Browsing Tag

femei divortate

Din viață

Doua solutii pentru doua situatii critice

Vineri am dat un interviu despre divort pentru ea.md. Intre timp, am inteles ca acest subiect, pentru o parte din femeile trecute prin exprienta lui, nu este unul care se discuta.

Nu voi scrie aici ceea ce am povestit in interviu. Cate ceva am scris deja, ceea despre ce nu am scris – veti descoperi, privind produsul echipei ea.md. Vreau doar sa desfasor raspunsurile la ultimele doua intrebari ce mi-au fost puse, deoarece imi par foarte importante.

Deci, intrebarile au fost despre ce trebuie sa faca o femeie care ajunge intr-o relatie abuziva si cum te vindeci dupa divort.

Ce trebuie sa faca o femeie care ajunge intr-o relatie abuziva?

Haideti mai bine sa va spun ce trebuie sa faceti, ca sa nu ajungeti intr-o relatie abuziva. Despre ceea ce trebuie sa faceti cand sunteti deja acolo, aflati, adresandu-va la organizatiile de asistenta a femeilor in stare de dificultate si pe site-urile de profil. Sau chiar pe acest blog.

Daca stii cine esti, daca stai bine pe picioare, daca te respecti, daca esti unicul om de pe pamant in care ai incredere, in primul si in ultimul rand, daca stii ca numai tu tie iti esti datoare cu ceva si nimeni altul, atunci sansele sa nimeresti intr-o relatie abuziva sunt mici. Foarte mici. Inexistente, de fapt.

Nu sunt eu cea mai desteapta sau femeia cu cea mai mare stima de sine, departe de asta. Toate aceste puncte au ajuns la mine dupa o casnicie esuata si vreo doua relatii, in care reusisem foarte frumos si gratios sa ma transform in partea vatamata. Atunci nicidecum nu intelegeam unde am gresit – buna sunt, cuminte sunt, blanda sunt, gospodina sunt, intelegatoare sunt, toleranta sunt, rabdatoare sunt. Adevarul insa era altul – eu ma scurgeam sub masa, ca o balta de solutie neindetinficata. Fara forma, fara consistenta, fara gust si fara miros. Eu nu mai eram eu. Eu, de fapt, nici pana atunci nu eram. Or, daca m-as fi tinut solid pe picioare, daca as fi simtit pamantul sub ele, daca m-as fi simtit – cum imi locuiesc corpul, cum pasesc prin viata, cum respir, ce gandesc, daca as fi trait plina de mine – nu as fi ajuns sa ma agat de altcineva si sa-l fac stapan, cu voia sau fara voia lui, peste viata mea. Nu m-as fi lipit de cineva pentru a putea exista. Pentru a ma valida ca om, ca personalitate.

Cum ajunge o femeie intr-o relatie abuziva? Cedand din teritoriul sau, lasand-o mai moale, tolerand comportamente neadecvate, inchizand ochii la lucruri care nu se inscriu in sistemul ei de valori. Punand alt om in centrul vietii ei, creand din el un zeu. Pe cand el e doar un om. Un simplu om. Tot atat de om ca si tine. Nici mai mult, nici mai putin.

Si acum, atentie, intrebare – de ce ar face toate astea o femeie matura? Iata aici trebuie cautate raspunsurile. Poate femeia nu e deloc matura. Si ea nici nu constientizeaza acest fapt.

Ei ii este frica sa ramana singura. Ca nu va mai gasi pe nimeni. Ca mai bine asa cum este, decat nimic. Ca singura nu se va descurca. Singura si cu copii tot nu se va descurca.

Iata pana nu depasesti aceste convingeri, pana nu iti simti bine picioarele pe pamant, capul pe umeri si inima in piept, in piept la tine, nu daruita altui om, nu ai cum se iesi dintr-o relatie abuziva. Si chiar daca cutitul iti va ajunge la os si vei pleca sau vei fi parasita, urmatoarea relatie va fie exact asa. Inutil sa spun ca toate vor fi asa. Pana la adanci batraneti. Sau pana moartea ne va desparti. Pentru ca nu poate sa fie altceva, atat timp cat gandesti in acelasi mod si functionezi dupa aceeasi schema.

Si inca ceva, ceva foarte important – nasteti doar atatia copii, cat stiti ca veti putea intretine, ramanand singura. Iar asta se poate intampla oricand, din diferite motive. Inclusiv, moartea sotului.

Cum te vindeci dupa divort?

Divorturile sunt diferite. Unele, pasnice. Mai ales, daca oamenii nu au nimic de impartit – nici copii, nici averi. Dar aici voi vorbi despre cele mai putin pasnice. Cand ai ce imparti. Si cand are ce te doare.

In primul rand, sa nu te izolezi. Asta insa nu inseamna ca iesitul prin cluburi pana dimineata este o solutie. Nu este. Am incercat. Si nici intalnitul cu prietenele la un pahar de vin, unde toata seara se discuta despre cat de nesimtit si dobitoc este fostul sot, nu este o solutie.

Atunci care este solutia? Inscrierea la cursuri. La scoala de soferie. La sport. La italiana, japoneza, coreeana. La broderie. La tango. Orice fel de activitate, care sa va ocupe mintea si sa opreasca masina de tocat creieri, “De ce s-a intamplat anume cu mine?”, “Daca ma purtam altfel, nu ajungeam aici”, “E un idiot” etc.

Din activitatile cu prietenii, alegeti ceva unde nu prea poti vorbi – muzee, teatre, expozitii, targuri de carte, olarit, patinare, schi, alergat, curse cu bicicletele, traininguri etc.

Inteleg, in prima perioada, de la cateva saptamani la cateva luni, veti simti necesitatea sa vorbiti numai despre ceea ce s-a intamplat si veti cauta urechi care sa va asculte. Platiti un psiholog. Serios. Prietenii nu vor rezista mult la aceeasi istorie, povestita iar si iar, sub o mie de sosuri, si vor incepe sa va evite. Un psiholog insa nu va va evita. In plus, de la el veti iesi cu solutii cum de trait mai departe.

Si nu va injositi. Nu sunati fostul sot. Nu-i dedicati poezii. Nu treceti “din intamplare” pe langa casa sau biroul lui. Nu-i trimiteti scrisori lungi, despre cat de mult l-ati iubit, il iubiti si cum va fi cu copiii mai departe. Nu-l urmariti, panditi, blestemati, umblati la vrajitori. Vorbiti cu el doar in cazul in care aveti de rezolvat chestiuni practice, concrete, cum ar fi gestionarea unei afaceri comune (pana unul se decide sa plece din ea), gestionarea copiilor, impartitul casei, pamanturilor si altor bunuri (desi, aici avocatii vostri se pot descurca singuri). Tineti-va in maini. Stiu, e greu. Dar e greu doar la inceput, cu timpul tinerea in maini devine o obisnuinta. Garantez. Si, credeti-ma, peste ani, va veti felicita pentru faptul ca nu v-ati umilit si nu v-ati tradat, chiar daca azi aceasta va costa ruperea, la propriu, a parului din cap, datul cu capul de pereti, zgaraiatul pe fata, roaderea unghiilor, urlatul in perna, bocitul in baie, cu robinetul pornit et., etc., etc. Aceste practici sunt inofesnive in raport cu scurgerea in wc si a celor cateva grame de demnitate care v-au mai ramas. Parul va creste, vanataile vor disparea, dar amintirea ca ati fost candva o carpa sub picioarele altui om, va va bantui inca multi ani, dupa ce durerea se va consuma. Si aceasta amintire e mai greu de dus decat orice despartire.

Desigur, fiecare e libera sa testeze ceea ce am scris aici si sa greseasca inca o data, exact asa. Dar ar fi cu mult mai simplu si mai sanatos, daca m-ati crede pe cuvant si ati face alte greseli. Pentru ca oricum le veti face. Acestea, insa, le-au facut si rasfacut alte femei pana la voi si rezultatele intotdeauna au fost aceleasi. Nu pierdeti timpul.

Text: Diana Guja

Foto: Zoriana Stakhniv

Din viață

Daca n-ai fi existat, te-as fi inventat, durere

Cu 10 ani in urma, pe vremea asta, stam sprijinita de perete, cu genunchii stransi sub barbie. Era intuneric in jur si eu ma gandeam la ce am facut.

Trecusera cateva zile din seara in care imi anuntasem sotul ca plec. Trecusera luni si luni de zile in care ma duceam la fund. Incet si sigur.

Pana am dat de el. 

Unii spun ca atunci cand dai cu fundul de fund, impactul ciocnirii te propulseaza automat in sus. O fi. La mine insa, datul cu fundul de fund, s-a intins. Si ciocnirea n-a avut loc. Am ajuns acolo taraindu-ma, orbecaind, mai mult moarta decat vie.

Si atunci in capul meu s-a aprins beculetul. Ori te tarai asa mai departe, pentru ca tunelul e lung si ai unde, dar nimeni nu-ti garanteaza ca nu vei muri pe parcurs, ori te iei in maini, macar pe o fractiune de secunda, si decizi sa te ridici in picioare si sa traiesti.

Si m-am luat in maini. Si am decis. O parte din mine a decis. Una foarte inteleapta.

In acea seara, cand sprijineam peretele cu toata durerea din mine si greutatea deciziei pe care o luasem, traisem una din cele mai mari ispite de care era in stare psihicul meu. Sa nu fac prostii, sa raman, sa rabd. In schimb, uite, ce dormitor simpatic ai, uite ce viata calma si previzibila, uite in ce tara curata traiesti, uite ce cartier dragut se asterne dupa geamuri. Ce cauti? Ce mai cauti? Ce-ti mai trebuie? Lasa… Lasa tu toate astea… Vise… Realizari… Tinerete… Viata… E cald? E cald. Ai ce manca? Ai. Ai un loc curat in care sa dormi? Ai. Ce mai cauti, femeie?

Am rezistat ispitei? Da. Am rezistat. Dar mi-a fost frica. Extrem. Nu stiam incotro ma duc, desi reveneam acasa, in tara mea. Nu stiam ce voi face. In capul meu era un singur gand – trebuie sa ma salvez.

Mai strasnic decat atunci nu mi-a fost niciodata, recunosc. Nici atunci cand am ajuns pe masa de nastere. Dar mai rau decat pana a lua acea decizie tot nu mi-a fost niciodata.

Scriu toate astea pentru cei care au decis sa puna punct unei vieti pe care nu o mai pot duce, dar si pentru a-mi aminti mie, in primul rand, ca din orice rau poti iesi, te poti scoate de par, daca vreti, te poti tarai de acolo, in branci, in patru labe, daca nu mai esti in stare sa alergi. Si ca orice astfel de decizie, care iti schimba radical viata, vine la pachet cu o sumedenie de mecanisme de aparare ale subconstientului, care vrea sa ne apere de pericole cu orice pret. Uneori cu pretul sanatatii noastre psihice si fizice, cat de paradoxal n-ar fi. Nu, nu tot ce ne trece prin cap e benefic pentru noi. Si da, barierele, blocajele care apar in capul nostru atunci cand am decis sa schimbam ceva, sunt fenomene normale, care trebuie privite in fata, ascultate, intelese, ca, intr-un final sa le spunem “multumesc, pentru grija” si sa le trimitem la culcare. Si nu invers.

Ceea ce s-a intamplat atunci, la ai mei 20 si ceva de ani, acum mi se pare ceva foarte indepartat si parca rupt din carti, filme si tablouri. Sunt foarte multe detalii, momente, trairi pe care le-am uitat. Ele s-au sters din memoria mea. Asa cum s-au sters durerile nasterii. Un lucru insa il tin minte bine – intr-o seara urlam innebunita si ma intrebam daca asta se va termina vreodata, daca eu voi in stare sa rezist, sa pot, sa trec prin tot ce se intampla. Atunci credeam ca sanse sunt putine. Ma tineam de un fir de ata. Firul care este in fiecare din noi, la prima vedere foarte fragil, dar unicul in stare sa ne scoata din cele mai adanci si intunecate gropi.

Atunci socrul meu, care nu mai stiu de ce sunase, iar eu l-am intrebat in mod automat, mi-a raspuns:

-Ai sa poti. Ai sa treci.

Si am trecut.

Poate acum, dupa 10 ani, ar fi trebuit sa fac o statistica, un tabel al reusitelor, a ceea ce am obtinut, calcand in necunoscut si luandu-mi asupra mea povara deciziilor si libertatilor de care este in stare un om in aceasta viata. Ceea ce am si incercat, de fapt, sa fac. Dar m-am oprit.

Primul gand a fost ca n-am ajuns nicaieri. Ca am pierdut atata timp. Ca am batut pasul pe loc sau m-am invartit in jurul axei mele. Apoi mi-am dat ragaz, am inchis comentatorul din capul meu si m-am uitat inca o data in mine, apoi in oglinda.

Ceva s-a schimbat.

Multe s-au schimbat. Dar tot atat de multe au ramas sa fie schimbate. Si acum, de cate ori ma gandesc ca nu, nu voi putea, nu voi rezista, ca nu stiu cum sa fac si incotro s-o apuc, imi aduc aminte ca eu am fost deja la fund si am avut putere sa ies de acolo. Fie si pe branci. Dar am iesit. Pentru ca intuaim – daca raman unde sunt, mor.

Daca ati luat azi o decizie, ati facut un pas din groapa, ati sarit peste sant, dar in fata vi se asterne o noapte adanca si fara de sfarsit, nu va temeti. Dimineata vine. E unul dintre putinele lucruri pe care pot sa vi le promit.

Dimineata vine. Soarele rasare. Cat de banal n-ar suna asta, dar asa este.

Eu, insa, nu va pot promite ca din clipa in care veti vedea rasaritul, totul se va schimba. Multe se vor schimba, insa nu intr-o clipa. Si durerea va mai fi. Dar de data asta, altfel de durere. Durere de la cresterea tesutului muscular al sufletului. Asa devenim mai puternici.

Text: Diana Guja

Foto: Alex Bred pentru Women SUV Maraton

Dragă redacție

Dacă ești divorțată, automat ești privită ca o femeie ușoară

Când o femeie din societatea moldovenească vrea să divorțeze, toată familia, rudele, prietenii, toată lumea încearcă să o convingă să nu o facă.

În primul rând, o fac din motivul că o femeie care își ia viața în mâini este incomodă, este mai curajoasă decât ceilalți, dar mai ales, pentru că o astfel de doamnă iese din trib. Iar familia din Republica Moldova este un trib, cu un leader auto-proclamat: tata.

Această femeie devine o mică revoluționară. Și, desigur, nu contează de ce divorțezi, mai ales dacă soțul nu te bate și nu e alcoolic. Dacă nu te bate și nu e alcoolic deja e foarte bine și tu te alinți. Trebuie sa trăiești pentru copii. Pentru părinți. Pentru oricine, dar niciodată nu îndrăzni să trăiești pentru tine. Păcat mare!

Când hotărăști să divorțezi toată lumea iți spune cât e de dificil singură cu copii, cui trebuiești tu cu copii, dar mai ales, cui trebuiesc copiii tăi. Și niciun cuvânt de încurajare. Niciunul! Nici de la stat, nici de la apropiați, nici de la societate. Și încă un detaliu: femeile divorțate sunt privite ca curve. Dacă ești divorțată, automat ești privită ca o femeie ușoară. Și o pradă ușoară pentru tot felul de manipulatori.

Referitor la “cui trebuiești tu divorțată cu copii” este și un pic de adevăr în asta. Toți bărbații liberi pe care îi ai în anturaj, fără sa îi întrebi, când află că divorțezi iți încep a povesti cât de minunată ești, însă ai nevoie de un “altfel de bărbat”, numai nu de el. Și realizezi ca bărbații din jurul tău nu te percep ca pe o eventuală parteneră. Să ajungă cu tine în pat – da, altceva – nu! Pentru că femeia divorțată cu copii după ea este incomodă, pentru că nu se încadrează în programul lor de viață, pentru că indiferent cât de frumoasă, deșteaptă, sexy, afirmată nu ar fi ea, este divorțată, iar asta e un mare minus. Ca un produs de mâna a doua.

Dacă nu ai putere, influență și bani mai sus de mediu, maxim la ce poți pretinde este vreun nene chel și cu burtică, cu minim o duzină de ani mai mare. La bărbați care nu au trecut prin divorț și fără copii, nici nu îndrăzni să visezi. Pentru că ar fi o mare tragedie și necaz pentru familia “flăcăului” ca acesta să se lege cu o divorțată. Ce rușine!

Dacă fostul nu te ajută cu bani și cu copiii, e problema ta, că de, tu ai căutat divorț… Și nu ai cui te plânge.

Cu un mare regret constat faptul că în societatea noastră pseudo-creștină, pseudo-tolerantă și pseudo-democrată, femeile divorțate sunt o categorie aparte de ființe, ele sunt cu “defect”. Domnilor și doamnelor, de divorț nimeni nu este asigurat. Nu trăim în secolul 15. Dacă doi oameni nu se simt bine împreună, ei au dreptul la un divorț normal, pașnic și la integritate psihică și morală. Dar mai ales, au dreptul la fericire și viață după divorț. Și în asta nu este nimic tragic sau rușinos.

Altă întrebare sunt copiii, care, cum au fost concepuți de o femeie și un bărbat, și crescuți trebuie tot de aceștia doi. Nu doar de mama. Acest lucru trebuie sa devină ceva normal în anul 2017. Că nu vei ajunge mâine singură, cu copii în poală, chiar tu, cea care judeci și arăți cu degetul astăzi la femeile singure, nimeni nu iți poate garanta. Sau tu, flăcăul cel falnic, care “niciodată” nu te-ai căsători cu o femeie divorțată cu copii, maxim în câțiva ani poți ajunge în tagma “divorțaților”.

Divorțul nu este o crimă și nu trebuie sa trăiești de dragul copiilor. Copiii au nevoie, în primul rând, de o mamă fericită, echilibrată, pentru a crește și ei, la rândul lor, echilibrați. Demult e timpul ca femeia divorțată și divorțul să fie privite ca ceva normal, parte a vieții. Într-un divorț niciodată nu e vinovat unul.

Țineți minte: Nimeni nu pleacă de la bine!

Text: Aivil

Imagine: Marco Ceschi

Din viață

Avantajele unei relații cu o femeie divorțată şi cu copil

Mulți bărbați nici nu vor citi acest articol și vor spune din start că NU. Relația cu o femeie divorțată, care mai are și un copil nu e pentru el, chiar dacă tipa e super tare și ar putea forma cel mai fericit cuplu.
Să începem cu o mică explicaţie.

Există două tipuri de femei divorțate:

  1. cele care au inițiat divorțul și au plecat,
  2. cele care au fost părăsite.

Aici vorbim despre femeile din prima categorie.

Diferența e mare, iar rănile celor părăsite se vindecă mult mai greu.

Divorțul e un proces greu, care durează (și nu mă refer la partea juridică, partaje și toate alea), durează mult vindecarea rănilor şi “reinstalarea unui nou sistem”.

Într-o căsnicie nefericită, te simţi ca o pasăre cu aripile legate, închisă într-o colivie (poate fi una chiar foarte frumoasă, unde ai “de toate”). O pasăre care voia să zboare, să descopere lumea, să se bucure de viață, dar nu mai putea, pentru că și-a legat singură aripile și a ales “de bună voie şi nesilită de nimeni” să trăiască în acea colivie. Iar când păsărea și-a amintit că misiunea ei este să zboare, a început să-și rupă lanțurile, să deschidă colivia și să zboare. Ea alege să-și construiască alt cuib și să înceapă o nouă viață. Divorţează!

După ce-și învaţă greşelile, îşi resetează priorităţile şi se reinventează, femeia divorţată e gata pentru o nouă relaţie. Doar că e mult mai atentă la semnele că relaţia nu are şanse. În urma discuţiilor cu mai multe femei divorţate, am stabilit o listă de 8 avantaje a unei relaţii cu aşa o femeie.

1. Nu mai vrea să se mărite
Mulți bărbați fug de logodnă, nuntă, inele, costume, petrecere, etc.. Femeia divorțată a fost deja mireasă, ea nu mai vrea să fie prințesă, să facă nuntă ca-n povești și tot pachetul. Ea vrea o relație firească, simplă, armonioasă, serioasă, bazată pe respect, afecţiune şi responsabilităţi, fără formalități şi hârtii cu ștampile oficiale. Ea a avut deja un certificat de căsătorite, care s-a transformat într-o banală hârtie, fără valoare.

2. E gospodină
Știe să gătească, să aibă grijă de casă, de familie, de copil, de bărbat. Găteşte cu plăcere, iar când are pentru cine, o face şi mai bine.

3. E cu lecţiile învăţate
Ea ştie ce nu trebuie să faci într-o căsnicie! Ea deja cunoaşte ce gust are creierul tocat al unui bărbat și nu mai vrea aşa “mâncare”. Femeia divorțată, care și-a învățat lecţiile din greșelile trecutului, are mai puține șanse să calce pe aceeași greblă. Ea deja poate anticipa anumite certuti, știe care vor fi efectele unui comportament neadecvat, care poate fi evitată.

4. Știe să dăruiască
Se îndrăgosteşte mai greu, dar dacă o face, atunci se implică cu tot sufletul. Iubeşte simplu, frumos şi cu dăruire. Ştie să aprecieze armonia din cuplu şi vrea linişte.

5. Are un coeficient înalt de inteligenţă emoţională
O femeie trecută prin certuri, depresii, dezamăgiri, dureri și lacrimi, e mult mai puternică. Iar lecţiile învățate, o transformă într-o femeie înțeleaptă.

6. Are ambiții şi motivaţie
O femeie care a luat viața de la zero, are mult mai multă ambiție, motivație și dorință de a fi fericită cu adevărat. Ştie ce nu mai vrea în viaţă şi e gata să depună mai mult efort pentru ca noua relaţie să meargă. Vrea ceva mai mult şi nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură.

7. Este independentă
Îşi întreţine singură familia, are viaţă socială activă, îşi preţuieşte timpul liber şi nu mai gândeşte ca un “sclav”. E liberă în acţiuni şi decizii, îşi asumă faptele şi consecinţele. Nu aşteaptă ca cineva să decidă în locul ei.

8. Nu-ți va cere să faceţi copii
Când te implici într-o relaţie cu o femeie care are un copil, tu nu începi a construi o familie, dar intri deja un una formată. Dacă vii cu sufletul deschis, copiii simt asta şi te primesc foarte uşor în viaţa lor. Ea nu te va bate la cap că vrea copii, având deja unul, există şansa să se întâmple chiar invers.

O femeie care a avut curajul să plece dintr-o relație toxică, care a avut puterea să-și depășească fricile și să înceapă totul de la zero, în primul rând e o femeie care s-a eliberat de frici, s-a autodepăşit, s-a reinventat şi s-a maturizat.

Ea vrea să fie femeie apreciată, respectată, susținută și iubită. Nu acceptă jumătăţile de măsură şi nu vrea să revină în acea colivie.

Puţini bărbaţi au curajul să-și asume o relaţie serioasă cu o femeie divorţată. Pentru că la noi în societate, cele divorțate sunt considerate de o “categorie inferioară”, ceea ce nici pe departe nu este aşa.

E o relaţie mai complicată la început, dar dacă ţi-o asumi, poţi deveni cel mai fericit bărbat!

Text: Anonim

Foto: Kyson Dana

Dragă redacție

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta

Draga Diana,

Stiam despre articolele mamelor singure. Cu toate astea, nu-mi gaseam acea voce interioara care sa ma indemne sa-mi scriu si eu gandurile. …Pana ieri, cand am vazut filmarea de pe privesc.eu. Nu-mi pot explica de ce anume atunci mi-am auzit inima, batand intr-un mod aparte, dar am inteles ca urmeaza sa primesti un e-mail de la mine. Iata-l.

Mereu mi-au placut filmele romantice. Mereu mi-am dorit sa am o familie fericita – eu si sotul meu, iubindu-ne frumos, crescand copii frumos, bucurandu-ne de viata impreuna frumos.

Nu a fost sa fie. Modelul pictat de societate s-a intiparit bine in mintea mea si dupa 3 ani de casnicie, perioada in care am incercat sa ma conving ca am facut alegerea corecta, maritandu-ma cu cel care urma sa fie sufletul meu pereche si tatal copiilor mei, am mers la starea civila sa-mi iau certificatul de divort.

Nu cred ca-i voi zice vreodata fiicei mele ca acel act a fost eliberat cu o zi dupa prima ei zi de nastere. Cert e, ca-i voi zice orice altceva ce ma va intreba, cand ma va intreba, daca ma va intreba vreodata. Si nu ca sa creez o alta imagine despre tatal ei, ci ca sa invete din greselile mele. Sa aiba ea mai mari sanse sa fie fericita. Ma rog ca ea sa fie fericita. Cred ca si decizia de a divorta a fost pentru mine, dar si pentru ea, avand in vedere ca unul dintre crezurile mele este ca parintii isi ghideaza constient si inconstient copiii spre reusita sau spre esec. Or, eu am vrut sa ma asigur ca imi fac datoria bine pe acest pamant.

Greselile mele singura mi le corectez.

Ma gandeam ce inseamna o mama singura si cum se descurca una, toate…

Destinele noastre aparent sunt asemanatoare, insa privind prin binoclu, sunt atat de diferite. Divort amiabil sau nu. Cu tatal copilului prezent sau nu. Cu tatal copilului platitor de alimente sau nu. Cu tatal copilului rational sau intunecat de ura. Cu bunici la pensie sau muncitori. Cu bunici in aceeasi localitate sau nu. Si inca multe alte variabile care ne diferentiaza mai mult sau mai putin.

Ascultand ce ati povestit, tu si Olga, mi-am dat seama ca eu nu am indraznit sa ma numesc mama singura, desi, daca o faceam, poate mi-ar fi fost mai usor. As fi acceptat statutul si odata cu el ideea ca bugetul familiei mele este in jumatate cat al unei familii biparentale. Dar tatal fiicei mele ne ajuta (cum zice el, nu am stabilit legal o suma, l-am lasat sa faca cum considera). Parintii mei ne ajuta. Da, eu sunt in permanenta cu fiica mea, dar nu sunt singura pe lumea asta. Majoritatea celor care ma cunosc bine cred ca mi-e greu. Probabil ca mi-e greu. Nu am stat foarte mult sa ma gandesc la asta. La ce bun? Eu trebuie sa fiu puternica. Am alta solutie? Eu cred ca nu.

Am avut perioade cand mereu intarziam la munca din cauza ca ritmul copilului meu era altul decat al meu. Ea se misca mai incet, ii placea dimineata sa se uite la mine si sa zambeasca, sa ma imbratiseze, sa ma pupe si sa-mi spuna ca ma iubeste, privindu-ma in ochi. Si eu ii ziceam, doar ca din baie in timp ce ma imbracam. Ea nu intelegea ca daca nu iesim la 7:30 din casa eu voi intarzia la munca. Eu nu intelegeam ca nu am dreptul sa ma enervez pe ea doar pentru faptul ca Dumnezeu a vrut ca ea sa fie copilul si eu mama si nu invers. Doar ar fi putut sa fie invers. Nici team-leaderii mei nu intelegeau. Acum sper ca au inteles, dupa ce au devenit si ele mame.

Am plecat de la serviciu atunci cand am inteles ca mi se cere direct sau indirect sa pun munca mai presus de sanatatea emotionala a fiicei mele. Cat au gresit… Da, muncind avem bani. Avand bani, avem de mancare. Depinde de fiecare cat e dispus sa plateasca. Eu am aflat cat sunt dispusa sa platesc si cat sa nu platesc.

Am vrut sa fiu mama si sa-mi cresc frumos copilul. Acum sunt mama si in fiecare zi invat cum sa-mi cresc frumos copilul. De aproape 8 ani sunt cea mai buna prietena a fiicei mele si muncesc in fiecare zi ca legatura noastra sa fie din ce in ce mai puternica. Dumnezeu stie cati vor trage de ea in perioada adolescentei si daca nu va fi suficient de puternica, cel mai probabil se va rupe. Or, eu vreau sa reziste. Si mai vreau ca fiica mea sa stie ca are valoare si sa stie sa ceara respect pentru ca il merita pe deplin.

Cand am inteles ca sotul meu vede altfel educarea copilului nostru, mai exact opus la cum vedeam eu, am stiut ca nu ma voi putea lupta cu el. Nu peste mult timp ne-am despartit. Nu a fost singurul motiv. A fost unul dintre cele care au contat.

Sunt singura de atunci. Recunosc, imi doresc sa nu mai fiu singura, dar nu pentru ca nu mai pot duce “povara” mamei singure, ci pentru ca vreau sa fiu respectata si iubita de un singur barbat, de barbatul meu. Pentru ca vreau ca fiica mea sa ma vada implinita. Pentru ca mai vreau sa fiu insarcinata si sa am copii (si sa adopt vreau, daca va fi posibil). Pentru ca m-am jucat destul de mult in jocuri pentru copii (desi mintea de adult uita cu timpul cum sa se joace in jocuri pentru copii). Vreau sa ma joc in jocuri pentru adulti, inclusiv sa am discutii adulte, sincere cu cel care imi va fi cel mai bun prieten si care ma va respecta si iubi pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce voi fi alaturi de el, fiica mea si orice ne va pregati viitorul.

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta facuta in conditiile create de mine. Imi asum decizia, traiesc cu ea. Invat din ea. Si in fiecare seara ma rog sa fim sanatoase, intelepte si bune.

Text: Anonim

Foto: autor necunoscut/Pinterest

Femei

De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?

Cand am devenit nevasta, credeam ca e pentru toata viata. Nici in cele mai negre vise nu imi aparea ca s-ar putea intr-o zi, intr-un an, in aceasta viata, sa raman fara sot. Cea mai mica aluzie la vreun accident care ne-ar putea separa era drama curata, iar despre faptul ca am putea sa ne despartim, din voia unuia sau de comun acord, era ceva de neconceput, de negandit.

Dar asta s-a intamplat. Destul de repede, vreau sa spun. Si, contrar ideilor pe care mi le facusem anterior, iesirea din acea relatie a fost poate cel mai curajos pas pe care l-am facut in viata mea de pana acum.

E greu sa pleci si sa-ti asumi cresterea unui copil? Da. E foarte greu. Dar daca o femeie ajunge sa faca acest pas, inseamna ca alta solutie nu mai era. Nimeni nu pleaca de buna voie dintr-un mediu in care se simte iubita si protejata. Nimeni.

Cand esti calma, odihnita, satula si realizata, profesional sau in cuplu, astfel de decizii ti se par o nebunie curata. Nu intelegi unde s-a pornit femeia ceea, cu un copil in carca (sau mai multi), de ce nu sta cuminte acolo unde este, ce nu-i ajunge, de ce il cauta pe dracu, de ce isi supune copiii la astfel de experiente traumatizante? Totul pare decupat dintr-o piesa suprarealista, in care nu mai intelegi unde e inceputul si de ce personajul principal e invelit in celofan, cand la magazin se vand haine. Adevarul, insa, e acolo unde nu suntem noi. Pentru ca e greu sa ajungi la adevarul femeii flamande de viata, de dragoste, de recunoastere, atunci tu le ai deja pe toate sau atunci cand nici nu ai nevoie de ele. Si nici nu poate sa-ti treaca prin cap ca pentru unele femei, hainele din magazin sunt partea suprarealista a vietii si nu celofanul in care sunt invelite ele.

In 8,5 ani, timp in care am fost mama singura 24/24, am trecut prin ce vrei – deznadejde, furie, suferinta, lipsa de bani, oboseala, lacrimi, durere, neputinta, umilinta, isterie. Dar nimic nu se compara cu tot ce am reusit sa construiesc in interiorul meu. Fiecare durere a fost o punte spre mine insami. Fiecare palma a fost o piatra in zidul cetatii mele. Fiecare clipa in care am fost discriminata sau umilita – o pagina in cartea vietii mele.

Nu stiu ce ar fi iesit din acest om care sunt eu azi, daca nu treceam prin aceasta experienta. Si nici nu vreau sa stiu. Istoria nu se incheie aici, dar ea trece deja la o alta epoca. Insa epoca in care am putut creste un pui de om cu aceste doua maini, acest suflet si acest cap, a facut si din mine om. Un alt om. De care azi nu mi-i rusine.

Text: Diana Guja

Imagine: Pinterest

Dragă redacție

Singurul regret – trebuia sa fac acest pas mai devreme

Era dimineata, 2 ianuarie, noi, care de citeva minute nu mai eram “noi”, ieseam de la judecatorie, divortati cu acte in regula. Zece ani petrecuti aparent impreuna nu isi mai aveau sensul.

Pentru cei din jur cream un cuplu frumos, cind eram impreuna se purta foarte atent, de fapt, nici nu ne certam, nu era violent. Si ce, daca venea acasa citeva ore pe noapte, doar muncea omu… inclusiv in weekend. Si ce, daca aparea periodic cineva cu care se distra, o facea atit de abil, ca eu nu stiam nimic (in schimb, stiau toti, da asta am aflat dupa). Si ce, daca nu erau bani mai niciodata, inclusiv de achitat chiria, de alte cheltuieli nici nu pomenesc, toti traiesc in camine, si in chirie… si nu e nimic grav (era argumentul lui principal).

La un moment, a inceput sa ma preseze sa imprumut niste bani de la rude pentru ca, chipurile, avea nevoie la servici. Apoi a „pierdut” inelul de casatorie, au disparut si putinii bani din pusculita copilului. Am inceput sa primesc telefoane si mesaje de amenintare de la cei de la care imprumutase bani. Credeam ca inebunesc de fiecare data cind copilul venea mai tirziu de la scoala. Mi-am dat seama ca traiam intr-o mare minciuna, intr-un stres continuu. Devenise un strain. 

Am inteles care e problema, m-am documentat si am vazut ca nu pot face nimic, era un om pierdut. Instinctul de supravietuire si aparare, de protectie a copilului a fost cel mai puternic, care m-a influentat decisiv. Intr-un fel, sunt recunoscatoare fostului meu sot pentru ceea ce sunt acum, mai puternica, mai decisa, mai feminina. Divortul a fost si continua sa fie o lectie de viata ce imi permite sa ma descopar, sa ma reinventez iar si iar. Sa spun NU, sa le zic lucrurilor pe nume. Sa aleg persoanele cu care comunic. Sa nu imi pese de gura lumii.

Poate ca initial parintii mei au fost la fel de afectati, fiind la tara, mai ales cind cineva curios incerca sa afle ce s-a intimplat. Acum privesc altfel lucrurile, nu considera o rusine. Am divortat civilizat, mentin relatii „diplomatice” cu parintii lui, ei sunt bunei, oricum.

Singurul regret – trebuia sa fac acest pas mai devreme, dar inteleg ca unele lucruri se intimpla atunci cind trebuie sa se intimple, cind invatam o lectie a vietii, cind suntem pregatiti, poate chiar fara sa constientizam acest lucru. Si ca sa fim siguri de decizii, viata ne ofera in continuare lectii. De exemplu, linga casa in care inchiriez acum, sunt 2 saloane cu aparate de jocuri de noroc. Cind vad ce fac cei care ies de acolo, dispare orice urma microscopica de indoiala si regret (apropo, este o problema tot mai acuta in societatea noastra, un viciu foarte greu de depistat, care afecteaza persoane cu diferit statut, partea mai grava e ca nu are leac).

Au trecut deja peste trei ani, o perioada care a inclus mai multe etape.

  • Am divortat. E teribil de greu, ce fac? Unde ma duc cu un copil? Cum o sa ma descurc? O sa pot?

Aici am invatat ca trebuie sa ma bazez pe mine si doar pe mine. Parintii, fratii au familiile lor, grijile lor, decizia a fost a mea, respectiv, si responsabilitatea. Am inceput sa accept orice oferta de munca. Fara zile de odihna, fara vacante. Munca alunga depresia, nu aveam timp pentru a plinge. In aceasta perioada se cunosc prietenii adevarati, care nu asteapta sa le ceri ajutorul, dar te sustin atit de subtil, ca nici nu iti dai seama. E minunat sa ai prieteni! Apropo, despre femei vorbesc.

  • Lucrurile s-au aranjat, veniturile au devenit mai stabile, puteam sa achit activitatile extrascolare a copilului, sa mincam mai sanatos si mai bine, ceea ce anterior nu ne permiteam, chiar aceleasi fructe sau carne.

Cel mai important, in aceasta pauza am inceput sa invat cine sunt eu, ce imi doresc de la viata, care este parfumul meu. Cum arata o familie. Divortasem pentru ca imi doream o familie adevarata. Si imi doresc in continuare.

Probabil au mai ramas unele frici. Tradata, dezamagita, munca m-a transformat intr-un fel de robot. Fara inima. Nu am cunoscut pe nimeni in aceasta perioada. Poate mai am de invatat ceva.

Lectii invatate:

  • Oamenii nu se schimba. Nu poti astepta o viata ca marul sa rodeasca pere. Niciodata. El nici nu vrea sa faca pere. Si nici nu o sa faca. Chiar daca promite.

  • Fericirea/libertatea/viata este in mainile fiecaruia dintre noi. Nimeni altcineva nu este responsabil de fericirea mea. Mie trebuie sa-mi pese de asta.

  • Iubeste-te si accepta-te pe tine insuti. Numai asa vei fi apreciat si poti sa iubesti si sa accepti pe cei de alaturi. Rolul de jertfa este distrugator. La ce bun compasiunea?

  • Nimeni nu datoreaza nimanui nimic.

  • Vorbele, promisiunile nu conteaza. Actiunile, gesturile tradeaza intentiile reale.

  •  Familia/cuplul/relatia este o munca/efort depus de ambii.

Apropo, cartea Si am spus da, de E. Gilbert este un fel de „Biblie” pentru mine, o recitesc si invat iar si iar.. (multumesc Dianei pentru recomandare).

Text: Anonim

Imagine: David Walker