Browsing Tag

femei abuzate

Maraton

Nu stiu, nu tin minte ce s-a intimplat ca acum sunt in viata

http://bolataruhan.org/?fiopry=rencontrer-fille-ukrainienne&1da=dc Totul a inceput in copilarie… tatal meu isi dorea enorm un copil…cu prima sotie au trait 20 de ani si nimik…sa cunoscut cu mamica si in primul an de casnicie am aparut eu …tata avea 52 de ani putem spune om matur…dar dragostea lui era stranie fata de mine fata de mama…am fost malyratete de mici…de fiecare data cind saream so salvez eram si eu batuta…eram in clasa 4 si faceam pipi in pat…mamica ma dus la doct sa vada ce se intimpla, am fost si operata, nimik pina cind nu am fost internata cu ulcer la stomac…intr-o noapte visam cum tata o omori pe mama iar eu eram in spital si no puteam ajuta…am inceput a tipa ca vreau acasa ca tata o bate pe mama si are so omoara, cu greu mau linistit…a doua zi iau povestit sefului sectii de mine…el desigur la chemat pe tata sau inchis in cabinet tin minte si acum cum striga la el…dupa dl doctor a inceput o noua terapie cu mine acupunctura…care ma lecuit de a face pipi in pat..si sa dorm noaptea mai bine…si toate aste nu sau terminat a continuat mai departe…am fost martora nu odata cind el venea cu cutitul dau toporul peste noi noaptea si spunea ca i scoate inima si o bea cu vodka…problema lui era cs isi pierdea mintele cind era baut…cind era treaz era un tata super…chiar de in mine era ura fata de el si atunci…imi placea cum era cind era treaz…
Dupa ceva timp dela faza cu doct…mama a trebuit sa plece in oras pe noapte…eu stiam deja daca el va fi bat trebuie sa merg la vecini…asa a fost ca el sa imbatat…eu fiind la vecini ma gasit acolo eu fiind ascunsa sub pat …ma tirit cu forta de acolo, ceea ce nu pot ierta vecinilor mei ca nu au incercat sa ma salveze…eu strigam ajutor va rog ajutati ma dar nimeni nu s-a amesticat…am fost batuta cu capul de truba de gaz care e in casa si de perete…mi am pierdut auzul in seara ceea ..acuma aud da am probleme cu urche care am fost lovita…ma adus acasa si mi a pus o chestie in jurul gitului sa ma stranguleze si tinea toporul si un leghean alaturi a spus ca va scoate totul fin mine….nustiu nu tin minte ce sa intimplat ca acum sunt in viata ….credca domnul tine la mine….si asa ani de zile ..politia nu facea nimik..el lecuit nu vroia iar mama nu a devortat pu ca nu vroia sa imparte casa in doua si el sa o vinda pe o sticla…ajunsa in clasa 12 era sf de an…el avea 70 de ani…avea probleme la picioare in ziua ceea fusese la doct unde iau spus ca trebuie urgent operatie…el a venit ciupit si mi a spus mia ca o sa moara ca nare bani …la care nu am tacut si iam spus ca mai putin de ar bea ar avea bani. ..si multe alte ce aveam pe suflet…el a plecat nu a spus nimik dupa ceva timp sa intors sa pus in genunchi si a cerut iertare pu toate…plingea si ma ruga sal iert ca el se duce sa se suicida …fiind prea ranita fin cauza lui..ism spus dute si fa ce vrei eu ni te iert si da mi pace…era ora 15….la ora 16 vedeam ca nu se vede am mers in camera lui sa vad da ca e acolo…am gasit doar un bilet ini care isi lua ramad bun…am ris si mi am catat de treaba …iar peste 30 min lam gasit strangulat in sarai…mort deja…nustiu de unde am avut putte am chrmat urgenta., politia ..eu eram fff calma chiar si la imormintare am fost. ..am avut doar o criza de nervi..oricum era tatal meu….acum au trecut 7 ani de atunci dar eu nu mi pot ierta ca nu lam salvat in pofida la toate…mii dor de el..si gindul ca a plecat stiind cal urasc ma doare….
Am intrat ls universitate si am inceput sa cunosc baieti fiind naiva si crezind in ei am avut o alta oribila situatie…in care nu intru in detalii dar pu faptul ca am crezut in el…am fost violata la 19 ani …pe linga faptul ca era prima mea exprienta fiind virgina eram distrusa din nou…imi era rusine sai spun mamei si surorii mele. ..ele crezind ca eu fata cuminte stau in camin studentesc…cum puteam sa le spun ca am iesit in oras cu unul care il stiam de osaptamina si mai ales noaptea….acuma pare prostesc la moment asa fost….nu am avut ochi sa vaf partea barbateasca pina nu a aparut sotul in viata mea…el ma salvat de la multe….imi pare rau ca nu pot atit de liber ca femeie cu el…poate e ptoblema trecutului meu…nustiu

Maraton

Daca nu sunt a lui, nu voi fi a nimanui

http://www.selectservices.co.uk/?propeler=trading-onlinesiti-affidabili&dc4=74 trading onlinesiti affidabili Aici vreau sa vorbesc despre un alt fel de tiranie, despre un alt fel de a suferi, un alt mod de a te simti mica, umila, neinsemnata si de nimic. Aveam 11 ani cind am trecut sa invat in alta clasa. Din primele clipe El m-a remarcat, a zis ca e dragoste de la prima vedere. Eu, inca nu stiam ce e aia dragoste, eu eram stresata de faptul ca nu reuseam cu invatatul, programul fiind mai dificil decit cel anterior si ma sileam din rasputeri sa aduc note bune acasa, ai mei asa erau obisnuiti. „I-am dat o sansa” abia prin clasa a 9-a. Toti erau bucurosi, ca, vezi tu, „am pus mina” pe „asa baiat”, din „asa familie”. In fond, totul era frumos, ca in filme- flori, bijuterii, tandreturi, cadouri scumpe, etc. Totul era perfect. Totul. Pina in ziua in care l-am gasit citindu-mi scrisorile. Am ramas tablou si, evident, am facut scandal. Apoi l-am iertat, ca ai mei au spus ca „mai bun n-o sa gasesti, aista iti sufla in fund”. Ok. Apoi au urmat observatii: nu asa ma imbrac, nu asa vorbesc, nu asa ma uit, am renuntat la hobby-urile mele, la prietenii mei, la tot. Cel mai grav a urmat apoi: la fiece cuvint schimbat cu vreun coleg, eram numita „curva”, „prostituata”, „deshovka”, etc. La toate seratele eram terorizata, am fost lasata la margine de drum la ora 3 noaptea „ca acolo mi-i locul”. Apoi a urmat prima palma. Urmata de un scuipat in ochi. Motivul? M-am uitat prea mult la profesor. La lectie. Atunci am zis: AJUNGE! Si l-am lasat. Vreo doua saptamini am savurat placerea de a trai fara controlul cuiva. Voi nu stiti cum e. Imi faceam temele, priveam filme, faceam dus FARA TELEFON. Si am fost lasata in pace fix doua saptamini, ca peste doua saptamini sa apara, sa ma minta ca s-a intimplat ceva acasa si mama l-a rugat sa vina dupa mine. Eu, speriata, am urcat in masina. A blocat usile si m-a dus in padure. Acolo a scos din portbagaj un hirlet si o fringhie. Mi-a spus calm ca eu o sa ramin acolo. Ca daca nu sunt a lui, nu voi fi a nimanui. Si atunci am simtit o senzatie de greata, de ura,o dorinta de a ma razbuna. Am sarit la el, l-am batut cu pumnii, cu picioarele, l-am lovit cu capul de pamint, l-am umplut de singe, apoi i-am ris in nas, am urcat in masina si am plecat. Simteam ca m-am eliberat, ca m-am razbunat, ca omul acesta nu mai are putere asupra mea. Ca el e un nimeni care nu are dreptul sa decida ce sa fac, cum sa ma comport, cum sa ma imbrac. Am plecat, desi destul de tirziu, caci mi-a lasat un bagaj de complexe si gindul ca nu sunt buna de nimic. Am lucrat multe luni cu psihologul si am uitat de aceasta perioada din viata mea. Ca acum sa-mi aduc aminte. Sa va spun ca tiranii se observa din fasa relatiei voastre, ca ei nu devin asa dupa nunta, ei sunt asa din start. Si nu se schimba. Si inca ceva- ei se tem. Se tem de femei puternice, destepte si curajoase, care stiu ce vor de la viata.

Din viață

Dansul eliberator

click here …sincera sa fiu nu prea inteleg cum poti trai si pretinde ca iubesti o persoana care te umileste in asa hal… extraordinar! dobitoci de genul barbatului descris eu stiu ca exista cu toate ca nu m-am prea ciocnit cu astfel de indivizi, dar femeia care suporta asa ceva, care se intoarce dupa ce este izgonita este pur si simplu proasta…. ma scuzati ca sunt dura, dar asa cred eu.  (din comentariile de pe Facebook)

recensioni su opzioni binarie opinioni  

How To Get Cytotec Prescription in El Paso Texas Deoarece rețelele sociale nu oferă suficient spațiu pentru o discuție despre motivele femeii care suportă violența, am hotărât să scriu un text scurt despre asta. Spre deosebire de comentatoare, eu m-am ciocnit cu astfel de indivizi. Este vorba despre un fost prieten, de care m-am despărțit cu mulți ani în urmă. Agresivitatea lui m-a luat prin surprindere. Veneam la întâlnire cu el, parfumată și visătoare, iar el era ursuz și nemulțumit. Eu eram incapabilă să reacționez, pentru că nimeni nu-mi vorbise despre problema asta. Evident, eram confuză. Relația era și un adevărat scrânciob de emoții, dacă azi tuna și fulgera, altă dată putea să fie numai miere, îmi cumpăra flori și… înghețată. Era o diferență de 10 ani între noi. Totuși, eu aveam mereu impresia că port responsabilitatea pentru relație și încercam să ”lucrez asupra mea”. Это классика.

source Într-o bună zi, cam la mijlocul lunii ianuarie, a venit la Chișinău, a trecut după mine la Universitate, unde învățam, a strigat la mine ca de obicei, m-a bruscat și m-a insultat, după care mi-a cerut, cu voce mai domolită totuși, să-l conduc la gară. Nu ne văzusem demult. I-am spus că mi-i frig și nu merg. Eram, într-adevăr, îmbrăcată într-o scurtă ușoară, iar afară era ger. Aveam însă o dispoziție excelentă, luasem ultimul examen în sesiunea de iarnă, și aveam 10 pe linie în acel semestru. Eram mândră de mine. La un moment dat, parcă m-am trezit din somn și m-am întrebat cine-o fi și boul ăsta care strigă la mine.

http://davisslater.com/ficeryw/2305 – Ei și ce nu te-ai îmbrăcat mai bine, n-ai văzut că-i frig afară! s-a strofolit el pentru ultima dată, după care m-a anunțat scurt: O să te sun când ajung!

watch N-am mai explicat că aveam doar acea scurtă, pe care o purtam de cum începeau a cădea frunzele și până înfloreau lalelele. Venea rutiera pe care o așteptam.

click – Nu mă mai suna, i-am răspuns, calm, din ușa rutierei.

Individul m-a sunat, totuși. Nu trecuse niciun an. În tot acest timp el s-a gândit. Și a decis să mă sune, ca să mă anunțe că nu voia oricum să se însoare cu mine. Eu l-am trimis în mă-sa și i-am închis telefonul.

***

Nu, eu nu sunt mai deșteaptă decât alte femei. Eu pur și simplu am avut noroc. El nu locuia la Chișinău și nu putea fizic să-mi ocupe tot timpul și tot spațiul. Aveam viața proprie și îmi căutam de ea. De obicei, femeile care nu pot pleca sunt într-o situație mult mai tristă, pentru că înainte de a le bate, el le colonizează, asigurându-se că nu le rămâne nimic, în afară de el. Cum ajung ele să piarda totul: banii, prietenii, rudele, locul de muncă și conștiința propriei valori? Răspunsul e simplu și cinic – treptat și câte puțin.

Și ăsta este de fapt răspunsul la întrebarea ”Cum?” pe care o pun femeile care nu sunt în aceeași situație. Lor le pare că ele n-ar permite niciodată, și într-adevăr, la moment n-ar permite-o. Dacă însă procesul ar fi treptat, ar deveni și ele captive. Când ești umilit și înjosit în permanență, pierzi capacitatea de a opune rezistență.

Bruno Bettelheim, un fost deținut în lagărele de concentrare descrie acest proces în cartea sa,  best online binary options broker The Informed Heart. El explică foarte bine cum, fiind puși în situații de extremă umilință în acele lagăre, oamenii se schimbau. La început erau gata să lupte ca niște lei. Pe urmă decideau să aștepte. Sperau. Inițial – că n-o să fie arestați, pe urmă, că o să li se dea drumul, apoi – că n-o să fie executați, până când pierdeau orice dorință de a trăi, își săpau gropile și se culcau în ele, așteptându-și moarea.

Femeile bătute de soți și tați au aceeași stare de spirit, practic, nu au resurse interne pentru a se împotrivi. Totuși, există momente când personalitatea aproape distrusă a omului învie. De undeva vine un impuls. Și atunci femeile pleacă, unele chiar ajung la capătul răbdării și își omoară, din mers, bărbatul bătăuș.

Și Bettelheim își amintește că odată, în unul din lagăre, când oamenii goi așteptau în rând să-și primească moartea, supraveghetorul a scos-o în față pe o femeie. Ea era o dansatoare, cândva vestită și, aflând despre asta, el a dorit ca ea să danseze pentru el. Femeia s-a supus ordinului. Dar în timp ce dansa, a început a se schimba. Și-a amintit că nu este un număr, ci o ființă umană. Ținea spatele drept, vârfurile degetelor – întinse. Tot dansând așa, a redevenit persoana mândră care era cândva, persoana care nu admite că poate fi sacrificată ca o oaie.

Fără a se opri din dans, femeia i-a zmuls supraveghetorului arma și l-a împușcat.

 

Portrait of Eleanor Powell

Cartea în rusă poate fi citită aici: http://www.opentextnn.ru/man/?id=4019

 

Text: Lupul Sur

Maraton

Eram facuta una cu pamantul in fiecare zi

Atitea istorii de mame batute, de sotii abuzate… eu nu-s nici una din ele, eu inca nu am obligatii.

 

Am fost intr-o relatie aproape 5 ani. Traiam in Europa … cum s-ar spune : freedom everywere … nu e chiar asa …

 
La inceput … ca la toti, era totul “roz si inimioare”, dragoste mare si infinita. El, atit de atent, de indragostit, perfectiunea intruchipata. Pina intr-o seara, de Revelion, cand, dupa numeroase glume destul de ofensatoare la adresa mea (facute de el, evident, in prezenta prietenilor sai) “am indraznit” sa-i spun ca nu e frumos ce face si sa refuz sa mai plec undeva. De fata cu mama sa, care imi repeta “rabda draguto ca el e asa”, m-a tirit cu forta in masina si cu o viteza incredibila la pedala si la cuvinte mi-a dat de inteles ca-s o proasta, o buna de nimic si sa fiu atenta la ce fac si ce spun ca de nu … X.

 
Atunci a sunat primul clopotel la mine; dar era prea slab ca sa il pot auzi. Dupa acea seara au urmat 3 ani de umilite psihice impresionante … esti o proasta, o mofturoasa, nu e cum vrei tu, eu fac totul pentru noi, tu, in schimb, nu esti in stare de nimic, nimeni nu are nevoie de tine; injuraturi ce curgeau neincetat la fiecare cuvant al meu ce era considerat discordant cu opiniile sale – atotfacatorul si atotputernicul.

 

Parca eram paralizata. Eu care eram atat de razboinica in lupta cu apararea drepturilor femeilor, abonata doar la bloguri feministe, eram facuta una cu pamantul in fiecare zi; si cel mai rau e ca eu chiar ma consideram mereu unica vinovata (cum zicea el).

 
2 luni in urma. Dupa o zi intreaga de cearta incercam ca o proasta sa il cuprind si sa-mi cer scuze (pentru ce pi..a masii?). M-a apucat cu forta de par si mi-a “uns” vreo cateva palme peste fata; incepuse sa ma traga pe jos; am pus fata la podea si imi ceream ca o nebuna iertare; simteam ca nu o sa ramana nici o particica vie din mine… urla ca ma omoara. Nici eu nu stiu cum am reusit sa ma zmulg din mainile lui si sa ma inchid in baie. Am adormit tot acolo, pe jos. Dimineata m-am trezit cu fata umflata, o durere insuportabila in spate…
 

Multumesc lui Dumnezeu ca in orasul in care traiesc exista o asociatie pentru femeile maltratate la care m-am adresat chiar a 2 zi… m-au primit, m-au sustinut si m-au facut sa inteleg ca nu trebuie sa suporti un monstru!

 

Maraton

Mi-e rușine de acești ani de “răbdare”

Articolele din aceasta saptamina m-au atins profund.

Mulțumesc tuturor femeilor neagresate pentrut solidaritate feminina, pentrut că au ridicat steagul pentru noi, cele abuzate, și au condamnat violenta domestică și ne-au spus și noua, celorlalte, că” nu-i normal”.

Eu am fost lovită de soț 8 ani. Nu până la sânge, nu până la leșin. Palme și îmbrâncituri. Pentru că am meritat, pentru că nu am știut să-mi închid gura, etc… Și eu am răbdat…

Până la căsătorie palme îmi dădea tata- “gura bate curu’’. Tata o bătea pe mama tare și socru pe soacră (oameni foarte educați în aparență). Fiind căsătorită răbdam pentru că spre deosebire de mama, soacra, eu eram lovită așa, oleacă.

Până m-am trezit. Mai bine zis m-au trezit. Femei adevărate, puternice, solidare, care mi-au zis “și ce, dacă ești vinovată?”, “dar care femeie tace, dacă mult îi încerci răbdarea?” A lovi este inadmisibil! Apoi l-am trezit și pe el. I-am zis că nu contează ce zic, ce fac, sau ce nu fac- eu como ligar con chicas wikihow NU MAI PERMIT și do you need a prescription for Orlistat 120 mg in mexico NU MERIT să fiu lovită. Și copiii mei să vadă. Și în genere, suntem oameni, nu monștri. Și nu e normal – e grav, condamnabil, strașnic…

Am fost de acord ambii că erau oribile momentele din copilărie când tata o bătea pe mama. La fiecare din noi doi…

Deja de 1 an nu mă atinge, decât tandru…

A promis că nu mă va mai lovi niciodată și așa a fost. Pe dânsul aproape l-am iertat. Mi-i greu, însă, să-mi iert socrii care așa l-au educat și au tăcut aprobator ambii când știau că mă lovește. Mi-i greu să-mi iert părinții care m-au lăsat să cred că nu e strașnic, aproape normal și că poate cineva să merite vreo lovitură.

Mi-e rușine pentru mine, de acești ani de “răbdare”…

Maraton

Din cartea vietii unei femei abuzate

Ieri tot facebook-ul a distribuit câteva linkuri care conțineau titluri sau poze ce nu mai aveau nevoie de cuvinte și completări.

Eu am deschis doar unul, cel cu rochia albă, și după cele 2 minute cât am durat citirea textului, mi-am dat seama că povestea mea e mai grea, e mai lungă, e mai „trăită”, pentru că eroina principală sunt chiar eu. Adică, eu sunt cea care am fost bătută…

***

Nu știu când a început totul. Țin minte prima mea reacție atunci când am primit prima palmă peste față. Am muțit. În casa mea, în toată viața mea de până atunci, eu n-am văzut ca tatăl meu să ridice mâina la mama. Niciodată. Vocea – da, și după câteva minute auzeam: „Mămica, nu mămiiica, ei hai lasă, dacă și tu nu înțelegi sau nu mă auzi.” În schimb, în unele momente de sinceritate, viitorul meu soț mi-a povestit despre cât de violent a fost (și este) tatăl său și despre cum alte femei din viața lui s-au lăsat lovite.

Primul mea palmă ”memorabilă” – imediat după logodnă. Am tot început să ne contrăm despre cum, cine și de ce trebuie să fie responsabil și periodic, atunci când vorbeam mai mult decât el, mă trezeam cu câte o palmă peste față. Și deveneam mută, în tot sensul cuvântului. Nu mă durea, fizic, pentru că nu lovea tare. Dar însăși faptul că ridica mâina la mine, la viitoarea lui soție, la femeie pe care și-a ales-o să-i nască copii, la un om – la urma urmei, mă lăsa fără cuvinte.

În restul timpului, era om ca toți oamenii. Ne respectam, alintam și adoram. Eram doi tineri dornici să demonstrăm lumii că ne merităm, că secretul ultimilor ani a fost, de fapt, o poveste sinceră, dragă și dorită, muuult dorită și trăită de noi doi. Știam și simțeam că suntem noi, unul pentru celălalt, și ne completam atât, dar atât de bine, încât nimeni și niciodată nu și-ar fi imaginat că eu sunt o femeie lovită cu palme peste față. Periodic…

De câteva ori, în momentele când îl simțeam, l-am întrebat de ce mă lovește. Mi-a zis că nu știe, că nu poate să-mi răspundă la această întrebare, că nu se poate controla în acele momente și că de fiecare dată după, îi pare rău. Și eu îl credeam, pentru că așa și era. Pentru că pe parcurs mi-am dat seama că amintirile din copilărie îl inundă atunci când nu găsește alte soluții…

Era seara de 6 martie, o lună și jumătate până la nuntă. Era una din serile când știam că va veni acasă mai târziu decât de obicei. L-am sunat aproape de miezul nopții, ca să știu dacă totul e bine. Mi-a răspuns și am simțit, am auzit că nu era acolo unde ar trebui să fie și că tăcerea de lângă el amestecată cu muzica venită de la boxele din mașină ascund, de fapt, altceva. Mi-a zis că vine acasă într-o jumătate de oră și până la 3 dimineața mi-a mai răspuns de 3 ori și promis că se pornește. A intrat în casă, a urcat scările, a intrat în dormitor și eu, care mă pornisem să-l întâlnesc, m-am trezit cu două palme peste față și am căzut pe pat. A doua zi am lăsat inelul de logodnă pe pian și am plecat. Cu 10 lei în buzunar m-am urcat în autobus și m-am dus la cea mai bună prietenă. I-am scris un sms în care i-am spus scurt și clar că eu așa viața nu vreau. Că nu mai pot. Că-i abia începutul, dar eu nu mai pot și nu mai vreau. Mi-a răspuns și el printr-un sms în care mă ruga, mă implora să ne vedem, să stăm așezați, să ne uităm ochi în ochi și să găsim soluții. Să nu opresc tot. Să nu-l las. Să nu rup povestea, pentru că suntem doi oameni maturi și putem, vrem să ne învățăm, să ne răbdăm și să ne trăim viața împreună.

Toată ziua ne-am certat, ne-am contrat, ne-am transmis dorul prin sms-uri. Multe sms-uri care aveau același sens, explicații, acuzări, scuze, promisiuni. Spre seară a venit și m-a luat acasă. Intrată în casa părinților lui, viitoarea mamă-soacră, care deja știa întreaga poveste, ne-a întrebat ce avem de gând să facem mai departe și după, mi-a zis: ”Tu nu mai fă așa, pentru că tare bine știi cu cine te măriți.” Atunci nici n-am intuit că din acel moment am început s-o urăsc și totodată, să-mi fie milă de ea. Pentru că ea toată viața a fost o femeie bătută de către soțul ei.

În cei doi ani de căsătorie, periodic am fost lovită cu palmele, inițial peste față, apoi în cap – ca să nu existe vânătăi. Probabil vă întrebați de ce suportam. Repet – se întâmpla periodic, din ce în ce mai rar, și de fiecare dată îmi promitea că-i ultima dată. Știam că trebuie să găsesc o soluție, să opresc acest obicei. Dacă părinții lui, mama, cu siguranță – știa, ai mei nici până astăzi nu știu și niciodată nu vor știe. Atunci am început să-l ameninț că voi povesti totul nașilor nostri, oameni pe care îi respecta mult și de care chiar se temea sau îi era rușine, cel puțin.

Când ne-am separat și el s-a întors în casa părintească, continua să mai vină și „acasă”. Am redevenit cei doi îndrăgostiți nebuni, dornici unul de celălalt, cu după-amiezi ascunse în camera umbrită și discuții interminabile. Despre tot. Atunci l-am pus să-mi promită că niciodată nu va mai lovi o femeie. Și să-și imagineze că într-o zi el va avea o fetiță și peste ani, cineva o va lovi peste față sau în cap…

***

Am divorțat peste jumătate de an de la separare și, recunosc, am continuat să ne dorim încă mult timp. Până în momentul când am aflat că altcineva îi va naște o fetiță.

Astăzi nu ne vedem practic deloc. Nici măcar întâmplător nu ne întâlnim. Ne auzim rar, destul de rar pentru doi oameni care ani buni au fost unul alături de celălalt. Dar eu știu mereu ce mai face și el știe cum o mai duc. Pentru că încă ne simțim…

***

Nu am șters nici un sms din acea zi de 6 martie. Și din acel an, ziua mea de 8 Martie întotdeauna vine cu amintirea zilei când eu în rochie neagră, el la costum – stăteam la o masă în restaurant cu viitorii noștri nași, și încercam să nu întorc capul ca să nu mi se miște părul. Pentru că abia atunci și-a dat seama să nu mă lovească pe față, că rămân vânătăi…

Nu știu cum ar trebui să închei această destăinuire. Puțini oameni din viața mea știu despre acest aspect al vieții mele de femeie măritată. N-am avut curaj să povestesc, pentru că am trăit și momente frumoase alături de soțul meu. Oricum, ele nu pot șterge acele minute care urmau imediat după lovitură, când mă simțeam a nimănui, când voiam să mă prăbușesc de tot, când nu mai voiam nimic. Am un nod în piept acum, când scriu aceste rânduri, pentru că oricât de mult nu aș povesti, știu că nu există suficiente cuvinte care m-ar face înțeleasă și n-ar provoca discuții de felul „de ce?” și „ce proastă ai mai fost”.

Eu nu cer milă, nu cer comentarii, nici măcar nu sunt curioasă ce reacții v-a stârni textul meu pentru că știu, sunt sigură că nu sunt unica soție, femeie abuzată. Doar că noi nu prea vorbim, nu povestim și rar când ne apărăm. Din prostie? Din dragoste? Din frică? Nu știu…

Eu am trăit asta, am simțit cum e ca bărbatul tău să ridice mâina la tine, și știu că nimic nu justifică acest gest.

Atât.

Text: Anonim

Maraton

Acum vrea s-o urmeze in mormant, ca ,,tare a mai iubit-o”

Cand tata i-a tras prima palma mamei, eram mici. Tin minte si acum frica care ma lua cand intra tata pe poarta intr-o ureche. Cand intr-o zi a venit de prin mahala beat si a incercat sa dea cu sticla de rachiu in mama, care il tinea in brate pe fratele meu care avea atunci 1 an. Noroc ca era un neam in ospetie si l-a calmat.

M-am intrebat mereu de ce tata e asa? De ce mama rabda si in adancul sufletului ma simteam vinovata ca m-am nascut.., pentru ca zicea ca sta de dragul nostru. Era si altceva la mijloc, nu a avut noroc, saraca, de o mama buna, ci de una care ii zicea mereu sa rabde, sa nu raspunda inapoi barbatului. Dar cum poti sa rabzi cand tu cu doi copii mici, fara paine in casa, iar el vine si are pretentii. Nu lucreaza si bea?

Tin minte si acum, cum imi zicea ca bunica nu a vrut sa ne tina pe noi la dansa, cat mama isi cauta de lucru. S-a intors mama plangind din sat. Imi inchipui ce avea pe suflet. Sau cand mama l-a chemat din mahala pe tata, ca prea mult bause si acesta a dat in ea de i-a dezbatut dintii din fata. Tin minte si acum cum curgea sangele pe scari, mama plangea, noi plangeam, tata savura…

Acum vrea s-o urmeze in mormant, ca ,,tare a mai iubit-o”. Isi continua obiceiul de a bea de dimineata pana seara si de a se compatimi ca mama o fost de aur.

Mamele trebuie sa-si invete fiicele sa plece de la prima palma. Sa aiba respect macar, cel putin, pentru faptul ca nici un parinte nu vrea ca copilul sau sa fie batut. Ma intreb ce drept au sotii sa-si loveasca sotiile? Asta e dragoste????

 

Text: Anonim

Maraton

“Vine tata” sau “Vreau o alta copilarie”

Venea de la lucru, tare “vajnic”, ca de obicei. In timp ce se ridica din vale spre casa, era stres nemaipomenit. Fiecare deja avea pregatit raportul, desi era imposibil sa nu gaseasca ceva de la care sa inceapa scandalul. Si se incepea, farfurii prin ograda, dumnezei, ciocane zburind vioaie spre capul mamei, paruri de lemn cu scop de indreptare a spinarilor noastre “netrudite”. Lista e lunga, istorioare multe care mi-au marcat copilaria, mi-au patat-o si inecat-o in oceane de lacrimi.

Mama voia ca eu si fratele sa avem tata. Tare imi mai pare rau, ca atunci cand mama m-a luat sa traim la o sora de a ei, a cedat mieroseniilor imputite ale lui tata care cica “am sa ma schimb”. Eu am crescut impulsiva cu un sentiment de inferioritate, comportament depresiv si mizerabil, pe care imi este foarte greu sa il controlez. Mi se pare ca toti imi datoreaza o alta copilarie. Aveam momente cand, omorindu-ma de plins, pe undeva prin gradina, ma piscam de mina sa simt daca sunt vie, traiesc si anume mie mi se intimpla asta.

Acum sunt departe, foarte departe, peste oceane. De fiecare data, cand ma apuc sa-l sun, imi trece prin fata trailerul copilariei si ma razgindesc. Ma razbun, intr-un fel. Apucaturile violente care mi-au ramas ca mostenire, nasc in mine idei geniale- “castrarea”, pe toti cei care distrug copilarii si vieti de mame. Nu faceti copii care sa plinga prin unghere, sa tremure la auzul pasilor vostri, sa se chinuie incontinuu. Castrati violenta.

P.S Va multumesc pentru posibilitatea de a putea face auzita strigatul copilariei mele, chiar daca nu o veti posta, chiar daca nimeni nu va citi, mie incet incet mi-a disparut nodul tepos din git pe care il aveam cind am inceput a scrie.

 

Text: Anonim

Maraton

O rochiță pătată

Era o fetiță de clasa a cincea, când a avut de suferit cea mai mare rușine din viața ei.

Știa și cum să spele acea mare pată. Să plece împreună cu mama și cu sora mai mica în alt sat. În alt raion. În altă țară…

 

Era fruntașa din clasă. Zece pe linie, la toate disciplinele. Șefa clasei. Colecționară de ambalaje de bomboane aduse de peste hotare de mama ei, cutiuțe, fundițe și tot felul de chițibușuri de mare dificit în anii 90.

 

Nicio serată de la școală nu se producea fără distribuția ei. Ba Chirița, ba Voichița, ba nora cea mică din “Soacra cu trei nurori”, pe toate le juca cu multă dăruire și avea încredere în cuvintele primei învățătoare, Raisa Ivanovna, care o încuraja și-i spunea că o sa ajungă mare artistă. Lumea o admira și o dădea drept exemplu copiilor, brobozindu-i că-s prea neascultături. I se umplea inima de bucurie când, tragând cu urechea câteodată la discuția mamei ei cu vreo vecină, auzea: “Eu mă mândresc cu copiii mei și știu că nu m-or face de rușine niciodata. Păcat de tats-o…”

 

Era în preajma sărbătorii de 8 martie. Se pregătea intens de concertul dedicat mamelor care avea să aibă loc la Casa de cultură din sat, datorită anvergurii evenimentului, pentru că era unul din cele mai mari concerte dupa cel de Hramul satului. Trebuia să fie prezentatoarea serii împreuna cu un flăcău din clasa a opta și scenariul cuprindea doua ore și jumătate de prezentare, plus avea de dansat pe la mijlocul concertului un vals cu baiatul din clasa paralela, în fața căruia roșea și tare greu i-a mai fost să se lase leganată pe muzică din cauza emoțiilor. Primul vals. Dar știa că e cel mai așteptat număr, dupa cum i-a spus chiar instructoarea de dans, și și-a călcat pe inima. Mama i-a cusut o rochie alba, sacrificându-și propria rochie de mireasă. Din voal i-a facut fundițe. Totul era pregătit și nu mai puteau de nerăbdare. Numai când își închipuia fața memei, zâmbind de bucurie, aproape că-i dădeau lacrimile.

 

Cu o seară înaintea zilei cele mari, repeta acasă, cu sora ei mai mică ultimele figuri de vals. Era îmbrăcată în minunata ei rochie albă și-i venea să nu se mai dezbrace din ea. Poate chiar să doarmă așa.

 

Mama și cu tata erau în camera vecină. Discutau ceva cu voci cam ridicate și cu ușa închisă. Se mai întâmplase din astea și fetele nu mai acordau atenție, pentru că mama le spunea mereu că totul este bine și că să-și vadă de treburile lor mai departe.

 

Deodata au auzit un strigăt de durere al mamei și vocea ridicată al tatălui. Au dat navală repede spre ei și au vazut-o pe mama ținându-se de față, iar din gură îi curgea o suviță purpurie de sânge. Tata continua să strige, îngorând prezența fetițelor, iar mama avea ochii de gheață și nu spunea nimic, rămânând împrietrită, jos, pe covor. A durat o veșnicie până când vocea amenințătoare a dispărut din vizor… Mama le-a cuprins pe fete. Au plâns acolo jos mult, apoi mama, cu mișcări parcă nechibzuite le-a așezat pe bicicletă și a pedalat ca o nebună până în capătul satului la sora ei. Au dormit acolo in acea noapte. Îmbrăcată în rochia cea albă pentru valsul pe care n-a apucat să-l mai danseze. Nici prezentatoare n-a fost.

 

A fost doar rochia alba, pătată de sânge, fluturândă dea lungul satului pe o roată de bicicletă, o soră și o mamă pedalând înnebunită prin fața oamenilor ieșiți pe la porți.