Browsing Tag

divort

Din viață

Doua solutii pentru doua situatii critice

Vineri am dat un interviu despre divort pentru ea.md. Intre timp, am inteles ca acest subiect, pentru o parte din femeile trecute prin exprienta lui, nu este unul care se discuta.

Nu voi scrie aici ceea ce am povestit in interviu. Cate ceva am scris deja, ceea despre ce nu am scris – veti descoperi, privind produsul echipei ea.md. Vreau doar sa desfasor raspunsurile la ultimele doua intrebari ce mi-au fost puse, deoarece imi par foarte importante.

Deci, intrebarile au fost despre ce trebuie sa faca o femeie care ajunge intr-o relatie abuziva si cum te vindeci dupa divort.

Ce trebuie sa faca o femeie care ajunge intr-o relatie abuziva?

Haideti mai bine sa va spun ce trebuie sa faceti, ca sa nu ajungeti intr-o relatie abuziva. Despre ceea ce trebuie sa faceti cand sunteti deja acolo, aflati, adresandu-va la organizatiile de asistenta a femeilor in stare de dificultate si pe site-urile de profil. Sau chiar pe acest blog.

Daca stii cine esti, daca stai bine pe picioare, daca te respecti, daca esti unicul om de pe pamant in care ai incredere, in primul si in ultimul rand, daca stii ca numai tu tie iti esti datoare cu ceva si nimeni altul, atunci sansele sa nimeresti intr-o relatie abuziva sunt mici. Foarte mici. Inexistente, de fapt.

Nu sunt eu cea mai desteapta sau femeia cu cea mai mare stima de sine, departe de asta. Toate aceste puncte au ajuns la mine dupa o casnicie esuata si vreo doua relatii, in care reusisem foarte frumos si gratios sa ma transform in partea vatamata. Atunci nicidecum nu intelegeam unde am gresit – buna sunt, cuminte sunt, blanda sunt, gospodina sunt, intelegatoare sunt, toleranta sunt, rabdatoare sunt. Adevarul insa era altul – eu ma scurgeam sub masa, ca o balta de solutie neindetinficata. Fara forma, fara consistenta, fara gust si fara miros. Eu nu mai eram eu. Eu, de fapt, nici pana atunci nu eram. Or, daca m-as fi tinut solid pe picioare, daca as fi simtit pamantul sub ele, daca m-as fi simtit – cum imi locuiesc corpul, cum pasesc prin viata, cum respir, ce gandesc, daca as fi trait plina de mine – nu as fi ajuns sa ma agat de altcineva si sa-l fac stapan, cu voia sau fara voia lui, peste viata mea. Nu m-as fi lipit de cineva pentru a putea exista. Pentru a ma valida ca om, ca personalitate.

Cum ajunge o femeie intr-o relatie abuziva? Cedand din teritoriul sau, lasand-o mai moale, tolerand comportamente neadecvate, inchizand ochii la lucruri care nu se inscriu in sistemul ei de valori. Punand alt om in centrul vietii ei, creand din el un zeu. Pe cand el e doar un om. Un simplu om. Tot atat de om ca si tine. Nici mai mult, nici mai putin.

Si acum, atentie, intrebare – de ce ar face toate astea o femeie matura? Iata aici trebuie cautate raspunsurile. Poate femeia nu e deloc matura. Si ea nici nu constientizeaza acest fapt.

Ei ii este frica sa ramana singura. Ca nu va mai gasi pe nimeni. Ca mai bine asa cum este, decat nimic. Ca singura nu se va descurca. Singura si cu copii tot nu se va descurca.

Iata pana nu depasesti aceste convingeri, pana nu iti simti bine picioarele pe pamant, capul pe umeri si inima in piept, in piept la tine, nu daruita altui om, nu ai cum se iesi dintr-o relatie abuziva. Si chiar daca cutitul iti va ajunge la os si vei pleca sau vei fi parasita, urmatoarea relatie va fie exact asa. Inutil sa spun ca toate vor fi asa. Pana la adanci batraneti. Sau pana moartea ne va desparti. Pentru ca nu poate sa fie altceva, atat timp cat gandesti in acelasi mod si functionezi dupa aceeasi schema.

Si inca ceva, ceva foarte important – nasteti doar atatia copii, cat stiti ca veti putea intretine, ramanand singura. Iar asta se poate intampla oricand, din diferite motive. Inclusiv, moartea sotului.

 

Cum te vindeci dupa divort?

Divorturile sunt diferite. Unele, pasnice. Mai ales, daca oamenii nu au nimic de impartit – nici copii, nici averi. Dar aici voi vorbi despre cele mai putin pasnice. Cand ai ce imparti. Si cand are ce te doare.

In primul rand, sa nu te izolezi. Asta insa nu inseamna ca iesitul prin cluburi pana dimineata este o solutie. Nu este. Am incercat. Si nici intalnitul cu prietenele la un pahar de vin, unde toata seara se discuta despre cat de nesimtit si dobitoc este fostul sot, nu este o solutie.

Atunci care este solutia? Inscrierea la cursuri. La scoala de soferie. La sport. La italiana, japoneza, coreeana. La broderie. La tango. Orice fel de activitate, care sa va ocupe mintea si sa opreasca masina de tocat creieri, „De ce s-a intamplat anume cu mine?”, „Daca ma purtam altfel, nu ajungeam aici”, „E un idiot” etc.

Din activitatile cu prietenii, alegeti ceva unde nu prea poti vorbi – muzee, teatre, expozitii, targuri de carte, olarit, patinare, schi, alergat, curse cu bicicletele, traininguri etc.

Inteleg, in prima perioada, de la cateva saptamani la cateva luni, veti simti necesitatea sa vorbiti numai despre ceea ce s-a intamplat si veti cauta urechi care sa va asculte. Platiti un psiholog. Serios. Prietenii nu vor rezista mult la aceeasi istorie, povestita iar si iar, sub o mie de sosuri, si vor incepe sa va evite. Un psiholog insa nu va va evita. In plus, de la el veti iesi cu solutii cum de trait mai departe.

Si nu va injositi. Nu sunati fostul sot. Nu-i dedicati poezii. Nu treceti „din intamplare” pe langa casa sau biroul lui. Nu-i trimiteti scrisori lungi, despre cat de mult l-ati iubit, il iubiti si cum va fi cu copiii mai departe. Nu-l urmariti, panditi, blestemati, umblati la vrajitori. Vorbiti cu el doar in cazul in care aveti de rezolvat chestiuni practice, concrete, cum ar fi gestionarea unei afaceri comune (pana unul se decide sa plece din ea), gestionarea copiilor, impartitul casei, pamanturilor si altor bunuri (desi, aici avocatii vostri se pot descurca singuri). Tineti-va in maini. Stiu, e greu. Dar e greu doar la inceput, cu timpul tinerea in maini devine o obisnuinta. Garantez. Si, credeti-ma, peste ani, va veti felicita pentru faptul ca nu v-ati umilit si nu v-ati tradat, chiar daca azi aceasta va costa ruperea, la propriu, a parului din cap, datul cu capul de pereti, zgaraiatul pe fata, roaderea unghiilor, urlatul in perna, bocitul in baie, cu robinetul pornit et., etc., etc. Aceste practici sunt inofesnive in raport cu scurgerea in wc si a celor cateva grame de demnitate care v-au mai ramas. Parul va creste, vanataile vor disparea, dar amintirea ca ati fost candva o carpa sub picioarele altui om, va va bantui inca multi ani, dupa ce durerea se va consuma. Si aceasta amintire e mai greu de dus decat orice despartire.

Desigur, fiecare e libera sa testeze ceea ce am scris aici si sa greseasca inca o data, exact asa. Dar ar fi cu mult mai simplu si mai sanatos, daca m-ati crede pe cuvant si ati face alte greseli. Pentru ca oricum le veti face. Acestea, insa, le-au facut si rasfacut alte femei pana la voi si rezultatele intotdeauna au fost aceleasi. Nu pierdeti timpul.

 

Text: Diana Guja

Foto: Zoriana Stakhniv

Dragă redacție

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta

Draga Diana,

Stiam despre articolele mamelor singure. Cu toate astea, nu-mi gaseam acea voce interioara care sa ma indemne sa-mi scriu si eu gandurile. …Pana ieri, cand am vazut filmarea de pe privesc.eu. Nu-mi pot explica de ce anume atunci mi-am auzit inima, batand intr-un mod aparte, dar am inteles ca urmeaza sa primesti un e-mail de la mine. Iata-l.

Mereu mi-au placut filmele romantice. Mereu mi-am dorit sa am o familie fericita – eu si sotul meu, iubindu-ne frumos, crescand copii frumos, bucurandu-ne de viata, impreuna, frumos.

Nu a fost sa fie. Modelul pictat de societate s-a intiparit bine in mintea mea si dupa 3 ani de casnicie, perioada in care am incercat sa ma conving ca am facut alegerea corecta, maritandu-ma cu cel care urma sa fie sufletul meu pereche si tatal copiilor mei, am mers la starea civila sa-mi iau certificatul de divort.

Nu cred ca-i voi zice vreodata fiicei mele ca acel act a fost eliberat cu o zi dupa prima ei zi de nastere. Cert e, ca-i voi zice orice altceva ce ma va intreba, cand ma va intreba, daca ma va intreba vreodata. Si nu ca sa creez o alta imagine despre tatal ei, ci ca sa invete din greselile mele. Sa aiba ea mai mari sanse sa fie fericita. Ma rog ca ea sa fie fericita. Cred ca si decizia de a divorta a fost pentru mine, dar si pentru ea, avand in vedere ca unul dintre crezurile mele este ca parintii isi ghideaza constient si inconstient copiii spre reusita sau spre esec. Or, eu am vrut sa ma asigur ca imi fac datoria bine pe acest pamant.

Greselile mele singura mi le corectez.

Ma gandeam ce inseamna o mama singura si cum se descurca una, toate…

Destinele noastre aparent sunt asemanatoare, insa privind prin binoclu, sunt atat de diferite. Divort amiabil sau nu. Cu tatal copilului prezent sau nu. Cu tatal copilului platitor de alimente sau nu. Cu tatal copilului rational sau intunecat de ura. Cu bunici la pensie sau muncitori. Cu bunici in aceeasi localitate sau nu. Si inca multe alte variabile care ne diferentiaza mai mult sau mai putin.

Ascultand ce ati povestit, tu si Olga, mi-am dat seama ca eu nu am indraznit sa ma numesc mama singura, desi, daca o faceam, poate mi-ar fi fost mai usor. As fi acceptat statutul si odata cu el ideea ca bugetul familiei mele este in jumatate cat al unei familii biparentale. Dar tatal fiicei mele ne ajuta (cum zice el, nu am stabilit legal o suma, l-am lasat sa faca cum considera). Parintii mei ne ajuta. Da, eu sunt in permanenta cu fiica mea, dar nu sunt singura pe lumea asta. Majoritatea celor care ma cunosc bine cred ca mi-e greu. Probabil ca mi-e greu. Nu am stat foarte mult sa ma gandesc la asta. La ce bun? Eu trebuie sa fiu puternica. Am alta solutie? Eu cred ca nu.

Am avut perioade cand mereu intarziam la munca din cauza ca ritmul copilului meu era altul decat al meu. Ea se misca mai incet, ii placea dimineata sa se uite la mine si sa zambeasca, sa ma imbratiseze, sa ma pupe si sa-mi spuna ca ma iubeste, privindu-ma in ochi. Si eu ii ziceam, doar ca din baie in timp ce ma imbracam. Ea nu intelegea ca daca nu iesim la 7:30 din casa eu voi intarzia la munca. Eu nu intelegeam ca nu am dreptul sa ma enervez pe ea doar pentru faptul ca Dumnezeu a vrut ca ea sa fie copilul si eu mama si nu invers. Doar ar fi putut sa fie invers. Nici team-leaderii mei nu intelegeau. Acum sper ca au inteles, dupa ce au devenit si ele mame.

Am plecat de la serviciu atunci cand am inteles ca mi se cere direct sau indirect sa pun munca mai presus de sanatatea emotionala a fiicei mele. Cat au gresit… Da, muncind avem bani. Avand bani, avem de mancare. Depinde de fiecare cat e dispus sa plateasca. Eu am aflat cat sunt dispusa sa platesc si cat sa nu platesc.

Am vrut sa fiu mama si sa-mi cresc frumos copilul. Acum sunt mama si in fiecare zi invat cum sa-mi cresc frumos copilul. De aproape 8 ani sunt cea mai buna prietena a fiicei mele si muncesc in fiecare zi ca legatura noastra sa fie din ce in ce mai puternica. Dumnezeu stie cati vor trage de ea in perioada adolescentei si daca nu va fi suficient de puternica, cel mai probabil se va rupe. Or, eu vreau sa reziste. Si mai vreau ca fiica mea sa stie ca are valoare si sa stie sa ceara respect pentru ca il merita pe deplin.

Cand am inteles ca sotul meu vede altfel educarea copilului nostru, mai exact opus la cum vedeam eu, am stiut ca nu ma voi putea lupta cu el. Nu peste mult timp ne-am despartit. Nu a fost singurul motiv. A fost unul dintre cele care au contat.

Sunt singura de atunci. Recunosc, imi doresc sa nu mai fiu singura, dar nu pentru ca nu mai pot duce “povara” mamei singure, ci pentru ca vreau sa fiu respectata si iubita de un singur barbat, de barbatul meu. Pentru ca vreau ca fiica mea sa ma vada implinita. Pentru ca mai vreau sa fiu insarcinata si sa am copii (si sa adopt vreau, daca va fi posibil). Pentru ca m-am jucat destul de mult in jocuri pentru copii (desi mintea de adult uita cu timpul cum sa se joace in jocuri pentru copii). Vreau sa ma joc in jocuri pentru adulti, inclusiv sa am discutii adulte, sincere cu cel care imi va fi cel mai bun prieten si care ma va respecta si iubi pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce voi fi alaturi de el, fiica mea si orice ne va pregati viitorul.

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta facuta in conditiile create de mine. Imi asum decizia, traiesc cu ea. Invat din ea. Si in fiecare seara ma rog sa fim sanatoase, intelepte si bune.

 

Text: Anonim

Foto: autor necunoscut/Pinterest

Femei

De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?

Cand am devenit nevasta, credeam ca e pentru toata viata. Nici in cele mai negre vise nu imi aparea ca s-ar putea intr-o zi, intr-un an, in aceasta viata, sa raman fara sot. Cea mai mica aluzie la vreun accident care ne-ar putea separa era drama curata, iar despre faptul ca am putea sa ne despartim, din voia unuia sau de comun acord, era ceva de neconceput, de negandit.

Dar asta s-a intamplat. Destul de repede, vreau sa spun. Si, contrar ideilor pe care mi le facusem anterior, iesirea din acea relatie a fost poate cel mai curajos pas pe care l-am facut in viata mea de pana acum.

E greu sa pleci si sa-ti asumi cresterea unui copil? Da. E foarte greu. Dar daca o femeie ajunge sa faca acest pas, inseamna ca alta solutie nu mai era. Nimeni nu pleaca de buna voie dintr-un mediu in care se simte iubita si protejata. Nimeni.

Cand esti calma, odihnita, satula si realizata, profesional sau in cuplu, astfel de decizii ti se par o nebunie curata. Nu intelegi unde s-a pornit femeia ceea, cu un copil in carca (sau mai multi), de ce nu sta cuminte acolo unde este, ce nu-i ajunge, de ce il cauta pe dracu, de ce isi supune copiii la astfel de experiente traumatizante? Totul pare decupat dintr-o piesa suprarealista, in care nu mai intelegi unde e inceputul si de ce personajul principal e invelit in celofan, cand la magazin se vand haine. Adevarul, insa, e acolo unde nu suntem noi. Pentru ca e greu sa ajungi la adevarul femeii flamande de viata, de dragoste, de recunoastere, atunci tu le ai deja pe toate sau atunci cand nici nu ai nevoie de ele. Si nici nu poate sa-ti treaca prin cap ca pentru unele femei, hainele din magazin sunt partea suprarealista a vietii si nu celofanul in care sunt invelite ele.

In 8,5 ani, timp in care am fost mama singura 24/24, am trecut prin ce vrei – deznadejde, furie, suferinta, lipsa de bani, oboseala, lacrimi, durere, neputinta, umilinta, isterie. Dar nimic nu se compara cu tot ce am reusit sa construiesc in interiorul meu. Fiecare durere a fost o punte spre mine insami. Fiecare palma a fost o piatra in zidul cetatii mele. Fiecare clipa in care am fost discriminata sau umilita – o pagina in cartea vietii mele.

Nu stiu ce ar fi iesit din acest om care sunt eu azi, daca nu treceam prin aceasta experienta. Si nici nu vreau sa stiu. Istoria nu se incheie aici, dar ea trece deja la o alta epoca. Insa epoca in care am putut creste un pui de om cu aceste doua maini, acest suflet si acest cap, a facut si din mine om. Un alt om. De care azi nu mi-i rusine.

 

Text: Diana Guja

Imagine: Pinterest

Dragă redacție

Singurul regret – trebuia sa fac acest pas mai devreme

Era dimineata, 2 ianuarie, noi, care de citeva minute nu mai eram “noi”, ieseam de la judecatorie, divortati cu acte in regula. Zece ani petrecuti aparent impreuna nu isi mai aveau sensul.

Pentru cei din jur cream un cuplu frumos, cind eram impreuna se purta foarte atent, de fapt, nici nu ne certam, nu era violent. Si ce, daca venea acasa citeva ore pe noapte, doar muncea omu… inclusiv in weekend. Si ce, daca aparea periodic cineva cu care se distra, o facea atit de abil, ca eu nu stiam nimic (in schimb, stiau toti, da asta am aflat dupa). Si ce, daca nu erau bani mai niciodata, inclusiv de achitat chiria, de alte cheltuieli nici nu pomenesc, toti traiesc in camine, si in chirie… si nu e nimic grav (era argumentul lui principal).

La un moment, a inceput sa ma preseze sa imprumut niste bani de la rude pentru ca, chipurile, avea nevoie la servici. Apoi a „pierdut” inelul de casatorie, au disparut si putinii bani din pusculita copilului. Am inceput sa primesc telefoane si mesaje de amenintare de la cei de la care imprumutase bani. Credeam ca inebunesc de fiecare data cind copilul venea mai tirziu de la scoala. Mi-am dat seama ca traiam intr-o mare minciuna, intr-un stres continuu. Devenise un strain. 

Am inteles care e problema, m-am documentat si am vazut ca nu pot face nimic, era un om pierdut. Instinctul de supravietuire si aparare, de protectie a copilului a fost cel mai puternic, care m-a influentat decisiv. Intr-un fel, sunt recunoscatoare fostului meu sot pentru ceea ce sunt acum, mai puternica, mai decisa, mai feminina. Divortul a fost si continua sa fie o lectie de viata ce imi permite sa ma descopar, sa ma reinventez iar si iar. Sa spun NU, sa le zic lucrurilor pe nume. Sa aleg persoanele cu care comunic. Sa nu imi pese de gura lumii.

Poate ca initial parintii mei au fost la fel de afectati, fiind la tara, mai ales cind cineva curios incerca sa afle ce s-a intimplat. Acum privesc altfel lucrurile, nu considera o rusine. Am divortat civilizat, mentin relatii „diplomatice” cu parintii lui, ei sunt bunei, oricum.

Singurul regret – trebuia sa fac acest pas mai devreme, dar inteleg ca unele lucruri se intimpla atunci cind trebuie sa se intimple, cind invatam o lectie a vietii, cind suntem pregatiti, poate chiar fara sa constientizam acest lucru. Si ca sa fim siguri de decizii, viata ne ofera in continuare lectii. De exemplu, linga casa in care inchiriez acum, sunt 2 saloane cu aparate de jocuri de noroc. Cind vad ce fac cei care ies de acolo, dispare orice urma microscopica de indoiala si regret (apropo, este o problema tot mai acuta in societatea noastra, un viciu foarte greu de depistat, care afecteaza persoane cu diferit statut, partea mai grava e ca nu are leac).

Au trecut deja peste trei ani, o perioada care a inclus mai multe etape.

  • Am divortat. E teribil de greu, ce fac? Unde ma duc cu un copil? Cum o sa ma descurc? O sa pot?

Aici am invatat ca trebuie sa ma bazez pe mine si doar pe mine. Parintii, fratii au familiile lor, grijile lor, decizia a fost a mea, respectiv, si responsabilitatea. Am inceput sa accept orice oferta de munca. Fara zile de odihna, fara vacante. Munca alunga depresia, nu aveam timp pentru a plinge. In aceasta perioada se cunosc prietenii adevarati, care nu asteapta sa le ceri ajutorul, dar te sustin atit de subtil, ca nici nu iti dai seama. E minunat sa ai prieteni! Apropo, despre femei vorbesc.

  • Lucrurile s-au aranjat, veniturile au devenit mai stabile, puteam sa achit activitatile extrascolare a copilului, sa mincam mai sanatos si mai bine, ceea ce anterior nu ne permiteam, chiar aceleasi fructe sau carne.

Cel mai important, in aceasta pauza am inceput sa invat cine sunt eu, ce imi doresc de la viata, care este parfumul meu. Cum arata o familie. Divortasem pentru ca imi doream o familie adevarata. Si imi doresc in continuare.

Probabil au mai ramas unele frici. Tradata, dezamagita, munca m-a transformat intr-un fel de robot. Fara inima. Nu am cunoscut pe nimeni in aceasta perioada. Poate mai am de invatat ceva.

Lectii invatate:

  • Oamenii nu se schimba. Nu poti astepta o viata ca marul sa rodeasca pere. Niciodata. El nici nu vrea sa faca pere. Si nici nu o sa faca. Chiar daca promite.

  • Fericirea/libertatea/viata este in mainile fiecaruia dintre noi. Nimeni altcineva nu este responsabil de fericirea mea. Mie trebuie sa-mi pese de asta.

  • Iubeste-te si accepta-te pe tine insuti. Numai asa vei fi apreciat si poti sa iubesti si sa accepti pe cei de alaturi. Rolul de jertfa este distrugator. La ce bun compasiunea?

  • Nimeni nu datoreaza nimanui nimic.

  • Vorbele, promisiunile nu conteaza. Actiunile, gesturile tradeaza intentiile reale.

  •  Familia/cuplul/relatia este o munca/efort depus de ambii.

Apropo, cartea Si am spus da, de E. Gilbert este un fel de „Biblie” pentru mine, o recitesc si invat iar si iar.. (multumesc Dianei pentru recomandare).

Text: Anonim

Imagine: David Walker

Dragă redacție

„Sa fie casa luna, ca la moldovenii gospodari”. Trilogia divorturilor.

„9 decembrie 2014 – eram pe culoarul tribunalului cu avocata mea in asteptarea pronuntarii divortului. Priveam cuplurile care erau la rind la Judecatorul Afacerilor Familiale pentru pronuntarea divortului. Erau fete de tot felul: crispate si muscind buzele de regrete, unele – tinere si naive, altele  – cu experienta de viata si urme de suferinta. Si era un cuplu care a retinut atentia mea: se tineau de mina, erau zimbitori si binevoitori. Au fost invitati in fata judecatorului, si cind au iesit, peste 5 minute, s-au imbratisat, au multumit avocatului, si au plecat cu senini si impacati, cu zimbetul pe buze. Aceasta e culmea culmilor: sa iesi de la divort cu aceeasi stare de spirit cu care intri la Oficiul starii civile!”

Divortul e ca un laitmotiv al vietii mele, propria casatorie m-a marcat, dar anume divortul m-a transformat in femeia care sint azi; el mi-a dat aripi sa-mi explorez sufletul si gindurile; sa ma opresc din cursa pentru aparente de dragul anturajului si sa accept sa fiu sincera; m-a impins sa descopar viata dintr-o latura pe care n-am cunoscut-o niciodata; el mi-a dat cel mai de pret cadou: LIBERTATEA. Libertatea de alege sa fiu fericita si sa zimbesc; sa fiu fragila si trista daca am nevoie, pe un scurt moment; sa-mi aleg prietenii; sa fac activitati noi, sa traiesc experiente noi; sa gust din aventura; sa nu tind spre un ideal impus de altcineva; sa ma accept cum sint; sa fiu eu insami. Pentru ca viata e prea scurta ca s-o traiesc cu jumatati de masura…

In acelasi timp, divortul m-a invatat lucrurile cela mai importante: nimeni nu apartine nimanui; pentru ca un cuplu sa reziste in timp, dragostea unuia nu-i suficienta; compromisurile si bunavointa de aplana conflictele duc in final la un raport de forte, in care un partener domina, iar altul e dominat, poate chiar si abuzat; protejarea copiilor si evitarea divortului – e doar o scuza pentru cei care n-au curajul.

Cele trei experiente ale divortului pe care le-am trait, s-au petrecut la diferite etape ale vietii mele si au fost foarte diferite, dar am putut identifica o trasatura comuna: divortul e un test de omenie pentru doua persoane. Fie ca sint copii la mijloc sau nu, fie ca a fost dragoste sau nu, fie ca a fost o casnicie de durata sau nu, dar in momentul divortului partenerii sint impinsi la limita extrema a omeniei, ca pe margine de prapastie. In cel mai rau caz, unii devin monstri inplacabili, care vor sa-si ingroape de vii partenerul, au o sete de razbunare si distrugere fara limite, pot instrumentaliza copiii pentru a discredita partenerul si a aplica o strategie de razboi fara scrupule. Rautatea a existat dintotdeauna in ei, dar era in stare latenta, si cind divortul risca sa le zguduie echilibrul, care nu era chiar echilibru, aceste persoane se vor bate pentru ultima lingurita, pentru ultimul strat de colb de pe un fleac uitat, pentru cel mai uzat fir de ata, doar ca sa se consoleze in starea lor de victima/agresori/manipulatori, si sa-si puna fostul partener in genunchi, la propriu si la figurat. Altii, in schimb, pur si simplu accepta situatia, isi fac curaj pentru a infrunta masinaria administrativa. Isi doresc ca lucrurile sa se termine cit mai rapid si cit mai calm, din  respect pentru ambele parti.

Indiferent de atitudinea pe care o adopta partenerii pe durata divortului, intr-un final, timpul si viata isi fac treaba lor. Unii infloresc, altii putrezesc. Unii continua sa traiasca in trecut, altii pasesc ferm spre viitor. Copiii cresc si pleaca. Si ramine esenta, adevarul, baza vietii pe care toat viata a fost construita. Diferite pentru fiecare.

***

Primul divort l-am trait cind aveam  20 de ani si eram studenta. Era divortul parintilor.

Cred ca au fost divortati de cind aveam 7 ani, pentru ca dragostea tinereasca intre ei isi pierduse orice culoare si eu il simteam pe tatal meu mai fericit cu prietenii sai la o tigara si la o bere, decit in familie.

Cred ca am petrecut toata copilaria si adolescenta in goana dupa succese la studii, imagine exemplara la scoala, cu note de zece pe linie, olimpiade peste olimpiade. Totul pentru a cistiga dragostea si atentia lui. Dar n-am reusit. Si nici mama nu a reusit.

Am fost educata sever, cuvinele cheie erau disciplina, cumintenie si supunere. Perfectiune si excelenta. Pentru ca parintii nu aveau resursele necesare sa-mi plateasca studii peste hotare si pentru a obtine o bursa, trebuia sa lucrez de mica, pentru a fi cea mai buna, si sa reusesc in viata.

Nu neg, am incercat sa ma rebelez, dar adevarata rebeliune a fost cind am aflat ca tata are o amanta de luni de zile. M-a durut ca avea o viata dubla, ca ne-a mintit, dar am digerat acest lucru cu timpul. Timp de ani de zile, eu si mama, eram tratate ca niste animale, injosite si agresate verbal, si uneori si fizic. Devenisem obisnuita cu acest comportament umilitor, pentru ca mama ma ruga sa nu caut conflict, „pentru ca ea nu avea bani suficienti pentru a achita factura la caldura”. Eram in mari dificultati financiare, care au obligat-o pe mama sa tolereze. Dar eu nu am putut.

Intr-o seara de iarna, in perioada sarbatorilor, foarte intimplator, am citit sms-urile din telefonul lui si am inteles unde-si petrecea serile si noptile, de unde revenea beat crita si rasturna, rupea, strica tot ce-i nimerea sub mina. Am ramas paralizata. Am pierdut glasul. Vroiam sa urlu, dar amutisem. Vroiam sa pling, ochii erau rosii de durere, dar mi se parea ca cobor in infern si lacrimile s-au epuizat. Nu i-am zis nici un cuvint mamei, pentru ca ea banuia demult. Ea a ales sa rabde, dar eu – nu ! Cind tata a venit acasa, leganindu-se, i-am aruncat hainele afara, am zis ca stiu adevarul si ca e un mostru, si ca nu mai vreau sa-l mai vad, i-am inchis usa in nas… Eu, care am fost mereu educata sa tac si sa rabd, am exploadat… Eram isterica, am plins pina la vomitare. De durere n-am dormit, eram muta, surda si bolnava de durere…

Cred ca inca nu-mi invatasem lectia la 20 de ani – am aflat-o citiva ani mai tirziu, din propria casatorie. Cosmarul de a continua traiul cu tata si mama divortati si inraiti in aceeasi casa imi devenise insuportabil. Timp de un an, am facut tot posibilul pentru a pleca la studii in Franta. Si am reusit. Am evadat.

                                                                                      ***

Aveam 23 de ani cind am ajuns in Franta la studii si l-am intilnit pe cel care urma sa-mi devina, ulterior, sot. V. era un moldovean bine instalat de 10 ani, natualizat francez, interesant la prima impresie, cu un job bine platit, cu un fizic de invidiat – lucrat zilnic la sala de forta, calatorise intr-o multime de tari, si nu-mi venea a crede ca inca e celibatar la 40 de ani (!). Ne frecventam ca prieteni la inceput, dar lucrurile s-au accelerat brusc in momentul in care am aflat ca bunelul meu decedase si, simultan, tata era suferind de probleme grave la inima. Acest nou prieten mi-a intins o mina de ajutor intr-un moment in care eram foarte fragila si aveam nevoie de sustinere. Era ca un Fat-Frumos care mi-a iesit din senin in cale, ca sa ma salveze. Nu-l cunosteam deloc, cind am deveniti iubiti in saptaminile ce au urmat, eram oarba si invaluita intr-un nor de ceata – tot ce vroiam era sa fiu iubita. Sa-mi iau revansa pentru toti anii de neiubire din partea tatei, cum am inteles mult mai tirziu.

Ne-am casatorit 3 ani mai tirziu, dupa o relatie cam dificila, pentru ca tineam cu disperare sa ramin  cu el. Era mai in virsta, deci cu mai multa experienta de viata, si decidea tot:  ce sport sa fac, ce hobby sa am, ce culoare de par sa port, cum ma imbrac, la ce nutritionist sa merg pentru a scapa de kg in plus, cu cine sa prietenesc, ce sa maninc si sa beau, cum imi petrec timpul liber – care oricum il petreceam facind curatenie (6 ore fiecare simbata).

Cred ca in realitate nu vroiam sa trec inca o data printr-un divort, sa admit ca am esuat ca parintii mei, sa ma regasesc singura, atunci cind sotul meu imi spunea ca exist datorita lui si ca ma pierd fara el. Si eu il credeam. Am fost dizolvata complet in viziunea lui de femeie ideala, existam prin el si prin proiectele lui de prezent si viitor.

Contradictiile erau tabu, eu nu aveam dreptul sa am o parere diferita de sotul meu, pentru ca „oricum el cunoaste viata mai bine ca mine si oricum el e cel care are mereu dreptate”.

Au urmat pumnurile lovite in masa si strigatele lui V. cind i se parea ca-s nesupusa, nerecunoscatoare, sau si mai bine, am ratat o sedinta la sala de sport. De lovituri nici nu vreau sa vorbesc, doar cit sa spun ca prima data cind am fost lovita si am zis ca-l parasesc, mi-a spus ca eu l-am provocat si ca singura am cautat-o. Apoi, imi explica ca e rapid la minie si, ca pe semne, i se trage de la tatal sau care avea obiceiul s-o „traga la brazda” pa mama lui. Si ca tatal lui a avut un sfirsit nefericit, a murit de la alcoolism. Povestea viitorului meu sot mi se paruse indoiusatoare si am decis ca voi face tot posibilul sa-l repar dupa copilaria dramatica, si l-am iertat. Dar violenta nu a luat sfirsit niciodata, cind nu era fizica, era mutl mai subtila, imi demonstra cite ii datorez, cite a reusit el in viata, si ce noroc suprem am eu sa fiu cu el in cuplu. Erau si scenele de fata cu prietenii – si tin sa precizez, in public, era carismatic, generos, glumet in felul lui desigur, mereu avea o replica la orice, si chiar daca avea reputatia cuiva cu temperament exploziv, era sustinut de prieteni, care poate chiar il admirau, fara sa banuiasca care a adevarata fata a lui  V. la cotidian. Daca as putea alege un cuvint pentru a descrie cum m-am simtit in cuplu cu V., pe durata a 7 ani de viata comuna, cuvintul RUSINE imi pare cel mai potrivit. Mi-era rusine sa admit ca sunt intr-o relatie toxica, el era un drog, mi-era rusine de felul in care el ma vedea si imi exprima punctul lui de vedere, mi-era rusine ca nu eram fericita, mi-era rusine ca ma simteam vinovata de relatia pe care o aveam, mi-era rusine ca eram casatorita cu un monstru, pe care eu l-am ales…

Citeva fraze clasice din cotidianul meu de atunci:

„Ce folos ca ai atitea studii, si note excelente, si experiente la international, nu vezi ca oricum esti o proasta la somaj?”

„Chiar nu ti-i greata cind te uiti in oglinda si iti vezi celulita aceasta dizgratioasa?” (am un 1m75 si cintaream 65 de kg si nu ma consider grasa).

„Ce imbli cu prietena ta blonda/curva/ proasta/materialista/negospodina/etc – chiar nu-ti dai seama ca reflecta felul tau de a fi?”

„Inca nu te-ai invatat sa gatesti carnea cum se cuvine, asa cum cer eu, cu singe ?”

„Eu am calatorit lumea intreaga si apreciez confortul de 5 stele. Eu is obsedat de curatenie si nu tolerez murdaria. Asa ca lasa tot si pune-te la facut curat!”

„Tu vezi ce admirat sint eu pentru punctele mele de vedere, chiar daca oamenilor le e frica de mine, ei ma respecta. Dar tu? Cine te respecta pe tine? Nu vezi ca toti se folosesc de tine? Si ca in realitate nu ai prieteni?”

„Of, iar te doare capul? Tocmai in momentul cind trebuie de facut curatenie? Iar eu trebuie sa duc toata gospodaria in spate?!”

„Te doare ca te-am lovit ? Serios? Vrei sa-ti suni parintii sa te plingi? Dar eu o sa le reprosez ce sotie proasta au crescut! Si in genere, voi sterge podelele cu parintii tai!”

„Nu-ti place ceva? Fa-ti valiza si  f*-te-o din gara! Eu nu te tin! N-ai facut curat azi – n-am nevoie de o lenoasa!”

„Inca nu mi-ai transferat salariul tau pe contul meu?! Eu je te intretin, platesc casa, impozitele, si in genere te-am intretinut cit ai fost studenta! Tu-mi esti datoare pe viata! Nu-mi platesti – sa vad unde te vei duce! Cui mai trebuiesti? Cine se va uita la tine? Uite-te in oglinda!”

„Numai uite ce nesportiva si grasa esti! Cum vrei sa fac dragoste cu tine, sau si mai grav, sa fac un copil cu tine, cind esti incapabila sa faci sport regulat, minim 3 ori pe saptamina cum ti-am cerut!”

Un program clasic din saptamina in doi: V. merge la sala de 3 ori pe saptamina, seara dupa lucru, cind vine acasa la ora 21h – nu are niciodata chef de nimic! V. merge de 2 ori pe saptamina la piscina, in pauza de masa! De luni pina joi seara – se instala in fata televizorului, pentru era prea obosit pentru a intretine o discutie, dragoste nu face, deoarece cadrul nu e potrivit si ca in timpul saptaminii e prea obosit. Vineri seara erau cumparaturile de mincare. Simbata de la 9h pina la 15h – curatenie, „sa fie casa luna, ca la moldoveni gospodari”. Dupa masa, Domnul V. face siesta sau priveste TV. Duminica dimineata, merge la slujba la biserica, sa se curate de pacate, plateste la iertarea pacatelor, si cind ne intoarcem acasa, ma intreaba daca regret pacatele mele… Duminica dupa-masa V. doarme si roaga sa nu-l deranjez. Ocazional, iarna merge la ski, vara la piscina, toamna la festivalul vinului, puteam merge la cinema, la filme care ii placeau. In vacanta, mereu mergeam la vreun prieten acasa, sa economisim bani pe hotel si sa nu avem parte de intimitate… E o igiena de viata foarte sanatoasa, desigur, cu o obsesie pentru curatenie si un fizic perfect, deci pentru aparenta, dar loc pentru cuplu in afara sportului si dietei nu a existat efectiv.

Am fost la somaj 2 ani de zile, primii doi ani de casatorie, in mare parte depresiva sau la diete prescrise de nutritionistii recomandati de fostul meu sot, care, in final, mi-au provocat ulcer la stomac. Am reluat studiile la 27 de ani, si m-am reintegrat in viata activa. Cind am reusit sa ma angajez la un post cu responsabilitate si vizibilitate – bomba a exploadat. Dragoste si rabdarea din partea mea nu mai erau… Ma obliga sa-i transfer toti banii de pe cont, caci considera ca-i sunt datoare, si daca nu transferam, ma alunga de acasa. Scenele de violenta,  cind ma lovea cu capul de faianta din baie, sau punea cutitul la git, pentru ca ma revoltam si afirmam ca-l voi paras, au devenit o norma.<

Ultima picatura a fost cind m-a lovit noaptea in somn cu picioarele si m-a dat jos din pat. Am plecat sa dorm pe canapea. I-am propus sa facem terapie de cuplu. A fost o idee buna – V. a incercat sa convinga din rasputeri psihologul in ce priveste felul meu de a fi: lenoasa – pentru ca nu mai doream sa fac curat, egoista – pentru ca am decis sa fac diverse activitati in weekend in locul curateniei, neascultatoare – pentru ca refuzam sa-i transfer salariul in integralitate, si toate defectele mele mi se trag din genele sau educatia primita de la parinti!!! Iar eu, cu fiecare sedinta, ma simteam tot mai puternica si mai increzuta ca divortul e calea cea dreapta.

Era la sfirsit de an. Sarbatorile au fost insuportabile, aveam impresia ca sustineam o iluzie, ca acest barbat taios, dur, violent, manipulator, dezgustator nu se va schimba niciodata. Am decis ca vreau sa traiesc, dar fara el, si mi-am fixat termen o luna sa plec. Primisem tocmai o prima la lucru de care V. nu era la curent, si era un mic capital care mi-a permis sa incep o viata noua de la zero. Dar in ianuarie oferta de chirie e foarte limitata, si cazarea a fost un obstacol important. Mi-a luat inca o luna sa ma organizez si sa gasesc un apartament, un compromis temporar, pentru a-l parasi pe V.

Cind faceam cutiile si prietenele au venit sa ma ajute cu mutatul, V. m-a amenintat ca se sinucide, ca sint dragostea vietii lui, si ca are dreptul la o doua sansa (ele au fost un milion!), si ca prin atitudinea mea ferma de a pleca, il batjocoresc, in special de fata cu prietenele mele…

M-a hartuit inca un an, suna mereu si ma ruga sa revin acasa, ma implora sa uit si sa trec peste mindria mea, ajunge sa ma joc cu sentimentele lui. M-a santajat la divort si, chiar daca prin lege imi reveneau compensatii platite din partea lui in baza anilor de casnicie, cit si din cauza ca veniturile lui erau de 3 ori mai mari ca ale mele, in final, conditia lui V. pentru a-mi evita un divort, lung  si costisitor, a fost ca eu sa-i platesc o compensatie!

Cel care imi paruse cindva un Fat-Frumos francizat, s-a adeverit a fi ceea ce este cu adevarat, un manipulator de la Donduseni, neevoluat, cu orizonturi foarte inguste, pe care nici Franta, nici jumate de glob pamintesc nu le-au largit.

***

Au trecut doi ani de la divort. Au fost ani grei, cu stari depresive, dificultati financiare si nu doar, dar cind imi dadeam seama ca cosmarul e terminat, zimbeam si pligeam de fericire!!! Sint fericita ca am pace si liniste, ca merg la teatru sau la opera si am cu cine, ca maninc inghetata sau patiserie cind vreau, fara sa culpabilizez, in fine, traiesc si ma simt  libera!

Dupa un anumit timp, am revenit la psihologul care m-a urmat in terapie cu fostul sot si i-am povestit parcursul meu dupa divort, dar eram, de asemenea, curioasa, sa aflu cum a perceput situatia mea. M-a felicitat pentru curaj si determinare, si ca n-am dat inapoi cind V. facea presiuni asupra mea. Si mi-a zis un lucru care m-a marcat profund: „Mereu ati avut grija de cei din jur, sot, prieteni, familie, dar ati uitat sa aveti grija de Dumneavoastra, in primul rind. Si de asta, nu ati stiut sa va cunoasteti si sa va luati in serios la propriu, mai ales in conditiile in care ati trait. Ati fost stearsa… Am impresia ca am intilnit doua persoane diferite, inainte si dupa divort, nu mai sinteti aceeasi. Inainte erati o omida in stadiu de crisalida, si acum v-ati dat mijloacele sa deveniti, in sfirsit, un fluture”.

Text: Anonim

Dragă redacție

Divortul e dureros, chiar si atunci cand e pasnic

Am citit si am auzit multe povesti despre divorturi foarte urate. Este cu atat mai dramatic, cu cat sunt la mijloc si copii, pentru ca anume ei sunt cei care raman cu trauma cea mai profunda. Daca “maturii” nu dau dovada de maturitate si mai implica si copiii in razboiul lor, atunci pagubele psihologice pe care le sufera cei mici pot fi uriase.

Eu de-a lungul vietii nu am avut parte de despartiri tragice. Din toate relatiile mele am iesit prieteneste si neaparat cu loc de “buna ziua”. Asta mi s-a parut si mi se pare cel mai normal si civilizat. Asta s-a intamplat si cand am divortat.

Prima mea casatorie a fost un exercitiu pentru amandoi. Am fost impreuna 3 ani, dintre care aproape 2 casatoriti. A fost o relatie in anumite momente toxica si foarte dureroasa. Eu sunt aproape convinsa ca, trecand prin ea, am platit pentru ceva. In urma acestei casatorii, ambii am realizat anumite lucruri. Eu, ca niciodata nu voi lasa pe nimeni sa ma injoseasca si sa imi ingradeasca din libertatea de care am nevoie. El a realizat ca, casatoria nu este pentru el.

El a fost cel care a pus punct si a decis sa ne despartim, pentru ca a realizat ca, tinandu-ma linga el, imi face mult rau. Am divortat dupa aproape un an de la despartire. Ne-am intalnit in fata starii civile unde ne-am si casatorit. Am intrat de maina si tot de maina am iesit de acolo. Mi-a multumit si si-a cerut iertare pentru tot ce am suferit si am rabdat in timpul relatiei cu el. Nu avem copii impreuna, dar nici nu ne-am dorit, pentru ca ambii am stiut ca relatia noastra nu va dura la nesfarsit, de aceea nici nu s-a pus vreodata problema sa facem un suflet pe care sa il chinuim. Dar cred ca, daca si am fi facut un copil, tot nu am fi avut un divort urat si cu scandal, desi cineva mi-a spus la un moment dat ca un divort poate scoate din oameni tot ce e mai urat.

Cu toate ca despartirea si divortul au fost civilizate, asta nu inseamna ca starea sufleteasca a fost de sarbatoare. Imi amintesc ca in momentul in care mi-am luat toate bagajele de la el, am avut o criza de isterie. Am inceput sa plang in hohote si mi-am spus ca nu mai vreau sa trec niciodata prin asta.

Astazi, dupa aproape 6 ani de la divort, relatia mea cu fostul meu sot este una de prietenie foarte stransa. Vorbim foarte des la telefon si incerc sa ii fiu alaturi atunci cand are nevoie. Evident ca am avut o perioada de cam 2 ani in care am interupt orice legatura. Boala si moartea mamei lui, cu care eu am avut o relatie deosebita, ne-a “fortat” sa reluam iarasi legatura. El a realizat ca eu sunt cel mai bun prieten al lui si ca mereu am dorit si doresc sa ii fie bine.

La scurt timp dupa ce m-am despartit de fostul meu sot, l-am cunoscut pe actualul sot. Sunt la a doua casatorie, care are toate sansele sa fie si ultima. Mi-a luat ceva timp sa il fac pe sotul meu sa inteleaga de ce eu nu simt nevoia si nu mi se pare nimic anormal in a nu fi in dusmanie cu cel alaturi de care mi-am petrecut cativa ani din viata. Oamenilor le este greu sa ierte… Mie nu.

 

Text: Viorica Balan

Dragă redacție

2 străini cu 2 copii, uniți de un divorț

Eu am „făcut cunoștință” cu divorțul pe la 10 ani!

Cum a fost? Groaznic!

De ce? Pentru că într-o familie care are copii nu divorțează doar părinții, copii sunt și ei implicați și fiecare are „divorțul”său!

Familia mea perfectă și oamenii care au clădit universul meu într-o zi mi-au năruit oarecum lumea.

Atunci am înțeles puține, pe la 18 ani deja îmi era greață, acum la 25 îi compătimesc.

Am fost un copil speriat, deprimat, autoexilat în lumea sa „perfectă”, un copil care a învățat foarte bine la școală și a avut la purtare nota 2!

Cum s-a întâmplat totul?

Tata a făcut cunoștință cu mama la o nuntă. Au urmat încă 2 întâlniri și la a treia au jucat deja la nunta lor. Dragoste la prima vedere, perechea perfectă, doi tineri cu studii superioare și diplome roșii, el contabil, ea profesoară, casă, mașină, au urmat 2 copii, 14 ani frumoși împreună, după care tata s-a „PLICTISIT”, pentru că mama era prea liniștită și prea dedicata familiei, prea perfecționistă la serviciu, prea gospodină acasă însă nu suficient de bună pentru a-l face pe el fericit. Într-o vară tata a fugit în lumea mare cu marea lui dragoste (o prietenă de familie). Mama îl ruga insistent să revină, măcar de dragul nostru, îl implora și se înjosea în fața lui, tata însă a venit cu o replică pe care nu pot să o uit „eu nu beau apă din fântâna în care am scuipat”. A urmat procedura de divorț și multe lacrimi.

Mama muncea peste program ca să ne ofere tot la ce visam eu și fratele meu și să nu simțim, material vorbind, lipsa tatei, era într-o continua depresie, nervoasă, obosită și foarte supărată pe tata, pe prieteni, pe rude, uneori pe noi și pe tot universul.

Asta a durat cam 4-5 ani până s-a resemnat și a început să-l urască doar pentru faptul că el e fericit și ea e compătimită de toată lumea. Mama și-a axat toată atenția pe fratele meu mai mic, eu eram mare și trebuia să „înțeleg”, am făcut tot felul de boroboațe ca să-i atrag atenția, mă băteam cu toții băieții din clasă și mă certam cu toată lumea. Asta nu m-a ajuta în niciun fel, asta a făcut-o să-mi zică într-o zi: ești fix ca tatăl tău, o egoistă iresponsabilă și fluturatică!

M-a durut foarte tare! A urmat o iarnă în care eu am nu am vorbit aproape cu nimeni și plângeam în fiecare seara la ora 19.00, nu pot să-mi explic de ce.

Noi nu comunicam cu tata și era oarecum interzis să vorbim despre el. Am reluat legătura când eram la liceu, aveam o relație ciudată, el a devenit pentru mine un oarecare om, nu aveam nici un sentiment pozitiv, nici o emoție, nu aveam în minte nici o amintire frumoasă, îmi aminteam doar bagajele, pozele rupte în bucăți (nu am nici o poză cu părinții din copilărie mea, nici una, eu nu-mi amintesc cum arătam când eram mică) lacrimi și mirosul de la spuma lui de ras. Îmi amintesc perfect cum a venit la școală să-și i-a rămas bun și toți profesorii și colegii se uitau ca la circ iar eu plângeam în hohote până mi-am pierdut cunoștința.

Cum a fost? Groaznic!

Pentru mine divorțul lor așa a fost!

Am crescut o fată independent, încăpăținată și cu valori bine stabilite, mi-am propus să fiu cea mai bună, să am cele mai mari note și să dau dovadă de educație, am luptat să aud de la mama „ești bravo” și „sunt mândră” ca să nu mai fiu comparată niciodată cu tata.

Acum fiecare are viața sa, adevărul său și propria istorie și viziune despre acest divorț. Am o relație foarte strânsă cu mama și o relație ok cu tata. Mama e încă singură și nu-și dorește să-și refacă viața, a fost prea dureros pentru ea și acum nu are încredere în nimeni.

Părinții s-au revăzut tet-a-tet la nunta mea, au făcut chef, au dansat și nu au schimbat nici măcar 2 cuvinte, 2 străini cu 2 copii, uniți de un divorț.

Text: Anonim

Din viață

Procedura de divorț în Republica Moldova

După ce au sunat clopotele Bisericești, doamna de la OSC i-a declarat cu glas solemn ”soț și soție”, oaspeții au răgușit de atîta ”Amar!!!”, iar rochia pentru cea mai importantă zi e întoarsă la salonul de închirieri sau urcată pe dulap ”în așteptarea nunții de argint”, începe realitatea, pentru care, de fapt, și ne căsătorim, începe viața de familie.

Și, cu toate că se spune că o căsătorie se naște în ceruri, uneori, din diferite motive, ea are tendința să se destrame pe pămînt. Atunci se ajunge la divorț.

Dreptul la desfacerea căsătoriei este unul garantat de legislația în vigoare.

  • Cazurile desfacerii căsătoriei prin intermediul instanței de judecată:

Art. 37 din Codul Familiei al RM, stipulează desfacerea căsătoriei de către instanța judecătorească în cazul în care soții au copii minori comuni sau în lipsa acordului la divorț al unuia dintre soți. De la această regulă, însă, pot fi și excepții, prevăzute de al. 2), art. 36 CF RM și anume ”La cererea unuia dintre soți, căsătoria poate fi desfăcută la Oficiul Starăă Civile, dacă celălalt soț:

  1. A fost declarat incapabil,

  2. A fost declarat dispărut,

  3. A fost condamnat la privațiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani”.

Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească și în cazurile cînd există acordul la divorț al ambilor soți, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluționarea problemei.

Instanța judecătorească va desface căsătoria, dacă va constata că conviețuirea soților și păstrarea familiei în continuare este imposibilă (din practica mea de avocat, nu am vazut nici un caz în care cineva, dornic de a divorța, nu a reușit să o facă, doar pentru că instanța a constatat că e posibilă păstrarea familiei ).

Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soți nu-și dă acordul la divorț, instanța judecătorească va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni (la insistența unei părți sau reprezentantului acesteia, termenul poate fi redus la maxim sau, la maxim prelungit ), cu excepția cazurilor de divorț pornite pe motivul violenței confirmate prin probe. Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte și soții continuă să insiste asupra divorțului, instanța judecătorească va satisface cererea respectivă.

  • Actele necesare la depunerea cererii de divorț:

Cererea de desfacere a căsătoriei trebuie să corespundă prevederilor legale stipulate de art. 166 Cod de Procedură Civilă RM și anume:

În cererea de chemare în judecată se indică:

  1. instanţa căreia îi este adresată;

  2. numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui;

  3. numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reclamantului;

  4. numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;

  5. numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale pîrîtului, în cazul în care reclamantul dispune de aceste date;

  6. numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului reclamantului;

  7. pretenţiile reclamantului;

  8. circumstanţele de fapt  şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi probele de care acesta dispune în momentul depunerii cererii;

  9. pretenţiile reclamantului către pîrît;

  10. valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;

  11. documentele anexate la cerere.

La cerere de chemare în judecată se anexează:

  • Adeverința de căsătorie în original;

  • Copiile adeverințelor de naștere ale copiilor;

  • Copia buletinului de identitate.

În cazul în care se solicită partajarea proprietății comune în devălmășie, la cerere se anexează și documentele ce confirmă proprietatea. În cazul în care se solicită pensia de întreținere a copilului, se anexează (dacă reclamantul dispune) și actele întru coonfirmarea veniturilor.

  • Taxa de stat pentru cererea de desfacere a căsătoriei:

Taxa de stat pentru cererea de chemare în judecată pentru desfacerea primei căsătorii constituie 40 lei, pentru desfacerea celei de-a doua – 200 lei.

Pentru cererea de partajare a proprietății comune în devălmășie se încasează o taxă de stat în valoare de 3% din sumă, dar nu mai puțin de 150 lei.

Aspect important!

  • În lipsa acordului soției, soțul nu poate cere desfacerea căsătoriei în timpul gravidității acesteia și timp de un an după nașterea copilului (dacă acesta este viu și trăiește).

  • Stabilirea domiciliului copilului minor:

  • În cazul cînd părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul părinţilor;

  • Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de interesele şi părerea copilului (dacă acesta a atins vîrsta de 10 ani). În acest caz, instanţa judecătorească va lua în considerare ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi şi surori, vîrsta copilului, calităţile morale ale părinţilor, relaţiile existente între fiecare părinte şi copil, posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului (îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.)

În cazul în care copilul nu a atins vîrsta de 10 ani, stabilirea domiciliului acestuia se va face în baza declarațiilor părinților. (Din practică, de cele mai multe ori domiciliul minorului se stabilește cu mama).

  • La determinarea domiciliului copilului minor, instanţa judecătoreasă va cere şi avizul autorităţii tutelare în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiecăruia dintre părinţi.

Dacă copilul a atins vârsta de 10 ani, la stabilirea domiciliului acestuia se ţine cont de părerea lui. La audierea minorului va fi citat să asiste un pedagog.

  • Partajarea bunurilor dobîndite pe perioada căsătoriei:

Bunurile dobîndite de soți în timpul căsătoriei constituie proprietatea lor comună în devălmășie, dacă în conformitate cu legea sau contractual încheiat între ei, nu este stability un alt regim juridic între aceste bunuri.

Orice bun dobîndit de soți în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmășie, pînă la proba contrară. (Indiferent de faptul că a lucrat doar un soț, că ”soția a trîndăvit pe divan zece ani de zile” (așa cum deseori am auzit în instanță), oricum toate bunurile dobîndite de soți în perioada căsătoriei se consideră proprietate comună în devălmășie și sînt pasibile de a fi partajate). Desigur că constituie excepție bunurile ce fac obiectul unor donații, testamente, moșteniri legale (cu alte cuvinte, dacă pe parcursul căsătoriei unuia dintre soți i-a fost ceva donat sau a dobîndit un bun în calitate de moștenire legală sau testamentară, acel bun constituie proprietate exclusivă a soțului și nu poate face parte din lista bunurilor ce urmează a fi partajate).

Bunurile de folosință individual (îmbrăcăminte, încălțăminte și altele asemenea, cu excepția bijuteriilor și altor obiecte de lux), sînt bunuri personale ale soțului care le folosește, chiar dacă au fost dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor commune ale soților.

În cazul împărțirii bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților, părțile lor se consideră egale.

Bunurile proprietate comună în devălmășie a soților pot fi împărțite atît la divorț, cît și în timpul căsătoriei. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care vor fi dobîndite în viitor.

Din practică, procedura partajului proprietății comune în devălmășie este profund afectată de relațiile personale dintre foștii soți, relații, care, cu părere de rău, rar pot fi numite prietenești. Persoanele care aparent păreau liniștite și, cîndva, iubitoare, ajung să împartă între ei linguri, cuțite, borcane goale și cele cu dulceață, caloriferele din apartamente și multe alte chestii despre care, cînd aud situații similare ce nu îi afectează, spun cu voce tare ”eu? Da niciodată nu aveam să împart așa ceva”.

O tranzacție între soți, premergătoare procedurii judiciare de partajare a averii, ar putea fi o soluție în acest sens, dat fiind faptul că ar putea fi negociată cu calm (pe cît e posibil) și doar prezentată în instanță, pentru a fi legalizată.

Text: Nata Tomashevschi, avocat

Jurnal

Februarie a inceput cu doua cafele

Aseara, cand m-am culcat, aveam planuri mari. Atat de mari, incat nu am putut adormi mult timp.

Primul plan a fost de azi sa am un alt regim. Sa ma scol altfel si sa nu-mi mai fie somn. Dar nu a mers. M-am trezit ca de obicei, la 6.40. Mi-am trimis copilul la scoala si m-am asezat sa-mi revin. Ilinca m-a sunat sa-mi spuna ca un coleg de scoala, dupa luni de coma, s-a stins.

Gandurile despre moarte mi-au luat prea mult timp in ultimul an. Am incercat sa inteleg. De ce tinerii mor, de ce copiii mor, de ce parintii sufera, de ce iubitii sau iubitele raman cu patul facut pe jumatate? Azi dimineata, cand am inchis a doua oara ochii, mi-am promis ca ma voi trezi cu alte ganduri, ca acest somn imi va aduce intelegerea. Ca atunci cand ma voi scula din pat, nu voi mai intreba nimic. Voi accepta viata asa cum este. Cu bune si cu rele. Cu moartea.

Cand m-am sculat pe bune, mi-am pus cafeaua pe foc. De obicei, beau ceai dimineata. Dar simteam ca fara doua lingurite pline cu varf de cafea la o cescuta, motorul nu se va porni. Am deschis Facebookul, buletinul meu de stiri. Am gasit un status de la fostul meu sot. El pleaca din tara care ne-a certat, ne-a instrainat. Tara pe care nu am avut ochi sa o vad ani si ani. Si poate nici azi nu-i am. S-a incheiat un capitol. Pentru el. Si pentru mine. Pentru toata ura pe care o simteam, atunci cand imi aminteam padurile pe care le vedeam din tren, casutele din lemn, oamenii lipsiti de vlaga, care nu se scuzau niciodata, chiar si atunci cand te calcau pe degetul mic de la picior in cunostinta de cauza. Si tristetea mea. Si imposibilitatea sa ma rup din acel rai al clasei mijlocii, in care toti se inchideau duminicile in case, iar eu ramaneam afara.

Desi pleaca el, nu eu, o parte din mine s-a scufundat in nostalgia anilor petrecuti acolo. Chiar si a anilor in care eu eram deja aici.

A doua cafea.

Un capitol incheiat. Salut, februarie!

Text: Diana Guja

Foto: Eric BARBEAU/Unsplash

Dragă redacție

Sunt pe punctul de divort

Sunt pe punctul de divort, de fapt e o continua perpetua supravietuire in doi dar care inevitabil ar trebui de pus punct. Copilul a plecat la bunici. Si ieri am avut 2h de discutii a celor 10 ani cu replici si daca si poate si tot asa pina am ajuns dupa parerea mea la esenta- divergenta de valori- pentru mine educatia este esentiala si necesara, pentru el- nu. Mi s-a reprosat de ce nu am ajuns ministru pina acum daca am atitea cursuri de instruire in spate.

 
Si masterat in Fr. N-am avut replica, mai corect am estimat ca timpul meu e mai scump decit inca o 1h pierduta la mijloc de noapte, cind azi trebuie sa merg la serviciu, iar celalalt sta acasa somer deja de 8 luni.., nu am vrut sa explic nimic.

 
Dar reflectind asupra celor de ieri am sezatia ca nu e doar gaoacea mea vizata, ca barbatul care inca e in viata mea e un fenomen mult mai extins in societate, unde femeia nu e obligator sa-si urmeze visurile si mai ales prin educatie, ci ar trebui sa se multumesca cu un copil, coliba si super sexul pretins.

 

Intrebarea care nu a fost scrisa, dar care se citeste printre randuri este despre ce sens are sa continui o astfel de ralatie. Unde, simplificat, barbatul nu impartaseste aceleasi valori cu femeia.

 

O femeie inteleapta mi-a spus odata ca intr-o relatie trebuie sa mergi pana la capat. Sa treci cu acel om prin tot rahatul existentei, atunci cand groapa sapata in gradina debordeaza. Pana la capat. Pana cand stii ca mai departe nu ai unde merge. Mai departe e perete. Nici macar din rahat. Din beton.

 

Bun sfat. Numai ca eu as adauga ceva la el. Inainte de a incepe sa inoti cu cineva prin efectele secundare ale oricarei relatii, trebuie sa te intrebi „Dar vreau eu sa inot cu el? Vreau sa trec cu acest om prin tot acest rahat? Vreau sa ma tin cu el de mana cand voi incerca sa nu ma scufund sau sa ma asfixiez?”.

 

Pentru ca noi putem face orice cu omul care ne este alaturi. Si de multe ori facem. Fara macar sa ne intrebam „Da’ vreau eu asta?”