alții, ce am auzit despre alții, cum o mai duc alții, și foarte rar despre noi – despre cum ne simțim, ce ne-a reușit, ce planuri avem etc.

Citind, mi-am dat seama că, pe bune, așa este. Rar, foarte rar povestim despre noi, cei care suntem și cum suntem. Dacă vorbim, atunci e despre cine și ce a spus la lucru, despre unde am fost, despre ce am văzut în vreun magazin, despre copii, părinți, parteneri. Și e atât de puțin despre noi în toate aceste relatări.

Vreau să adaug de la mine că nu ne-a învățat nimeni să vorbim despre noi. Și când o facem, ne simțim de parcă vrem să acaparăm atenția tuturor, de parcă am aștepta validare sau susținere, și nu e bine. Trebuie să fii puternic, nu? Și iată așa vorbim aiurea, despre toți, inclusiv despre postările de pe Facebook ai unor oameni pe care nu-i cunoaștem în viața reală, dar care brusc devin mai importanți decât noi înșine.

Ce ați povesti acum despre voi? Cum v-ați simțit săptămâna asta? Cum vă simțiți azi? Ce planuri aveți pentru toamna care vine? Ce gânduri vă trec prin cap?

Haideți să facem acest exercițiu săptămânal. Să ne învățăm să vorbim despre viața noastră adevărată, nu cea imaginară, nu cea construită pentru public și Social Media, nu cea pe care vrem s-o avem, dar despre cea care este în acest moment precis.

Eu, de exemplu, sunt a doua zi confuză – nu înțeleg ce am – o răceală sau alergie respiratorie. Sunt, însă, înclinată mai multe spre a doua variantă, deoarece am avut în preajma mea câțiva factori declanșatori și coincidența e prea mare.

O altă grijă a dimineții de azi sunt orhideele mele. Zilele astea am depistat că am câteva flori bolnave, ceea ce m-a întristat foarte mult. Am petrecut toată dimineața, aplicându-le îngrijiri. Nu sunt mare specialistă în orhidei, dar m-am condus de informația din Internet. Sper să-și revină.

Din deciziile proaspete care simt că-mi schimbă calitatea vieții este ștergerea aplicației Facebook din telefonul mobil. Mă simt cu mult mai bine de atunci. Intru pe rețea doar din calculator de câteva ori pe zi, în scopuri profesionale. Dar planific să scriu mai multe despre această decizie și despre schimbările pe care le-a adus, care sunt absolut pozitive în tabloul vieții mele.

Începe perioada mea preferată din an, pe care o aștept, așa cum așteaptă copiii să se întâmple vreo minune. Toamna mea va fi încărcată cu muncă, deplasări și chiar o vacanță, care îmi pare acum un adevărat miracol. Am multe planuri, sper să am energie și motivație ca să le transform din intenții în ceva palpabil și viabil. În orice caz, agenda mea este destul de clară până la începutul lui noiembrie, mai departe vom vedea.

Din prioritățile majore pentru următoarele 9 luni (eu continui să calculez anul ca pe timpul școlii) este vacanța cu mama și Ilinca pentru vara viitoare, călătoria mea în Franța pentru examenele de absolvire din ciclul gimnazial ale Ilincăi și tratamentul Ilincăi la ortodontist (scriu și înțeleg că până aici prioritățile mele sunt legate de alții). Și – ca să îmi fac și mie dreptate – altă prioritate majoră este să pornesc afacerea mea. Dar, șșșt, nu vreau să spun nimic până nu am ajuns la ghișeul de înregistrare.

În linii generale, totul e bine. Săptămâna a fost bună, deși am mai avut nervi. Mă obișnuiesc cu gândul că așa e viața. Alta nu va fi. Uneori îmi trece prin cap că e cam târzior să am așa gânduri. Dar ce să-i fac… Acestea abia apar și sunt încă departe de a prinde rădăcini în mine.

Da, la singure cum?

Din viață

Bедь жизнь кончается не завтра*

Chiar daca moartea e unica siguranta din clipa in care devenim un grup de celule, exista destule sanse ca vom trai si maine, si poimaine. Cel putin, atunci cand suntem inca tineri. De aceea, ar fi bine si chibzuit sa traim azi astfel, incat acel maine sa nu devina o povara.

Cum? Se poate de inceput prin punerea unor intrebari partii din noi care se rupe, dar inca destul de moderat, spre o libertate iluzorie si efemera, de genul, vand tot ce am si ma pornesc in jurul lumii pe jos, ca sa ating iluminarea. Eu, de exemplu, de fiecare data, cand simt ca pamantul incepe sa mi se duca de sub picioare sau sunt pe punct de a lua decizii manata de euforia de moment, incerc sa ma opresc, sa ma pisc, ca sa ma intorc in corpul meu, si ma intreb: „Maine, maine cand ma voi trezi, cum ma voi simti?” sau ”Cum vei ajunge la Diana cea de 50 de ani, care stii tu unde te asteapta, daca faci acum ceea ce te mananca sa faci (sau sa nu faci)?”, sau ”Dar cum se va simti fata mea, mare deja, cand o va vedea pe mama sa in aceasta stare/ipostaza/situatie?”. Ar insemna sa mint, daca as sustine acum ca de fiecare data mi-a reusit exercitiul. Nu, desigur. Dar repetarea lui constanta si constienta face minuni.

Viata doar nu se sfarseste maine.

A face tot ce iti doresti, sau crezi ca ai nevoie, poate inseamna sa cazi in extreme, sa risti, sa devii necugetat, sa neglijezi interesele oamenilor dragi, sa te lasi condus de pulsiuni distrugatoare, sa joci cartea cea mare, sa arzi poduri, sa explodezi in mii de culori si focuri. Sa traiesti, de parca maine nu va mai fi. Sa te aprinzi ca o scanteie si tot ca o scanteie sa te stingi. Doar ca nu toti suntem flori de o zi. Exista foarte mari sanse sa traim si maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Dar sa traim arsi, deoarece nu am stiut sa domolim flacara, sa o facem sa arda incet, constant, sa aduca lumina, caldura si protectie impotriva animalelor de prada. Am consumat tot ce-am avut pentru o iluzie trecatoare.

Indemnurile exaltate, de genul „Traieste de parca ai muri maine”, sunt pentru cei care nu vor sa faca niciun efort ca sa-si controleze impulsurile, sa gandeasca pe termen lung, sa se autodisciplineze, sa renunte la lucruri, oameni, atitudini, obiceiuri nocive sau inutile, consumatoare de timp si energie, sa-si asume viata, fara a aduce argumente infantile, ca „ n-am rugat pe nimeni sa ma nasca”. Pentru cei care au nevoie vitala de gratificare imediata, ramasi in interiorul lor ancorati intr-o varsta la care nu au invatat inca sa faca fata frustrarii.

Nu, viata, cel mai probabil, nu se va sfarsi maine. Si, cel mai probabil, peste cativa ani tot ceea ce facem azi – pe negandite, din nedorinta de a ne stapani demonii, din graba, din falsa convingere ca daca nu iau acum ceea ce vreau, maine nu va mai fi posibil, din frica de a ramane singuri, fata in fata cu gaura noastra interioara – se va transforma intr-un strat gros de deseuri nucleare, pe care le vom purta in noi pana cand acea moarte, garantata, va veni.

 

*Un vers dintr-o piesa cantata de Alla Pugachova, o renumita interpreta rusa, care in traducere ar insemna: ”Viata doar nu se sfarseste maine”.

 

Text: Diana Guja

Foto: Dan Gold/Unsplash

Din viață

Roșcatul: fuga de libertate și libertatea de a fugi

Când eram mică aveam un câine roșcat. Nu știu când a apărut la casa noastră și nu știu care e motivul că taică-meo la acceptat. Tot ce știu, e că mereu era acolo. În același loc. În aceeași cușcă. Avea ochi albaștri, fioroși și nu permitea la nimeni să se apropie de el, cu excepția lui taică-meo. Chiar dacă ne vedea în fiecare zi, chiar dacă îi duceam mâncare, pe alt cineva el nu recunoștea.

Alt lucru care nu mi-l pot explica, este de ce tata a acceptat un câine la casă. Tata era categoric împotriva lor. Bătrânul de culoare roșie este unicul pe care mi-l amintesc să fi avut ”onoarea” să stea în fața casei. Tata i-a încredințat ograda lui și l-a acceptat în calitate de ”paznic”. Deși, el este convins că un câine legat la poartă este înspăimântător. Și în cei 30 de ani de existență a mea, de când îl cunosc, rămâne stoic în convingerile lui. El spune că sunt cel puțin 3 motive pentru care nu are nevoie de câine la casă.

1.Animalul face prea multă gălăgie (cu treabă și fără treabă, câinele mereu latră)

2.În cazul în care se dezleagă poate fi periculos pentru copii, dar și pentru alți oameni care intră în ogradă.

3. În cazul în care o să năvălească hoții sau ”oamenii răi”, oricum câinele n-o să te salveze. (E și logic – câinele e legat. N-are cum să sară în apărea.)

Păi iată, acest câine fioros, a apărut în ograda noastră într-un mod misterios. Nu știu cum și-a obținut acest drept, cert este că exista un respect puternic între tata și el. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe tata să-l fi mângâiat, sau să fi comunicat cumva cu animalul, dar era un fel de legătură emoțională între ei, pe care n-o înțelegeam. Dar, pe de altă parte, n-am văzut vreodată ca animalul să fie asuprit de tata. Am auzit doar. Mi-a spus mama că tata l-a bătut rău atunci când m-a mușcat.

Aveam vreo 9 ani. Și deși aveam o frică enormă de câini (care pe de o parte a fost acumulată de la alte ”comunicări” cu câini, pe de altă parte, frica a fost moștenită și educată de tata), am îndrăznit să mă apropii de colțos. M-am uitat la el cu milă, am văzut că este trist și însingurat și m-am gândit că o mângâiere i-ar face bine. Credeam că n-o să se mai simtă abandonat, dacă ne ”facem” prieteni. M-am apropiat de el la o distanță foarte mică. Niciodată n-o mai făcusem până atunci. Deși cu întreg corpul mă îndreptam spre el, creierul meu era ros de o întrebarea ”are sau nu are dreptate tata – este chiar atât de periculos câinele nostru?”

Am întins mâna deasupra capului ca să-l netezesc. Și fără să reușesc să-l ating, s-a aruncat în viteză la mine. Supărat că-l deranjez, și-a încleștat colții în coapsa mea stângă. Eu, din dorința de a mă apăra, am încercat să mă dau înapoi, dar am alunecat. Și el m-a apucat încă o dată. Deja m-a mușcat de gambă. Nu mai știu ce a fost după, pentru că am căzut în gol de durere. Știu doar că m-am ales cu o sperietură mare, care cu anii, s-a transformat în fobie.

Mai târziu, am aflat că tata a bătut animalul. Și, da, din aceeași zi, câinele a fost mutat în alt loc. A fost discreditat în ochii lui. A fost pus într-un loc mai îndepărtat, acolo unde eu puteam fi în siguranță (asta în cazul în care nu-mi mai apare dorința de a-l mângâia).

Copilăria mea tardivă a trecut cu frică față de roșcat. Dar, pe lângă frica pe care am căpătat-o față de el, am început să-l respect (un posibil Sindrom Stockholm? :D) Atunci când m-a mușcat, am înțeles că ceea ce vreau eu de la el, nu neapărat că vrea și el de la mine. Și dacă încalc libertatea lui, atunci el poate fi periculos. Ceea ce a și demonstrat. Eu am înțeles. Atâta timp cât nu atentez la singurătatea lui, el va sta cuminte în cușca pe care o are. Fără să vrea să muște (E valabil și pentru oamenii, atunci când au nevoie de singurătate, mai bine să nu insiști cu îmbrățoșările).

Câțiva ani mai târziu, când eram deja adolescentă, roșcatul m-a șocat din nou.

Maică-mea s-a dus să-i dea de mâncare și i-a aruncat o bucată de mămăligă (ea tot nu se apropia de el), în momentul în care i-a aruncat mâncarea, n-a calculat distanța. Așa că mămăliga a ajuns prea departe de el. Câinele a ieșit din cușcă să-și ia bucățica. Și atunci am observat că lanțul i s-a rupt. El nu mai purta lanț. DAR, animalul a ajuns la hotarul care era permis de legătoare și nu l-a întrecut. Nici măcar pentru a-și lua bucata de mămăliga. A ajuns la limită și cu o labă s-a întins să-și ia hrana. Totuși, dacă lanțul nu mai era la gât, corpul a depășit lungimea lanțului. Și câinele pur și simplu s-a speriat că a ieșit din hotar. S-a speriat atât de mult, încât și-a luat în grabă hrana și a fugit cu ea în cușcă, schelălăind. Și n-a mai ieșit din ea, până n-a venit tata să-l lege. Și l-a legat. În aceleași lanțuri și-a petrecut restul vieții, n-a ieșit niciodată din ele. A murit în aceeași cușcă, în același lanț – orb și bătrân.

De câte ori am libertatea să aleg ceva, de atâtea ori mă gândesc la roșcat. Mă gândesc cât de înfricoșătoare era pentru el libertatea. Chiar era înspăimântat de ea. Deși era mort de foame, n-a îndrăznit să încalce limita lanțului. Și chiar dacă a încălcat-o, s-a simțit atât de vinovat, încât s-a ascuns în cușcă și și-a așteptat stăpânul să vină ca să-i agațe lanțurile. Roșcatul a fugit de libertate, fără să înțeleagă că are libertatea de a fugi. Sau a înțeles, dar n-a vrut să și-o asume.

Mă întreb, ce l-a speriat cel mai mult – faptul că o să fie pedepsit că a ieșit din spațiul său, faptul că în sfârșit ar fi fost liber să alerge unde-i văd ochii, faptul că ar putea să moară de foame dacă nu mai este legat. Ce l-a speriat?

Sau poate nu l-a speriat nimic? Poate că instinctele lui erau atât de bine tocite, încât el nu mai știa să le asculte și să le urmeze? Sau poate el n-avea nevoie de libertate. N-avea nevoie de ea. Dar n-avea nevoie de ea, sau pur și simplu nu știa la ce o poate folosi.

Nu știu.

Un lucru știu, mi se întâmplă și mie să mă trezesc uneori cu ”lanțul rupt”. Încep să văd că am libertate mai mare decât îmi permit să accept. Și aici vorbesc de niște libertăți simple (de a mă odihni, de a râde, de a dormi, de a dansa, de a iubi, de a călători, de a … de a… de…) Și am înțeles, de multe ori aleg să fac același lucru: îmi iau speriată mămăliga și fug în cușcă. Și mă asigur că nimeni n-a văzut că eu am trecut de limită.

Da, uneori eu fug de libertate fără să accept libertatea de a fugi.

Text: Laura Grigore

Dragă redacție

Cand inveti sa zbori, nu mai poti merge…

Sa te indragostesti…
Sa inveti a zbura, dupa care sa nu mai poti reveni la mersul pe jos…
Sa plutesti asa, intre dorinte si vise. Zile, saptamini, luni… lasind pe cea care erai in urma…
Apoi sa cazi, chiar din inaltul cerului, chiar in toiul euforiei… Sa revii la solul dur, care este realitatea ta si a celorlalti, o realitate la care ajung toti muritorii si toate lucrurile.

Orice cadere doare. Si totusi, trebuie sa re-inveti a merge pe jos, sa-ti continui viata de rind cu altii, care au cazut si ei, sau care nici nu au zburat vreodata.

Trebuie sa continui sa mergi, cu pasi de sirena metamorfozata. Sa nu mai indraznesti sa privesti marea, sau cerul… Altfel, o ploaie de lacrimi va navali peste tine si te va ineca.

Fluturii din stomac s-au transformat in gindaci de bucatarie, care rod si rad tot ce a mai ramas viu in tine. Traiesti zi de zi cu o durere insuportabila. Si e cu atit mai greu de suportat, cu cit incerci sa-i dai un nume… Nu reusesti, nu poti sa o definesti, aceasta arsura interioara, care creste seara cind te culci si dimineata cind te trezesti. Traiesti cu ea din ziua caderii, iar ea in loc sa scada, creste…

In aceasta dimineata, prin caile sinuoase ale gindurilor tale ai dibuit totusi o definitie: avort sentimental (iti place ce ai dibuit). Il avortezi din mintea si din inima ta. Iar asta doare, si asta ia timp…
Asa ca o sa mai lasi gindacii de bucatarie sa lucreze, caci lucreaza spre bine…

De-ar sti el ce ginduri trasnite ai avut, si inca mai ai!
… sa mergi la farmacie si sa ceri ceva de dezindragostire…
… sau sa-ti schimbi imaginea ca sa-l intilnesti din nou si sa-l seduci, alftel…
… sau sa-i cauti sotia, ca sa-i povestesti despre hobby-ul lui: semanator de insecte in burta femeilor…
… sau sa faci un salt cu parasuta, in speranta ca ea nu se va deschide…
… sau sa-ti tai citeva degete, ca sa nu-i mai poti scrie niciodata… niciodata…
… sau sa iesi sin casa, alergind fara a te opri, pina la epuizare totala… pina la un stop cardiac…
Si astea sint ginduri de femeie matura, trecuta de 30 de ani! Femeie care credea ca nu se va cobori niciodata la naivitatea unei adolescente.

Nu vei face nimic din toate astea!
Fiindca el nu merita nici o frintura din gindul tau, nici un coltisor din inima ta, nici un centimetru patrat din jurnalul tau.

Fiindca sint atitea lucruri frumoase in viata asta, care asteapta se fie visate, descoperite, atinse de tine.

Asa ca iti vei pastra degetelele intregi, pentru a scrie altor barbati.
Iar pina atunci, lasa gindacii sa-si faca treaba…

 

Text: L.

Femei

Nana Zina

Azi mi-am adus aminte de nana Zina. Mergeam spre casa, eram pe tocuri. Geanta devenise prea grea si m-am incovoiat. Atunci a aparut nana Zina, Zinaida Lavrietevna, in capul meu, cu ale ei vorbe: o femeie nu trebuie sa mearga ca o rubla de 5, o femeie trebuie sa mearga ca o rubla de 25.

Mi-am indreptat spatele. Piciorul mi s-a alungit. Geanta nu mai era atat de grea. Nana Zina stia ce stia despre coloana vertebrala, muschii abdomenului si increderea in sine.

Nana Zina a fost nascuta in 1930, in orasul Groznii, Republica Cecena. Avea sange rusesc, cecen si ingus. Era data dracului. Frumoasa foc, cu caracter, biblioteca si inele de la tzarul Nicolai, in casa caruia bunica ei lucrase slujnica. Ii vad si acum ochii mici, putin piezisi, strapungatori si iscoditori, parul masiv, pentru care se duce in fiecare saptamana la coafor, statura impozanta si zambetul generos, dar care impunea distanta si respect. Un zambet de regina. Cand mi-am adus azi aminte de ea, gura mi s-a umplut de gustul ceaiului negru, pe care il beau turcii – tare, aspru, ca mai apoi sa se lase cu un post gust dulciu, de harem si alifii orientale.

Aceasta femeie, unica mea nana, despre care legenda spune ca a insistat in fata preotului sa fiu botezata anume Diana, in cinstea Dianei de Poitiers, inspirata de romanul lui Dumas, „Cele doua Diane”, cand inca nici nu ma nascusem, o rugase pe mama sa ma dea dupa nastere familiei lor, dar mama, evident, refuzase. Atunci Zinaida Lavrientevna s-a rugat sa poata, cel putin, sa ma boteze.

Timpul petrecut la ea, la etajul noua din blocul de la ultima statie de la Sculeanca, cu balconul spre lac, mi-a ramas in memorie ca o dupa-amiaza de vara eterna, in care eu ma tolaneam pe patul din dormitor, intr-un apartament cu patru camere, cu sufragerie (noi locuiam in scara vecina, intr-o singura cameruta si imparteam bucataria si baia cu alta familie) si priveam toate lucrusoarele frumoase si neobisnuite cu care era imbracata casa lor, visand sa ma pot atinge macar cu varful degetelor de ele. Singura, in voia si nevoia mea.

Nana Zina conducea o Volga. Ea gatea, dar niciodata nu facea piata si nu scotea gunoiul. In familia lor, fiecare isi avea rolul si rostul. Cand am mai crescut si veneam sa o vizitez, imi dadea sfaturi ca de la femeie la femeie. Tin minte si acum ziua in care mi-a spus ca unui barbat nu trebuie sa-i oferi chiar totul din prima. O ascultam si radeam sub mustata. Ce-am avut de oferit (in termenii ei), oferisem deja.

In 2001, nana Zina s-a mutat sub Moscova, mai aproape de copii. Imbatranise, mutatul a fost anevoios. Apartamentul il vandusera pe banuti. Era in plina criza imobiliara. In urmatorii ani am pierdut legatura.

Nu mai stiu daca nana Zina traieste. Si nu stiu de cine sa intreb. Azi as fi vrut sa-i pun atatea intrebari. Sa fiu eu cea care o iscodeste. Cat de mult mi-as dori sa pot sta in bucataria lor, pe scaunul de langa geam, sa o ascult, sa-i prind privirile vii si sa-i simt mana uscativa cum ma atinge in treacat.

Dar cine oare intelege la 19 ani, ceea ce intelege la 35? Cati oameni au disparut din vietile noastre, pentru ca le venise timpul, iar noi inca nu eram pregatiti sa-i intelegem, sa le punem intrebari, sa-i ascultam, sa luam de la ei ceea ce aveau de transmis?

Eu posibil nu voi mai afla povestea ei niciodata, iar ceea ce mi-a spus ea, practic am uitat.

Dragă redacție

Iubirea a anulat sfârșitul lumii ca să mă sfârșească pe mine

Îți mai amintești cum eram când ne-am cunoscut? Nu noi, doar eu. Văd că atunci am scris… ceva:

Iubirea a anulat sfârșitul lumii.
Mulți ani de acum încolo vor mai apărea glume despre cum am petrecut sfârșitul lumii. Nota de seriozitate, însă, apare atunci când medităm asupra prezentului și viitorului – am primit un dar de o valoare infinită, timpul, iar modul în care urmează să-l petrecem va defini o viață întreagă.

Pentru a trăi o viață nu e suficient să ai doar timpul. Oamenii, sentimentele și rațiunea sunt alți 3 piloni ai trăirii fiecărui dintre noi. Așa a fost creată această lume, să se nască oamenii din iubire, să trăiască iubindu-se, acest sentiment fiind inițiatorul celorlalte trăiri – dorul, plăcerea, ura, frica… Acestea din urmă având împuternicirea de a ne forma cugetul.

Nu cred că aș putea vreodată să număr câți oameni am întâlnit, cert e că fiecare a lăsat câte o amprentă în istoria mea: am făcut schimb de idei și emoții. Niciodată, însă, nu aș putea să-i uit pe cei care i-am văzut și m-au văzut pentru prima dată. Familia e cea mai temeinică școală a vieții, unde mai învăț și azi ce e respectul, afecțiunea, căldura, grija, bucurii și tristeți care ne unesc la masa moștenită încă de la străbuni.

Timpul mi-a adus în pragul maturității ziua în care m-am îndrăgostit,  iar aceasta a avut curajul să coincidă cu ziua în care oamenii așteptau un sfârșit de lume. Pentru mine aceasta a însemnat un nou început, pentru mine iubirea a anulat sfârșitul lumii.

Sufletul mi s-a luminat, gândul mi-e mai cu minte. Din momentul în care mi s-au intensificat bătăile inimii știu să definesc o femeie care iubește: mai frumoasă, mai blândă, mai înțeleaptă, mai grijulie, mai îngândurată, mai visătoare – toate azi citindu-i-se în privire, mai având închipuirea rebelității de ieri.

“Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost incredințată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu… Iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârșească, să devină cineva, să devina o lume el însuși de dragul cuiva.”  spunea Rainer Maria Rilke.

A iubi înseamnă a fi fericit dăruind fericire, a transforma pământul în nori ce zboară spre realizarea unui vis al nostru, a-ți impune rațiunea să asculte doar chemarea inimii, a dărui tot ce ai mai bun, a oferi ceea ce nici nu îți imaginai că ți-e în puteri să oferi, libertate prin supunere, liniște în aglomerația unde se regăsesc doar privirile noastre, trăirea unei realități ce pare a fi o închipuire și așteptarea momentului în care din nou ni se vor încălzi mâinile de la o simplă atingere.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în viață acest om extraordinar, iar o dată cu el profunzimea și puritatea trăirilor mele. Cu binecuvântarea Lui, îmi doresc cu toată ființa ca acest om să fie iubit și să iubească, să fie împlinit, să realizeze cu spor toate gândurile frumoase ce le are, să fie copleșit de noroc și să trăiască fiece zi cu o intensă fericire.
Azi mă gândesc la anii mei, zilele mele, copilăria și tinerețea… Doamne, cât îmi sunt toate de scumpe, dragi și doar ale mele! Azi realizez că poveștile în care credeam, mai fiind copil, acum încerc să le realizez, să-mi fie viața – o poveste, începând cu ”a fost odată” și continuând cu ”de nu ar fi, nu s-ar povesti”, sperând să apun în cele ”adânci bătrâneți”. Azi mă simt mai tânără, cu mai multe vise; azi simt cum ard în veșnicie și tot azi încă nu mai e scrum, ci doar intensitate, ardoare, voință, speranță. Azi mai sunt un copil tânăr, naivă și credulă, însă absolut decisă să cresc învățând arta de a trăi, să devin o femeie extraordinară, puternică, o mamă cu alți mulți copii și un om bun. Azi îmi organizez gândurile și ideile – vreau să muncesc pentru a-mi onora statutul de cetățean responsabil, să creez, să produc, să contribui la maturizarea societății. Și tot azi mă gândesc la el… Cine este și ce-a făcut cu inima mea… Azi el este celui cărui îi sunt fidelă fără ca să-mi fi cerut vreun jurământ. Azi sunt fericită, căci am toți anii din toate timpurile, azi sunt toate zilele mele, azi sunt copil, azi îl trăiesc astfel pentru că am cunoscut ce e iubirea!

Știu că ai citit. Eram acasă la părinții tăi. Ca de cele mai multe ori, în încăpere erau mai multe grade decât în termometru. Bere, vin? Nu țin minte. Umblai prin bucătărie cu bucata aia de ziar și i-o fluturai în ochi mamei tale, cu mîndrie, credeam atunci, azi înțeleg că era orgoliu.

Eu am citit-o numai ce încă o dată de 3 ori.

Eu acum înțeleg că dacă atunci am scris acele cuvinte, pline de sens, speranță, vise, înseamnă că chiar te-am iubit. De fapt, înțeleg că te-am iubit și din alte considerente. Cele care nu mă mai inspirau să scriu atât de poetic.

4 ani. Și toată viața înainte.

Eu chiar credeam în cele scrise.

Pot demonstra. Am făcut tot ce am scris. Iar după ce am făcut tot ce am scris, nu am mai scris, căci nu prea merge penița la înjurături și povestiri despre cum a trecut ziua, săptămâna, luna. Da, eu înjur, românește, rusește, româno-rusește. Să fim sinceri. Pot trânti, țipa, strica, să știe o lume întreagă cu ce intensitate poate să îmi zbiere sufletul. De scârbă și durere.

Apropo, de scârbă și durere. La început mă durea pentru tine, căci îmi părea că te autodistrugi, sărmănelul de tine. Atâta alcool… Mă temeam că o să faci hipertensiune în câțiva ani. Apoi mă durea pentru mine. Tu știi că putoarea de peregar pute a moarte? Iar aberațiile care le spuneai la beție… Îmi întunecau cugetul. La sfârșit, scârba și durerea, erau pentru moartea mea. Ai omorât acel copil, femeie-copil, naiv și luminos, care te-a iubit.

Scenariul știu că îl ții minte. Cu mintea trează, nu aveai ce căuta lângă mine. O ajutai pe mămica, organizai ieșiri cu surioara în special, și deja cu restul. Cu mine nu aveai NICIO treabă. De băut era de dorit să bei în casă, să nu cumva să vadă lumea ce capacitate ai. Și eu, culmea, mă enervam, boceam, urlam, luam geanta și mă duceam la mama. Apoi mă sunai tu, deseori vorbeam și cu membrii familiei, așa… ca să înțeleg și eu bine până la urmă unde am greșit și ce trebuie să mai fac să fiu o femeie de treabă. Fii atent – femeie, nu soție. Nu mamă a copilului tău. FEMEIE!!! iar femeia în țara asta…

Nu de mult a fost 14 februarie, ziua îndrăgostiților. În ajun încercam să îmi amintesc cum am petrecut cu tine această sărbătoare în ultimii 3 ani. Sincer, nu țin minte. Nici 8 martie. Ceva vag legat de Paști. 1 iunie 2015 voi ține minte toată viața. Prima noastră ieșire în 3, copilașul nostru avea 5 luni, pentru care tu cu soră-ta mi-ați scos ochii mai bine de o lună. Cununia noastră apropo, sfârșitul verii 2015… Tu ți-ai dat seama că în ziua aceea nu ne-am sărutat nici o dată?

Și de fiecare dată mă întorceam… De ce? Căci niciodată nu ne sărutam… Nu mă sărutai… Iar când dădeam să te sărut te strâmbai de parcă simțeai peregarul de care ți-am zis mai sus.

M-ai iubit? O fi fost și aceea un fel de iubire, care s-a definit prin tentativa de mă supune pe mine, cea crescută fără tată, venită dintr-o bortă de apartament de la etajul 7 cu doar 2 odăi. Să mă închin ție și familiei voastre, în care mereu am fost prezentată drept o cunoscută de familie, pentru faptul că m-ați lăsat să port un prunc cu sânge de-al vostru, să-l port, să-l nasc și să îl cresc în casa voastră.

Am un copil care îți seamănă leit și îți poartă numele. Îl am. Nu îl avem. Și da, îmi e frică că o să îl întorci împotriva mea. Căci cu ușurință m-ai lovit când îl purtam sub inimă, și cu mai multă ușurință după ce l-am născut, chiar dacă îl țineam în brațe. Fiindcă m-ai numit cum nicio femeie nu ar trebui numită, m-ai trimis unde niciun om nu ar trebui trimis, în prezența lui. Și de fiecare dată când îți răspundeam cu aceeași categorie de cuvinte, te simțeai învingător. Tocilara aia care a crescut în bibliotecă vorbește urât și e isterică, chiar dacă e mamă și ține copilul în brațe.

Și chiar ai învins. M-ai învins. Nu mai este nimic, nu mai sunt nimic, nu mai simt nimic.

Într-adevăr, s-a terminat. Eu m-am terminat. Însă doar în sensul celor ce au fost la început.

Căci acum am început să trăiesc în ziua care trăiește copilul meu. Cu fiecare pas nou făcut, cuvânt spus, noi deprinderi ale copilului meu, mă formez și eu din nou. Însă doar ținând cont de toate de câte m-au omorât fiind lângă tine.

Naivitatea mea s-a transformat în frică față de oameni. Dar o voi depăși, căci așa îmi educ feciorul – să își depășească fricile și să meargă sigur spre ceea ce dorește să obțină.

Orice sfârșit, e un nou început.

 

Text: Anonima

Imagine: Averie Woodard

Dragă redacție

Despre tatii care ne-au batut mamele si toate cele bune in viata

Când am scris despre mama, m-am bucurat să văd mult de tot reacțiile cititorilor acestui blog. Fie au fost exprimate printr-un like, printr-o inimioară sau printr-un comentariu în care și-au exprimat impresiile de la lectură, chiar m-am simțit un pic altfel. Poate a deschis ochii acea postare, poate vreo femeie și-a schimbat părerea despre căsnicie, sau poate a fost doar o lectură la o cafea, să știți că mi-am vărsat un pic de suflet în ce am scris.

De atunci, eu am mai adaugat un an, am aparat teza pe 10 si am intrat la masterat peste hotare. A fost o decizie spontana, a fost o reusita la fel de spontana, dar pentru ca mi-am dorit de multi ani sa traiesc in noul meu oras, am plecat fara sa privesc inapoi. Am plecat fara sa il sun pe tata si sa ii spun ca plec. Nu am simtit nevoia, nu am vrut sa-i provoca mandrie, furie, intrebari. Chiar nu m-a interesat ce avea sa-i provoace aceasta noutate.

Cand am fost acasa, dupa o luna jumate peste hotare, l-am sunat pe tata, ca el aflase deja despre mutarea mea, o sunase neaparat pe mama si ii batuse capul cu intrebari: de ce el nu a fost anuntat. Tatal copilului nu stie ce se intampla cu copilul! Simpatic, zic eu. Intre timp, conversatia noastra a luat o intorsatura nu prea placuta. Tata mi-a spus ca dorea sa stie, ca poate nu avea sa imi interzica, ca imi este nimeni, daca nu il anunt nimic. La fraza ca „poate nu avea sa imi interzica”, am rabufnit in ras si i-am raspuns intr-un mod sarcastic. Aici tata s-a suparat, a si uitat sa ma intrebe la ce am intrat, cum cu sanatatea si daca nu ma marit degraba. Suparat, asa mi-a urat doar: toate cele bune in viata si mi-a pus receptorul. In nas. Am mers la bucatarie la mama care imi pregatea mancare pe care sa mi-o puna neaparat in valiza, am sarutat-o pe frunte si i-am zis ca puteam nici sa nu plec la masterat, tata avea sa-mi interzica :)

Nu am vorbit cu nimeni despre aceasta conversatie, doar decat atunci cu mama la bucatarie, dar imi provoaca zambetul pe buze si m-am gandit sa v-o spun si voua. Pentru ca, tema cu tata, inca este un subiect despre care nu pot vorbi chiar cu fiecare, dar cred ca m-a influentat, dupa cate observ, in mai multe domenii ale vietii. Apoi, ziua tatalui este in cateva zile si ma gandesc sa-i scriu un mesaj: iti doresc toate cele bune in viata! Mesaj, fara sa ii dau ocazia sa imi puna receptorul in nas.

Ce va doresc in noul an, dragi fete si minunate femei, este sa va alegeti cu grija ursitul. Sa va alegeti cu mare grija barbatul cu care veti trai si cu care veti face copii. Nu de alta, dar faptul ca vine acasa si loveste in ochii de care s-a indragostit si in buzele care i-a sarutat fruntea transpirata de febra, poate nu va afecteaza foarte mult, dar ca-i va interzice copilului iubit sa plece la masterat peste hotare va pune pe ganduri. A da, si toate cele bune in viata!

 

 

Text: Anonim

Foto: Drew Coffman

scopul vietii
Interviuri

„Scopul vietii e sa ai o torba de bani?” si alte reflectii de la o jurnalista care a ajuns bucatareasa

O femeie care a sapat in adancurile ei si a scos la suprafata ceea ce ii place sa faca si de ce vrea sa-si lege viitorul. Un om pe care nu au speriat-o nici anii, nici istoria personala, nici faptul ca are deja o cariera si ar putea linistita sa-si vada de o viata tihnita si cu salariu la timp. Dar nu. Ea a vrut mai mult. Altceva. Si acel altceva a adus-o in fata plitei de gatit.

Faceti cunostinta, ziua specialist in comunicare, seara – chef in localul unde se gateste cel mai bine din tot Chisinaul (parerea mea), Maia Metaxa.

Maia Metaxa are un parcurs deloc obisnuit. Filoloaga razvratita din fasa. Jurnalista prin pasiune (a lucrat la Radio Nova, BBC Radio si Publika Tv). Psiholoaga prin studii. Chef prin vocatie.

Si pentru ca bucataria este regatul ei, discutia noastra a avut loc in bucataria Maiei (ar iesi un nume bun de restaurant). Meniul a fost simplu si, evident, delicios. Intre inghitituri si adulmecari de arome, am reusit sa vorbim si despre suflet.

pateu_de_ficat
Cum ai ajuns sa faci ceea ce faci acum?

Printr-o durere de spate. A trebuit sa ma opresc si sa ma gandesc ce fac mai departe. Si mi-am amintit ca imi place sa gatesc. Am inceput sa caut scoli. Asa am ajuns la Bucuresti, la scoala de bucatari. Imi doaream foarte mult sa raman acolo. Voiam sa raman la Hilton, unde mi-am facut practica. Cel putin 6 luni, ca sa capat experienta. Dar salariile sunt atat de mici pentru incepatori, abia apucam sa-mi fac bani sa platesc chiria si comunalele si sa-mi mai ramana ceva pentru abonamentul la metrou. Atunci am decis sa revin acasa si ma gandeam sa pun deoparte domeniul asta, pentru ca nu pot sa exist din el. La Chisinau nu ma vedeam in niciun fel de bucatarie si restaurant.

 

Atunci cum ai ajuns sa lucrezi la „Rozmarin”, daca nu te vedeai in niciun local de aici?

Fiind la Chisinau am trecut concursul pentru pozitia mea veche in comunicare si am reluat vechiul job. Dar nu puteam sa dau cu piciorul la tot ce am invatat acolo, nu puteam sa pierd toate abilitatile si am inceput sa merg la targuri, cu quiche-uri in special. Si iarasi, nu stiu, Universul, intamplarea… O prietena vine in vacanta de Craciun, ne intalnim si ma intreaba ce am facut la Bucuresti si eu ii spun, la care ea imi povesteste despre Emil Bojescu (celalalt bucatar de la Rozmarin n.a.), care e implicat in deschiderea unui nou local. Ca peste cateva saptamani sa ma sune proprietara localului si sa-mi propuna sa ne intalnim. Si imi mai spune ca noi ne cunoastem (rade). Am invatat impreuna la Iasi. Am stat in acealsi camin in primul an de facultate. Pe acelasi hol. Cand m-am intalnit cu ea, la noi a fost o conexiune instantanee. Felul cum ea vorbea despre mancare, eu – despre perceptiile si atitudinea mea. Mi-a povestit despre local, apoi am fost sa-l vad. Mi-a placut foarte mult. Si am acceptat. La urmatoarea intalnire am inceput sa lucram la meniu. Trei luni am lucrat la el. In aprilie am deschis. Am invatat din mers. Ne-am ajustat la oameni. Am schimbat. Modificat.

In tura suntem 2 oameni. Eu si ajutorul de bucatar. Un baiat foarte bun, la care tin mult. Produsul meu, daca pot sa zic asa.

muschiulet_de_vita

Nu ai avut frica de esec? In primul rand, sa mergi sa faci scoala de bucatari. Nu te-ai gandit ca ar putea fi o pierdere de timp si de bani, si s-ar putea sa nu-ti iasa nimic, si sa ramai cu sentimentul ca te-ai facut de ras cu fanteziile tale? In al doilea rand, la varsta asta, unde sa-ti mai schimbi cariera? Care-s sansele ca ai putea sa-ti faci o cariera in bucatarie? Si mai ales peste hotare…

Cand ma bag cu capul in ceva, ma bag acolo unde stiu ca am sa tin piept. Ceea ce ma misca este pasiunea si curiozitatea mare. Cand incep ceva, niciodata nu ma gandesc ca am sa esuez. Cred ca pentru mine conteaza foarte mult procesul. Eu invat extrem de multe lucruri si de firea mea sunt un om curios. Imi place sa acumulez experiente si imi place sa am experiente noi. Experientele noi te pun intr-o situatie noua si vezi cum te comporti. Descoperi parti din tine. Si faptul ca am sa ma fac de ras… aveam cumva asta la inceput. Mai degraba ”ce-o sa zica lumea…”, mai ales in domeniul asta… „femeia la bucatarie”.

Dar eu nu ma simt de varsta mea. Limitele sunt in capul nostru. Eu asta am ineteles in ultimul timp. Eu sunt om liber. Da, trebuie sa scapi de multe frici, fuck them off. Eu pot sa fac ce vreau. Atata timp cat asta imi aduce placere si atata timp cat asta ma tine interesata, nu exista limite.

 

Cum ramane cu banii? Tu faci ce vrei, dar, pe de alta parte, trebuie sa castigi bani?

Da, ei nu vin de la inceput. Si eu sunt constienta ca intr-un domeniu nou trebuie sa iei de la zero, inclusiv cu banii. Cu cat esti mai la inceput de cariera, cu atat ei sunt mai putini si cu cat avansezi, ei sunt mai multi.

 

Crezi ca la varsta asta poti sa incepi o cariera noua si ajungi la un nivel, sa zicem, ok, din punct de vedere al satisfactiei profesionale si din punct de vedere financiar?

Poti, daca iti pui mintea la contributie. Stiu ca nu este un raspuns ingenios, dar trebuie sa ai rabdare. Vezi ca eu n-am renuntat inca definitiv la jobul meu, poate inclusiv din cauza financiara. Noi suntem oameni extrem de complecsi si avem mai multe laturi si suntem foarte creativi de cand ne nastem, pur si simplu noi inhibam toata creativitatea asta la un moment dat. Si noi suntem foarte talentati in foarte multe domenii. Uite la copiii mici. Dar cu avansarea in vasrta incepe influenta sociala: “O, da, varsta! Ai ajuns la 40 de ani, esti deja baba”. Nu. Si atunci este important sa te asculti. Sa tii la tine. Sa fii tu de partea ta. Da, financiar este ok. Ce faci tu cu banii astia? Pentru ca, cu cat mai multi bani ai, cu atat vrei mai multi. Aici intervine deja alt subiect, educatia financiara in familie. Eu acum invat. Acum ma educ cum sa fac asta. Noi nu avem un program in scoala, de educatie financiara. Cum iti cheltuiesti banii? Da, ii faci? Dar in ce domeniu ii investesti? Ceea ce fac acum – investesc in mine si asta este de perspectiva, pentru ca toate cunostintele dobandite le am cu mine, le port cu mine si ma pot duce oriunde in lumea asta si avea un job, oricat de mic platit. Scopul vietii e sa ai o torba de bani? Pentru mine este important sa am despre ce sa-mi aduc aminte. Ca am fost acolo si am experimentat asta. Ca am fost acolo si am intalnit oamenii astia. Banii vin si pleaca. Depinde in ce-i bagi. Eu decid sa-i investesc in experiente. In felul asta ma descopar.

supa_de_dovleac

Noi avem timp sa fim orice ne dorim. Sa excelam in doua-trei domenii de-a lungul vietii. In 10 ani poti sa avansezi atat de mult intr-un domeniu! Nu, nu sa ajungi de la simplu functionar la sef, ci de la incepator, la un om cu foarte multe abilitati. De ce nu? Eu vreau sa stiu si de acolo, si de acolo. Un om are, cel putin, cateva domenii care ii trezesc curiozitatea. Are un hobby, de exemplu. Si de ce sa nu faci  bani dintr-un hobby? Dar daca incepi sa faci bani, intri deja in alta categorie. Eu nu vreau sa raman in categoria de amator, vreau sa trec in cealalta categorie, de profesionist.

 

Te vezi in viitor profesand in Moldova?

Da. Dar peste o anumita perioada, nu acum. Si daca as veni in domeniul asta, as veni cu ceva nou. Si eu stiu ce nu este. Sunt anumite nise pe care le poti acoperi. Am idei si planuri.

 

Crezi ca avem public de nisa?

Da, avem. Oamenii, odata cu posibilitatea de a calatori, si-au deschis mintea. Ei devin incarcati experiente, afla, vad. Cand revii, chiar daca esti stabilit aici, cauti acele experiente, cauti ceea ce ai vazut acolo. Pentru multi este foarte mare surpriza sa vina sa gaseasca anumite feluri de mancare pe care le-au mancat in calatorii. Lumea incepe, incet-incet, sa se educe prin calatorii.

 

Ce bucatarie nationala iti place cel mai mult din cele pe care le-ai cunoscut pana acum?

Pentru mine, mancarea este emotie. Si atunci cand o faci si atunci cand o mananci. Din bucatarii, eu n-am una preferata. Imi place si italiana, imi place si franceza, si mexicana, si indiana, si chinezeasca. Imi place si a noastra. Aleg in functie de dispozitie.

 

Cine este modelul tau dintre chefi?

Un francez stabilit in Marea Britanie, Raymond Blanc. E autodidact. Are restaurante cu stele Michelin.

 

Cum e lucrul in bucatarie?

Este greu. Fizic. Stai mult in picioare. Este multa munca de rutina, care te oboseste. Nu tai doar 2 cepi, tai doua kilograme pentru anumite feluri de mancare. Dar finalul este cel mai frumos pentru mine, eu depun efort si mi se da feedback imediat. Am avut comentarii de tot felul, toate bune. Unii spun ca nu au mancat de 10 “asa ceva”. Nu ma consider cel mai bun bucatar, am de invatat inca foarte multe. Nu m-am asteptat la atata admiratie din partea oamenilor.

 

 

Stii de ce? Deoarece foarte multa lume isi doreste sa treaca peste rutina de lucrator de oficiu si sa faca ceva la care a visat de foarte mult timp. Sa combine munca de birou cu bucataria, o munca foarte creativa, unde lucrezi cu mainile, multi isi doresc sa faca asta. Intreaba un om ce vis are si majoritatea iti vor spune ceva ce nu este deloc legat de munca pe care o fac zi de zi. Si ei, cand intalnesc pe cineva care au facut acest pas, isi alimenteaza visele, ei inteleg ca mai au o speranta…

In cap trebuie sa se produca un declic. Atat timp cat ai un vis, du-te si fa asta, nu te dezamagi pe tine insuti. Ce ai de pierdut?

 

Unde te vezi in viitor?

Nu ma vad neaparat lucrand in bucatarie. Domeniul asta este atat de vast. Poti sa fii private chef, poti sa faci catering, poti sa fii food writer, poti sa calatoresti si sa scrii despre asta. Iti poti gasi nisa si sa lucrezi.

panna_cota

Nu vrei sa scrii despre mancare, daca tot ai background in jurnalism si scriere de discursuri?

Posibil voi scrie. Este unul din proiectele mele de viitor. Acum nu-mi permit, insa, sa ma gandesc  foarte mult la proiectul asta. Sunt prea ocupata. Mintea mea e prea ocupata. Jumate de zi gandesc intr-un cadru, jumate de zi – in alt cadru. Nu mai am timp sa ma gandesc la altceva. Ajung acasa la 11 si ma culc. Dimineata ma trezesc si ma duc la birou.

 

 

Esti implinita? Programul asta este ok pentru tine?

E obositor. Ma deranjeaza ca nu am timp pentru mine, deocamdata. Dar asta am ales sa fac.

 

Marele tau vis e legat de bucatarie sau de altceva?

De bucatarie. Si de scris. E o combinatie.

 

Multumesc, Maia!

Din viață

Draga fata de 20 de ani

Pe la 20 de ani, daca nu s-a intamplat nimic iesit din comun in viata noastra sau a familiei noastre, avem impresia ca totul functioneaza dupa niste formule. Sau retete. Pui 100 de grame de scop, 200 g de perseverenta, 50 g de curaj si supa de conopida, numita „Succes in viata” e gata.

Nu e chiar asa, dragi copii. Si dragi domnisoare de 20 de ani. Totul e cu mult mai complicat.

Oamenii se imbolnavesc. Oamenii mor. Parintii divorteaza. Tata ramane fara lucru. Mama semneaza niste hartii pe care nu trebuia sa le semneze si e inchisa. Fratele consuma droguri. Sora e batuta de sot. Tu esti violata.

Sau mama face atac cerebral si ajunge o leguma. Sau tata e lovit de o masina si e tintuit la pat. Sau surorii ii cade o bara metalica de pe o casa in constructie. Ea supravietuieste, dar ramane leguma. Sau mama moare in timpul somnului, iar tu ajungi in coma din cauza scurgerii de monoxid de carbon.

Ce faci? Te gandesti la scopurile si prioritatile tale?

Astea nu sunt scenarii din filme. Asta e viata. Iar filmele se inspira din ea. Uneori planurile noastre, cu scopuri, prioritati, milestone-uri si reusite, ajung o hartie foarte buna de sters fundul. Pentru ca intr-o zi, se poate intampla sa nu ai bani nici pentru hartie igienica sau sa nu poti iesi din casa s-o cumperi, pentru ca cel mic a vomitat toata noaptea si acum a adormit nitel.

Dragi femei tinere, sa stiti ca viata e asa o chestie instabila, ca se poate intampla ca barbatul din poza voastra de nunta, da, da, cel cu care va tineti de mana si care va priveste cu ochi plini de dragoste, poate pleca la alta si adio vacante la munte si poze feerice pe Instagram. Pentru ca apartamentul pe care l-ati luat impreuna in credit, ramane acum pe seama voastra. Sau voi puteti pleca la altul. Fara nimic. Iar altul nu intotdeauna este un magnat industrial. El poate fi un sarman actor sau un muzician talentat, dar inca nedescoperit de o casa de productie internationala. Si „nedescoperirea” lui poate dura o vesnicie.

Si stiti, copilul la care ati visat ani la rand langa barbatul pe care il iubiti si va iubeste, se poate naste cu grave probleme de sanatate. Si atunci, veti vinde si ultima pereche de cercei pe care o aveti, pentru a-i putea asigura un tratament. Dar care cercei? Veti vinde ambii rinichi, daca ati putea, ati vinde si inima pe care o mai aveti. Atunci, daca veti auzi o alta femeie tanara, „plina de succes”, deschizand gura sa va povesteasca despre scopuri si atingerea lor, prima reactie va fi sa va napustiti la ea si sa distrugeti. Pentru ca ati acumulat atata durere, stres si agresiune, incat nu suportati niciun sfat. Mai ales un sfat care vine de la o tipa cu manichiura de 250 de lei si fotografii cu mimimi, acesta este cappucinno-ul meu matinal si 4 maccarons la el, pentru ca merit.

Dragi femei tinere, pline de sine si datatoare de sfaturi la stanga si la dreapta, dar stiti ca se poate intampla ca la 29 de ani sa fiti diagnosticate cu cancer, sa zicem, mamar? Si sa aflati asta in ajun de Craciun, taman cand ati terminat de impachetat cadourile pentru toata familia, iar ultimile au fost cele ale fiului de 5 ani? Si se poate intampla sa muriti intr-un an. Atunci, credeti-ma, sfaturile voastre vor fi de alta natura.

Si inca stiti ce se poate intampla? Sa ramaneti singura cu un copil. Sau sa ramaneti insarcinata, fara a avea un partener stabil. Si, va rog sa nu credeti ca viata de mamica e numai poze pe Instagram si filme amuzante. Viata de mamica mai inseamna si facutul trebii mari cu copilul in brate. Viata de mamica mai inseamna foame, pentru ca de multe ori mama unui copil mic nu reuseste sa manance. De spalat nu mai zic. Atunci sfaturile voastre despre cum se stabilesc scopuri si prioritati, vor arata foarte ridicole si va veti simti rusinata, cand o sa va amintiti ca le dadeati nu chiar atat de mult timp in urma. Ah si sa nu uit, viata de mama mai inseamna muci verzi si densi pe care o sa trebuiti sa-i strangeti de peste tot, voma pe haine, diaree intinsa pe maini, saliva, paduchi, febra si nesomn. Mult nesomn.

Si chiar daca tineretea voastra va fi un tablou frumos, in culori pastelate, ca din Elle Decor, si asta va dura pana la batranete, nimeni nu va garanteaza ca nu veti muri in strada sau intr-un azil de batrani, unde ziua in care se va da hrisca la masa, va fi cu rosu in calendar.

In lume e atata suferinta, e atata nedreptate, e atata razboi, foamete, tradare si moarte prematura… Ineamna ca toti cei aproape 7 miliarde de oameni nu au stiut cum sa-si seteze corect scopurile. Si numai cele cateva procente, care au reusit cu adevarat in viata, in sensul capitalist, au citit cartile corecte.

 

Jurnal

Mira

Am fost ieri la o zi de nastere a unui mic miracol, finuta mea, Mira.

 

In sala – copii mici, lacrimi, rasete, hrisca, lingurite moi, scutece…Totul ca la oameni cu bebei. Si cum stam noi intr-un colt, trei mame mai experimentate, din care eu veterana, si ne uitam la spectacolul vietii, deja blazate, cu privirea asta de „noi le-am vazut pe toate” si „ei, lasati, problemele adevarate sunt inca inainte”, s-a lasat intre noi o liniste care nu mai avea nevoie de explicatii. Cineva, totusi, a spus (am fost eu oare?):

 

– Nu. Ei sunt frumosi… dar nu… inca unul – nu…

 

Am ajuns acasa, mi-am zarit cele 1, 60 m de copil, care se facea ca doarme, mi-am intins oasele in fata ecranului – la Rain Tv era reluarea celui mai important buletin de stiri de peste zi. Apoi o masa rotunda despre problemele rublei slabe. Inainte de somn, o doza de politica nu strica niciodata. Si iata in acest moment de pace totala, in cap si in casa, telefonul se lumineaza si apare un mesaj de la mama Mirei. Trebuie sa o lase a doua zi pe Mira cu cineva. E important.

 

Mana mea singura a raspuns. Si numai dupa asta creierul mi-a tras o palma. „Ce-i cu tine? Ea are numai 2 ani! Tu ai uitat ca copiii mici sunt un pericol? Iar tu ai de lucru! Si pe masa ta sunt atatea chestii importante! Si ea poate sa-ti dea jos laptopul, pe care de o mie de ori ti-am spus sa-l iei de acolo! Numai probleme cu tine!” In momentul in care creierul meu a aflat ca Mira va fi la noi pe la 8 dimineata, el a decis sa taca despre importanta somnului, despre cum voi face riduri la 35, despre cum maine-poimaine voi ramane paralizata, de aceea ca precis o vana se va sparge in capul meu de la lipsa de somn… El nu mai avea cu cine vorbi, e clar.

 

La 8 Mira era in casa. Somnoroasa. Si s-a inceput plansul. Si asa plangea. Si asa ofta. Si asa rostea „mama”, ca eram gata sa plang si eu. Au trecut 10 minute, au trecut 20, au trecut 30. Mira s-a calmat. A aparut mama mea.

 

Si mama! Mama a inflorit la vazul acestui pui de om. Si la ele a fost dragoste de la prima vedere. Si in casa s-a facut atata lumina, si cald, si soare.

 

Peste tot pe jos sunt jucarii, baloane, telefoane, din dulap au fost sustrase o poseta din matase, cusuta cu fir de argint, pe care Ilinca niciodata n-a vrut s-o poarte, un brau tesut in Bucovina, pe care Ilinca tot n-a vrut sa-l poarte, iar Mira si le-a agatat mandra pe ea si mergea, impiedicandu-se de ele, pana le-a a lasat si pe acelea balta. In casa e haos.

 

Bucati de banana, placinta, un terci neterminat.

 

Mira doarme. Si vreau sa va spun ca e frumos sa ai copii. Ca toata curatenia din lume nu face nicio ceapa degerata pe langa dezordinea pe care o lasa un copil care descopera lumea… Si am mai vrut sa scriu ceva inteligent, dar si de suflet, despre cum e bine sa faci copii. Dar mi-am epuizat cuvintele. Imi pare ca in asa clipe nu ai nevoie de cuvinte…