Browsing Tag

femei dupa 30 de ani

Fete pe drum

Ghidul Salonicului, prin amintiri și sentimente

-1- [Salonic-fantoma]

Stii,

Cand am pasit pentru prima oara pragul aeroportului din Salonic[1], era Octombrie, anul despartirii noastre. M-am rupt pentru sase zile de realitate. Am pasit spre aceasta aventura orbeste, lihnita de dragoste si plina de durere. Am ascuns adanc inima sangeranda si m-am lasat dusa de vant. In trei zile m-am indragostit, te-am inselat, am inspirat aer sarat si luna plina, am privit marea in lumina lanternelor rosii (de ce is rosii, nu stiu) in fiecare seara.

Ceva s-a intamplat atunci, in Salonic[2]. Nimeni nu stie ce, pentru ca am tacut la revenire. Am scris in jurnalul la care nu vreau sa revin – atata durere si iubire pentru viata am trait in sase zile, ca inca mi-e frica sa ma gandesc cat de mutilata am fost in anul in care ne-am despartit. Si cum am descoperit atunci viata in orasul asta de langa mare.

Am revenit acasa, in Moldova. A trecut un an pina am revenit in Salonic. Un an trait pe strada Diminetii, unde am facut alegeri, unde am zis adio tuturor indragostirilor, sanselor, prietenilor, casei, familiei. De unde am decis sa plec.

Am plecat in neunde (cumva la studii). Intr-o tara straina unde nu stiam limba. Nestiuta aproape pe nimeni. Unde a trebuit sa fiu singura – atat de singura, incat sa simt scrasnitul dintilor, vuitul tantarilor si tristetea cartilor singuratice in serile cand ramaneam singura cu mine.

Contractul meu zicea ‘36 de luni’. Pentru prima data in viata nu planificam nimic dincolo de aceste ‘36’, si invatam sa traiesc cu incertitudinea zilelor. Am descoperit ca Salonic e orasul ruinilor, cu multa istorie si civilizatie romana si bizantina. Forum Roman[3], muzee, cea mai antica biserica pagana, numita Rotonda[4], transformata in musulmana, apoi crestina. Orasul vechi cu castelul de unde se deschide cea mai frumoasa vedere a Salonicului, intins de-a lungul marii. Cand am ajuns aici, inca mai purtam pecetea ta. Eram o straina, nimani nu stia cine sunt, de unde sunt, cui am apartinut. Puteam sa ma renasc in prima zi de trai in Salonic. Da eu ma simteam o desfranata batrana cu sufletul care cerea sa fie lasat in pace. Asta cam a durat un an.

 

 

-2- [Singuratate]

6 luni mai tarziu, am trait prima mea depresie. Am lasat radacini la plecare, care nu ma lasau sa renasc. Radacini care imi aminteau cine sunt. A trebuit sa le operez si sa invat a trai fara ele; sa le vindec, sa imi dau timp sa ma insanatosesc. Sufletul meu era spitalizat si avea nevoie de suport si dragoste, iar eu nu aveam dragoste. Depresia m-a impus sa ma focusez pe mine.

In singuratate, hoinaream prin Ladadika[5], langa Port[6], unde se strang toti studentii orasului. Umblam zeci de km de-a lungul marii. Faceam ruta obisnuita de la Plateia Aristotelous[7] pina la Turnul Alb[8] si inapoi. Am descoperit taverne cu mancaruri traditionale, cafenele unde stateam cu laptopul in fata, fericita sa invat sa fiu singura, in acest oras atat de intens populat.

Nu m-am vindecat destul, eram printre straini, si am cedat insistentei cu care ma dorise un ‘el’. Aceasta relatie scurta si dureroasa m-a lasat furioasa, slabita, iarasi la un inceput de drum strain. A trebuit sa reiau de la capat si sa ma reinventez. Am schimbat adresa, mutandu-ma langa Muzeul fantastic de frumos (Laografiko Mouseio gr., Muzeul Etnologic[9]) pe care nu l-am vizitat niciodata in acesti 3 ani, de cand locuiesc aici.

 

 

-3- [Renastere]

Atunci cand cele 36 de luni au luat sfarsit, am ramas.

Era o decizie intuitiva, fara pic de siguranta. Nu aveam job, nu aveam o relatie. Aveam un vis sa raman langa mare. Am trait 3 depresii consecutive in acele trei primaveri si marea fusese unicul balsam pe ranile mele. Am decis sa raman in Salonic asa cum eram, incapatanata, fericita, singuratica. Femeie dupa 30. Femeie cu trecut. Eu.

Dupa aceasta, toate au venit, incet, pe rand.

Uneori, cand mi-e dor de femeia care eram cand am ajuns in acest oras, ma duc sa ma plimb langa Port si savurez din studentii numerosi pe care ii vad acolo. Multi din ei sunt abia ajunsi in acest oras, si inca traiesc acele clipe tulbure de primele intalniri cu acest oras frumos, dar pe alocuri atat de sarac. Acum, cand decid sa ies, stiu exact unde ma voi simti bine. Stiu exact cu cine vreau sa ma vad si cu cine nu. Pentru un introvert cu stagiu, stiu exact cand pot sa fiu parte din acestui oras viu, si cand vreau sa fiu acasa.

Salonicul m-a invatat sa imi urmez intuitia, sa cred in maine, si sa traiesc in azi. M-a invatat sa nu prind radacini, totodata sa imi urmez dorinta de a creste flori in casa, casa care ma va gazdui poate inca maxim un an.

Aici am invatat a dansa, a iubi, a crede. Probabil cele mai grele lectii au fost legate anume de incredere si acceptare.

Am invatat sa traiesc cu depresie, cu singuratate, cu frustrarile adanci, atat de greu digerabile.

Cand l-am zarit pentru prima oara nu fusese dragoste de la prima vedere. Totusi, nicioadata nu am iubit un oras mai mult.

Un video foarte recent si extrem de frumos despre Salonic si comunitatea de dans din care fac parte, aici.

REMOMENDARI GASTRONOMICE:

Locuri cu privelisti:

Locuri fantastice pentru mic dejun sau deserturi:

  • source Estrella (P. Mela 48, langa Biserica Agia Sofia) – recomand bugatsan cu fructe de padure sau velvet pancakes,
  • 60 sekunden handel tipps Blé (Agias Sofias 19) varietate de dulciuri
  • citas en linea marcus y alex Estia (Dim. Gounari 8, langa Turnul Alb) varietate de dulciuri
  • Elenidis (Colt intre strazile Gounari si Timisiki) are specialitatea locala: Triunghiuri cu crema dulce (Trigona with cream)
  • Recomand orice loc unde dimineata se poate de cumparat follow bugatsa cu crema dulce sau cascaval (bugatsa with cleam or cheese).

 

[1] https://wizzair.com/en-gb/information-and-services/about-us/news/2018/02/08/wizz-air-announces-a-new-route-from-iasi#/

[2] https://www.wanderlust.co.uk/content/short-break-in-thessaloniki-greece/

[3] http://www.inthessaloniki.com/en/roman-forum-roman-agora

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Arch_of_Galerius_and_Rotunda

[5] https://www.tripadvisor.com/RestaurantsNear-g189473-d5890333-Ladadika_District-Thessaloniki_Thessaloniki_Region_Central_Macedonia.html

[6] https://thessaloniki.travel/en/exploring-the-city/interesting-districts/port

[7] https://www.lonelyplanet.com/greece/thessaloniki/attractions/plateia-aristotelous/a/poi-sig/1574126/359498

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/White_Tower_of_Thessaloniki

[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Folk_Art_and_Ethnological_Museum_of_Macedonia_and_Thrace

 

Text: Cristina Hiraeth

Femei

Apa micelara pentru imparatia femeilor

In farmacie. Un cuplu tanar, cu un copil mic. Au cumparat mult lapte-praf si scutece. Cand sa achite, femeia vede pe tejghea niste produse cosmetice si se opreste. O intreaba pe farmacista:

– Ce inseamna apa micelara?

Farmacista ii explica. La care, barbatul:

– Las’ ca apa cu sapun nu este mai rea…

Apa micelara nu a fost cumparata, desi era mai mult decat evident ca femeia si-ar fi dorit ceva pentru placerea ei, chiar si o simpla apa micelara. O bucatica de vis, de promisiune ca totul e inca inainte, ca nimic nu s-a terminat, ca ea inca o-ho-ho, o sa arate ce poate si cum poate! Ca el o mai iubeste pentru frumusetea ei, pentru ceea ce se acunde sub hainele simple de tanara mama, ca ea este si altceva decat mama si ca el vede, si intelege asta. Este o femeie care are nevoie de imparatia ei de femeie. Sau care a auzit ca ar exista o astfel imparatie, la care vrea sa ajunga si ea, iar aceasta apa micelara ar putea fi o calauza, o cheie, un indiciu. Un simbol.

Multi oameni, femei si barbati, trec prin momentul “apei micelare”, moment care poate fi de cotitura, daca il observi si il intelegi. Una din zecile de oportunitati pe care ni le ofera viata pentru a ne schimba traiectoria, a regandi si a redefini ceea ce suntem si ceea ce vrem sa fim.

tassazione delle opzioni digitali Momentul meu a fost iarna, la Milano, cand am plecat sa o aduc pe Ilinca la Chisinau, in ajun de Craciun. 

Eu am ajuns prima si urma sa ma cazez la hotel. Hotelul l-a gasit ea pe booking.com, urmand instructiunile mele de pret si geografie. Cand am intrat in camera, a ceea ce era mai mult un hotel improvizat la etajul 4 al unei cladiri de apartamente, am murit. Camera era atat de jalnica si saracaciosa, desi curata, cu o cabina de dus intr-un colt si un lavoar langa usa, cateva paturi ticsite de-a lungul peretilor, ca intr-un dormitor de scoala-internat, un radiator minuscul, un dulap si o oglinda ingusta, incat tot ce am putut sa fac era sa ma proptesc in fata oglinzii, sa ma uit in proprii ochi si sa ma intreb:

-Asta e tot ceea de ce esti in stare la 35 de ani? Asta e tot ce-ti poti oferi tie si ce poti oferi copilului tau? Atat?

Atunci mi s-a facut rusine. De mine. De faptul ca m-am zgarcit, ca am jucat jocul saraciei, ca mi-am interzis sa ma simt altfel, ca am economisit pe confortul si placerea mea, ca ii arat copilului un exemplu pe care n-as vrea sa-l urmeze. Mi s-a facut rusine ca am ales sa fiu mica, jalnica si saraca. Exact ca acea camera. Ca m-am complacut in rolul meu de victima a unor imprejurari vag dramatice, pe care le urzeam in intimitatea odailor mele inchise, din care nu prea aveam de gand sa ies si sa infrunt viata.

Camera din hotelul “Brazil” din Milano a fost una din usile prin care am intrat in imparatia femeilor, in maturitate, apa mea micelara, pe care nu mi-am permis-o atunci, din frica, falsa neputinta, din lipsa de spirit si incredere in ceea ce sunt si pot, din acel vesnic “ei, nu, asta nu e pentru mine…”. In fond, din lene si nedorinta de a ma depasi, de a merge inainte, de a lupta si a invinge. De a iesi din cercul vicios al victimizarii, al sortii, al nedreptatii sociale si a razboilui in lume. La toti ni-i rau, de ce sa caut sa-mi fie mai bine? (Desi nu la toti li-i rau. Unora le este extrem de bine.)

Pregatind ultima noastra intalnire la Milano, am trecut examenul acestei etape. Am rezervat doua camere mari, luminoase, cu toate comoditatile, in care ne-am simtit oameni frumosi, oameni liberi, oameni in vacanta. Da, m-a costat mai scump. Exact cu 10 euro mai scump. 10 euro pe care mi i-am permis. Bani pe care eu i-am castigat. Bani pe care eu am decis cum sa-i cheltui si am ales sa-i cheltui pe confortul si starea de bine a mea si a copilului meu. Si in ultima noastra seara la Milano, facand dus si privind prin geam muntii care se vedeau in departare, eu stiam ca toate acestea sunt meritul meu. Si atunci m-am simtit femeie in imparatia sa.

 

Dar sa nu credeti ca aici calatoria initiatica s-a terminat. Ea abia a inceput.

 

Imagine: Body painting de artista Trina Merry.

scopul vietii
Interviuri

“Scopul vietii e sa ai o torba de bani?” si alte reflectii de la o jurnalista care a ajuns bucatareasa

O femeie care a sapat in adancurile ei si a scos la suprafata ceea ce ii place sa faca si de ce vrea sa-si lege viitorul. Un om pe care nu au speriat-o nici anii, nici istoria personala, nici faptul ca are deja o cariera si ar putea linistita sa-si vada de o viata tihnita si cu salariu la timp. Dar nu. Ea a vrut mai mult. Altceva. Si acel altceva a adus-o in fata plitei de gatit.

Faceti cunostinta, ziua specialist in comunicare, seara – chef in localul unde se gateste cel mai bine din tot Chisinaul (parerea mea), Maia Metaxa.

Maia Metaxa are un parcurs deloc obisnuit. Filoloaga razvratita din fasa. Jurnalista prin pasiune (a lucrat la Radio Nova, BBC Radio si Publika Tv). Psiholoaga prin studii. Chef prin vocatie.

Si pentru ca bucataria este regatul ei, discutia noastra a avut loc in bucataria Maiei (ar iesi un nume bun de restaurant). Meniul a fost simplu si, evident, delicios. Intre inghitituri si adulmecari de arome, am reusit sa vorbim si despre suflet.

pateu_de_ficat
opzioni binari conto gratuito di prova Cum ai ajuns sa faci ceea ce faci acum?

Printr-o durere de spate. A trebuit sa ma opresc si sa ma gandesc ce fac mai departe. Si mi-am amintit ca imi place sa gatesc. Am inceput sa caut scoli. Asa am ajuns la Bucuresti, la scoala de bucatari. Imi doaream foarte mult sa raman acolo. Voiam sa raman la Hilton, unde mi-am facut practica. Cel putin 6 luni, ca sa capat experienta. Dar salariile sunt atat de mici pentru incepatori, abia apucam sa-mi fac bani sa platesc chiria si comunalele si sa-mi mai ramana ceva pentru abonamentul la metrou. Atunci am decis sa revin acasa si ma gandeam sa pun deoparte domeniul asta, pentru ca nu pot sa exist din el. La Chisinau nu ma vedeam in niciun fel de bucatarie si restaurant.

 

Cosa e opzioni binarie http://mysarlogs.com/go34fs/hareov.php?sj=wakeboarding-unleashed-featuring-shaun-murray Trading online per chi comincia Opzioni binarie 10 dollari deposito Autoopzioni binario Iq optioni binarie Trading in Atunci cum ai ajuns sa lucrezi la “Rozmarin”, daca nu te vedeai in niciun local de aici?

Fiind la Chisinau am trecut concursul pentru pozitia mea veche in comunicare si am reluat vechiul job. Dar nu puteam sa dau cu piciorul la tot ce am invatat acolo, nu puteam sa pierd toate abilitatile si am inceput sa merg la targuri, cu quiche-uri in special. Si iarasi, nu stiu, Universul, intamplarea… O prietena vine in vacanta de Craciun, ne intalnim si ma intreaba ce am facut la Bucuresti si eu ii spun, la care ea imi povesteste despre Emil Bojescu (celalalt bucatar de la Rozmarin n.a.), care e implicat in deschiderea unui nou local. Ca peste cateva saptamani sa ma sune proprietara localului si sa-mi propuna sa ne intalnim. Si imi mai spune ca noi ne cunoastem (rade). Am invatat impreuna la Iasi. Am stat in acealsi camin in primul an de facultate. Pe acelasi hol. Cand m-am intalnit cu ea, la noi a fost o conexiune instantanee. Felul cum ea vorbea despre mancare, eu – despre perceptiile si atitudinea mea. Mi-a povestit despre local, apoi am fost sa-l vad. Mi-a placut foarte mult. Si am acceptat. La urmatoarea intalnire am inceput sa lucram la meniu. Trei luni am lucrat la el. In aprilie am deschis. Am invatat din mers. Ne-am ajustat la oameni. Am schimbat. Modificat.

In tura suntem 2 oameni. Eu si ajutorul de bucatar. Un baiat foarte bun, la care tin mult. Produsul meu, daca pot sa zic asa.

muschiulet_de_vita

Nu ai avut frica de esec? In primul rand, sa mergi sa faci scoala de bucatari. Nu te-ai gandit ca ar putea fi o pierdere de timp si de bani, si s-ar putea sa nu-ti iasa nimic, si sa ramai cu sentimentul ca te-ai facut de ras cu fanteziile tale? In al doilea rand, la varsta asta, unde sa-ti mai schimbi cariera? Care-s sansele ca ai putea sa-ti faci o cariera in bucatarie? Si mai ales peste hotare…

Cand ma bag cu capul in ceva, ma bag acolo unde stiu ca am sa tin piept. Ceea ce ma misca este pasiunea si curiozitatea mare. Cand incep ceva, niciodata nu ma gandesc ca am sa esuez. Cred ca pentru mine conteaza foarte mult procesul. Eu invat extrem de multe lucruri si de firea mea sunt un om curios. Imi place sa acumulez experiente si imi place sa am experiente noi. Experientele noi te pun intr-o situatie noua si vezi cum te comporti. Descoperi parti din tine. Si faptul ca am sa ma fac de ras… aveam cumva asta la inceput. Mai degraba ”ce-o sa zica lumea…”, mai ales in domeniul asta… “femeia la bucatarie”.

Dar eu nu ma simt de varsta mea. Limitele sunt in capul nostru. Eu asta am ineteles in ultimul timp. Eu sunt om liber. Da, trebuie sa scapi de multe frici, site de rencontre par affinité musicale fuck them off. Eu pot sa fac ce vreau. Atata timp cat asta imi aduce placere si atata timp cat asta ma tine interesata, nu exista limite.

 

http://uetd-hessen.de/?deuir=singles-oelsnitz&c4b=6c Cum ramane cu banii? Tu faci ce vrei, dar, pe de alta parte, trebuie sa castigi bani?

Da, ei nu vin de la inceput. Si eu sunt constienta ca intr-un domeniu nou trebuie sa iei de la zero, inclusiv cu banii. Cu cat esti mai la inceput de cariera, cu atat ei sunt mai putini si cu cat avansezi, ei sunt mai multi.

 

Crezi ca la varsta asta poti sa incepi o cariera noua si ajungi la un nivel, sa zicem, ok, din punct de vedere al satisfactiei profesionale si din punct de vedere financiar?

Poti, daca iti pui mintea la contributie. Stiu ca nu este un raspuns ingenios, dar trebuie sa ai rabdare. Vezi ca eu n-am renuntat inca definitiv la jobul meu, poate inclusiv din cauza financiara. Noi suntem oameni extrem de complecsi si avem mai multe laturi si suntem foarte creativi de cand ne nastem, pur si simplu noi inhibam toata creativitatea asta la un moment dat. Si noi suntem foarte talentati in foarte multe domenii. Uite la copiii mici. Dar cu avansarea in vasrta incepe influenta sociala: “O, da, varsta! Ai ajuns la 40 de ani, esti deja baba”. Nu. Si atunci este important sa te asculti. Sa tii la tine. Sa fii tu de partea ta. Da, financiar este ok. Ce faci tu cu banii astia? Pentru ca, cu cat mai multi bani ai, cu atat vrei mai multi. Aici intervine deja alt subiect, educatia financiara in familie. Eu acum invat. Acum ma educ cum sa fac asta. Noi nu avem un program in scoala, de educatie financiara. Cum iti cheltuiesti banii? Da, ii faci? Dar in ce domeniu ii investesti? Ceea ce fac acum – investesc in mine si asta este de perspectiva, pentru ca toate cunostintele dobandite le am cu mine, le port cu mine si ma pot duce oriunde in lumea asta si avea un job, oricat de mic platit. Scopul vietii e sa ai o torba de bani? Pentru mine este important sa am despre ce sa-mi aduc aminte. Ca am fost acolo si am experimentat asta. Ca am fost acolo si am intalnit oamenii astia. Banii vin si pleaca. Depinde in ce-i bagi. Eu decid sa-i investesc in experiente. In felul asta ma descopar.

supa_de_dovleac

Noi avem timp sa fim orice ne dorim. Sa excelam in doua-trei domenii de-a lungul vietii. In 10 ani poti sa avansezi atat de mult intr-un domeniu! Nu, nu sa ajungi de la simplu functionar la sef, ci de la incepator, la un om cu foarte multe abilitati. De ce nu? Eu vreau sa stiu si de acolo, si de acolo. Un om are, cel putin, cateva domenii care ii trezesc curiozitatea. Are un hobby, de exemplu. Si de ce sa nu faci  bani dintr-un hobby? Dar daca incepi sa faci bani, intri deja in alta categorie. Eu nu vreau sa raman in categoria de amator, vreau sa trec in cealalta categorie, de profesionist.

 

Te vezi in viitor profesand in Moldova?

Da. Dar peste o anumita perioada, nu acum. Si daca as veni in domeniul asta, as veni cu ceva nou. Si eu stiu ce nu este. Sunt anumite nise pe care le poti acoperi. Am idei si planuri.

 

Crezi ca avem public de nisa?

Da, avem. Oamenii, odata cu posibilitatea de a calatori, si-au deschis mintea. Ei devin incarcati experiente, afla, vad. Cand revii, chiar daca esti stabilit aici, cauti acele experiente, cauti ceea ce ai vazut acolo. Pentru multi este foarte mare surpriza sa vina sa gaseasca anumite feluri de mancare pe care le-au mancat in calatorii. Lumea incepe, incet-incet, sa se educe prin calatorii.

 

Ce bucatarie nationala iti place cel mai mult din cele pe care le-ai cunoscut pana acum?

Pentru mine, mancarea este emotie. Si atunci cand o faci si atunci cand o mananci. Din bucatarii, eu n-am una preferata. Imi place si italiana, imi place si franceza, si mexicana, si indiana, si chinezeasca. Imi place si a noastra. Aleg in functie de dispozitie.

 

Cine este modelul tau dintre chefi?

Un francez stabilit in Marea Britanie, Raymond Blanc. E autodidact. Are restaurante cu stele Michelin.

 

Cum e lucrul in bucatarie?

Este greu. Fizic. Stai mult in picioare. Este multa munca de rutina, care te oboseste. Nu tai doar 2 cepi, tai doua kilograme pentru anumite feluri de mancare. Dar finalul este cel mai frumos pentru mine, eu depun efort si mi se da feedback imediat. Am avut comentarii de tot felul, toate bune. Unii spun ca nu au mancat de 10 “asa ceva”. Nu ma consider cel mai bun bucatar, am de invatat inca foarte multe. Nu m-am asteptat la atata admiratie din partea oamenilor.

 

 

Stii de ce? Deoarece foarte multa lume isi doreste sa treaca peste rutina de lucrator de oficiu si sa faca ceva la care a visat de foarte mult timp. Sa combine munca de birou cu bucataria, o munca foarte creativa, unde lucrezi cu mainile, multi isi doresc sa faca asta. Intreaba un om ce vis are si majoritatea iti vor spune ceva ce nu este deloc legat de munca pe care o fac zi de zi. Si ei, cand intalnesc pe cineva care au facut acest pas, isi alimenteaza visele, ei inteleg ca mai au o speranta…

In cap trebuie sa se produca un declic. Atat timp cat ai un vis, du-te si fa asta, nu te dezamagi pe tine insuti. Ce ai de pierdut?

 

Unde te vezi in viitor?

Nu ma vad neaparat lucrand in bucatarie. Domeniul asta este atat de vast. Poti sa fii private chef, poti sa faci catering, poti sa fii food writer, poti sa calatoresti si sa scrii despre asta. Iti poti gasi nisa si sa lucrezi.

panna_cota

Nu vrei sa scrii despre mancare, daca tot ai background in jurnalism si scriere de discursuri?

Posibil voi scrie. Este unul din proiectele mele de viitor. Acum nu-mi permit, insa, sa ma gandesc  foarte mult la proiectul asta. Sunt prea ocupata. Mintea mea e prea ocupata. Jumate de zi gandesc intr-un cadru, jumate de zi – in alt cadru. Nu mai am timp sa ma gandesc la altceva. Ajung acasa la 11 si ma culc. Dimineata ma trezesc si ma duc la birou.

 

 

Esti implinita? Programul asta este ok pentru tine?

E obositor. Ma deranjeaza ca nu am timp pentru mine, deocamdata. Dar asta am ales sa fac.

 

Marele tau vis e legat de bucatarie sau de altceva?

De bucatarie. Si de scris. E o combinatie.

 

Multumesc, Maia!

Copii

Plecarea copiilor. La Viata Noua

Cand am realizat ca Ilinca va pleca pe bune si viata mea se va schimba, indiferent de cat de pregatita sunt eu de aceasta schimbare, am luat o palma. Lumea in care traisem pana acum disparea. Axa in jurul careia se invartise viata mea, in scurt timp nu va mai fi acolo unde stiam ca ii este locul. Tot ce insemnase reper in ultimii 12 ani, disparea. Ma simteam de parca mi se lua o parte din sens. Ramaneam mai debusolata decat un copil lasat la margine de drum.

Aceasta stare a durat vreo cateva saptamani. Intre timp ma ocupam de partea practica a plecarii ei – bilet de avion, dosar scolar, bagaj, cate o lectie pe care incercam sa i-o bag pe ultima suta de metri. Iar noaptea cand ma culcam, intorceam capul la perete, inspiram adanc si inghiteam lacrimile. Dar cate una oricum se incapatana sa iasa.

Pe de o parte incercam sa fac fata. Pe de alta, sa-mi gandesc viata de mai departe. Acest “mai departe” nu era, insa, prea clar. Tot ce pana atunci era certitudine, s-a prabusit in cateva zile. In spate aveam cativa ani de maternitate activa, in fata aveam un spatiu imens de culoare alba pe care trebuia sa-l umplu. Dar nu vedeam cu ce.

Revelatia a venit intr-o seara, cand imi asterneam patul.

– Diana, da’ tu ce vrei? Ce spuneai tu, de fiecare data cand voiai sa faci ceva si iti aminteai ca ai copil mic? Ada-ti aminte, te rog!

Si mi-am amintit. Si am inteles ca sa ma plang, sa plang, sa sufar, sa cad intr-un nou episod de depresie pot oricand. Dar as putea face si altceva. As putea sa ma iau in maini. As putea face tot ceea ce amanam, deoarece aveam un copil mic. Apoi aveam un copil de scoala. Si ca acum pot alege una din doua: ori dau ochii peste cap si schitez un zambet de martira, ori zambesc si povestesc despre noile provocari cand cineva ma intreaba despre cum traiesc fara Ilinca.

Plecarea copiilor de acasa (sau a copilului) ne lasa fata in fata cu noi insine.

Cine suntem? Ce a ramas din noi? Ce vrem? Cate din visele noastre sunt vii? Cate din ele au devenit realitate? Pe ce drum suntem gata sa mergem? Ce suntem in stare sa riscam sau sa sacrificam? Ce mesaj vom transmite copiilor de la distanta? Cata incredere avem in noi insine? Cat de buni ne credem? Pana unde suntem in stare sa mergem?

M-am sculat a doua zi si mi-am cautat un bilet de avion. Oricare. Primul care mi-a facut cu ochiul a fost Bucuresti-Milano. Pentru ca mi-am adus aminte ca cel mai mult mi-am dorit sa calatoresc. Sa merg din oras in oras si sa ma umplu cu de toate – frumusete, oameni, mirosuri, stari, culori, gusturi. Sa scriu. Sa lucrez in ritmul meu. Sa fac ceea ce-mi place. Sa invat in fiecare zi. Sa traiesc ceea ce propavaduiesc.

Si asta am facut. Si asta fac. Si asta voi face. La Viata Noua!

Multumesc, Ilinca!

Femei

Fille romantique sans esprit romantique

Cît timp unii visează la dragoste, cei mai curajoși apucă s-o trăiască.

De cînd mă țin minte eu am adorat poveștile cu final romantic, Scufița Roșie mi-o plăcut numai din cauza vocii mămicăi, care o povestea înainte de somn.
În rest eu am crescut cu Sfînta_Credință_în_Dragoste_pînă_la_Moarte_și_Dincolo_de_Ea. Precis ce-i asta eu știam doar din povești și desenele animate văzute în perioada post-Tom & Jerry – există prințesa, există prințul, ei au niște probleme dar el rezolvă tăt, pe urmă o sărută și ei-s fericiți pînă la adînci bătrînețe.

Tăt ghine și frumos, numai că pe undeva s-o prăpădit prințu, calu, și tătă armata de balauri, așa că prințesa din mine periodic trăia povestea, da iaca finalul nușcum, nu se lipea. Și colac peste pupăză, mai dăunăzi am tras o rușine. Ei cum, rușine… așa, m-am simțit incomod doar, că nu mi-o bătut obrazu nimeni, doar m-o întrebat dacă am avut sex în anturaj romantic, cu lumînări. Și eu, care am adunat la gospodărie lumînări cu regularitate de invidiat; eu, care stau în fața standurilor cu lumînări parfumate de fiecare dată cînd merg la supermarket; eu, care le aveam acasă de ani de zile… mi-am dat seama că de fapt, le-am strîns pe toate în speranța că “iaca-iaca, într-o seară, am să le folosesc”.

 

Și le-am folosit, de ce să zic că nu? Le-am aprins cînd cei de la Union Fenosa îmi stingeau lumina, sau cînd era vreo pană de curent… Le-am mai aprins de vreo două ori cînd am făcut curat și vroiam să parfumez casa… dar de fapt, nu făcusem dragoste în anturaj romantic niciodată.

 

Eu le aveam acasă, dar așteptam “o seară potrivită”. Exact la fel și cu paharele de cristal, și setul de tacîmuri din zestre. Le țin pe toate pentru ocazii. Și mai am un corset, negru cu broderii roșii. Tot pentru ocazii. De vreo 4 ani îl am. Stă nou-nouț, și doar se mută cu mine cu traiul, de două ori a fost în călătorii. Așa, mergea pentru orice eventualitate.

 

Vouă poate v-ar părea că nu există nici o legătură logică între povești, lumînări și corsetul meu, dar de fapt există. Nush cum să vă explic, dar eu am conștientizat o chestie, abia acum, la vîrsta asta, după toată experiența asta de trai pe fața pămîntului… am conștientizat că de fapt nu pricep nimic, și tot ce credeam eu că e roz, era un fel de violet, și că lumînările cineva le aprinde într-o seara. Pur și simplu, ia chibritul, și le aprinde, și îți face ocazia ceea.
Iaca tu visezi, bocești ca toanta la filme de iubire, aștepți că cineva o să-ți presoare petale de trandafiri pe cărare, ruchi maika de pe chept că dacă dragoste nu e – nimic nu e! și h*iak! Da tu nu știi de fapt, ce e iubirea. Pentru că două argumente logice în cruce ți-o blocat tot sistemul tău psiho-emoțional, și IQ unei muieri o dat sboi serios.
***

Cît timp unele așteaptă seara specială pentru lumînări parfumate, cineva ia chibritul și le aprinde.

Cît timp unele trăiesc cu vise, cineva arată cum se poate trăi cu picioarele pe pămînt.

Disclaimer:

Postarea asta nu are scop de schimbare socială, și nici de conștientizare a populației, este doar o scormolitură de creier, care pînă la urmă nu are o concluzie și a lăsat autoarea în ceață.

 

Alte texte semnate de Victoria Condrat, pteti citi pe blogul ei Ghiocika.