Deprecated: Function create_function() is deprecated in /var/www/wp-content/plugins/wordpress-23-related-posts-plugin/init.php on line 440
Browsing Tag

femeia dupa 30 de ani

Din viață

Daca n-ai fi existat, te-as fi inventat, durere

Cu 10 ani in urma, pe vremea asta, stam sprijinita de perete, cu genunchii stransi sub barbie. Era intuneric in jur si eu ma gandeam la ce am facut.

Trecusera cateva zile din seara in care imi anuntasem sotul ca plec. Trecusera luni si luni de zile in care ma duceam la fund. Incet si sigur.

Pana am dat de el. 

Unii spun ca atunci cand dai cu fundul de fund, impactul ciocnirii te propulseaza automat in sus. O fi. La mine insa, datul cu fundul de fund, s-a intins. Si ciocnirea n-a avut loc. Am ajuns acolo taraindu-ma, orbecaind, mai mult moarta decat vie.

Si atunci in capul meu s-a aprins beculetul. Ori te tarai asa mai departe, pentru ca tunelul e lung si ai unde, dar nimeni nu-ti garanteaza ca nu vei muri pe parcurs, ori te iei in maini, macar pe o fractiune de secunda, si decizi sa te ridici in picioare si sa traiesti.

Si m-am luat in maini. Si am decis. O parte din mine a decis. Una foarte inteleapta.

In acea seara, cand sprijineam peretele cu toata durerea din mine si greutatea deciziei pe care o luasem, traisem una din cele mai mari ispite de care era in stare psihicul meu. Sa nu fac prostii, sa raman, sa rabd. In schimb, uite, ce dormitor simpatic ai, uite ce viata calma si previzibila, uite in ce tara curata traiesti, uite ce cartier dragut se asterne dupa geamuri. Ce cauti? Ce mai cauti? Ce-ti mai trebuie? Lasa… Lasa tu toate astea… Vise… Realizari… Tinerete… Viata… E cald? E cald. Ai ce manca? Ai. Ai un loc curat in care sa dormi? Ai. Ce mai cauti, femeie?

Am rezistat ispitei? Da. Am rezistat. Dar mi-a fost frica. Extrem. Nu stiam incotro ma duc, desi reveneam acasa, in tara mea. Nu stiam ce voi face. In capul meu era un singur gand – trebuie sa ma salvez.

Mai strasnic decat atunci nu mi-a fost niciodata, recunosc. Nici atunci cand am ajuns pe masa de nastere. Dar mai rau decat pana a lua acea decizie tot nu mi-a fost niciodata.

Scriu toate astea pentru cei care au decis sa puna punct unei vieti pe care nu o mai pot duce, dar si pentru a-mi aminti mie, in primul rand, ca din orice rau poti iesi, te poti scoate de par, daca vreti, te poti tarai de acolo, in branci, in patru labe, daca nu mai esti in stare sa alergi. Si ca orice astfel de decizie, care iti schimba radical viata, vine la pachet cu o sumedenie de mecanisme de aparare ale subconstientului, care vrea sa ne apere de pericole cu orice pret. Uneori cu pretul sanatatii noastre psihice si fizice, cat de paradoxal n-ar fi. Nu, nu tot ce ne trece prin cap e benefic pentru noi. Si da, barierele, blocajele care apar in capul nostru atunci cand am decis sa schimbam ceva, sunt fenomene normale, care trebuie privite in fata, ascultate, intelese, ca, intr-un final sa le spunem „multumesc, pentru grija” si sa le trimitem la culcare. Si nu invers.

Ceea ce s-a intamplat atunci, la ai mei 20 si ceva de ani, acum mi se pare ceva foarte indepartat si parca rupt din carti, filme si tablouri. Sunt foarte multe detalii, momente, trairi pe care le-am uitat. Ele s-au sters din memoria mea. Asa cum s-au sters durerile nasterii. Un lucru insa il tin minte bine – intr-o seara urlam innebunita si ma intrebam daca asta se va termina vreodata, daca eu voi in stare sa rezist, sa pot, sa trec prin tot ce se intampla. Atunci credeam ca sanse sunt putine. Ma tineam de un fir de ata. Firul care este in fiecare din noi, la prima vedere foarte fragil, dar unicul in stare sa ne scoata din cele mai adanci si intunecate gropi.

Atunci socrul meu, care nu mai stiu de ce sunase, iar eu l-am intrebat in mod automat, mi-a raspuns:

-Ai sa poti. Ai sa treci.

Si am trecut.

Poate acum, dupa 10 ani, ar fi trebuit sa fac o statistica, un tabel al reusitelor, a ceea ce am obtinut, calcand in necunoscut si luandu-mi asupra mea povara deciziilor si libertatilor de care este in stare un om in aceasta viata. Ceea ce am si incercat, de fapt, sa fac. Dar m-am oprit.

Primul gand a fost ca n-am ajuns nicaieri. Ca am pierdut atata timp. Ca am batut pasul pe loc sau m-am invartit in jurul axei mele. Apoi mi-am dat ragaz, am inchis comentatorul din capul meu si m-am uitat inca o data in mine, apoi in oglinda.

Ceva s-a schimbat.

Multe s-au schimbat. Dar tot atat de multe au ramas sa fie schimbate. Si acum, de cate ori ma gandesc ca nu, nu voi putea, nu voi rezista, ca nu stiu cum sa fac si incotro s-o apuc, imi aduc aminte ca eu am fost deja la fund si am avut putere sa ies de acolo. Fie si pe branci. Dar am iesit. Pentru ca intuaim – daca raman unde sunt, mor.

Daca ati luat azi o decizie, ati facut un pas din groapa, ati sarit peste sant, dar in fata vi se asterne o noapte adanca si fara de sfarsit, nu va temeti. Dimineata vine. E unul dintre putinele lucruri pe care pot sa vi le promit.

Dimineata vine. Soarele rasare. Cat de banal n-ar suna asta, dar asa este.

Eu, insa, nu va pot promite ca din clipa in care veti vedea rasaritul, totul se va schimba. Multe se vor schimba, insa nu intr-o clipa. Si durerea va mai fi. Dar de data asta, altfel de durere. Durere de la cresterea tesutului muscular al sufletului. Asa devenim mai puternici.

 

Text: Diana Guja

Foto: Alex Bred pentru Women SUV Maraton

totaluri, inainte de 35 de ani
Jurnal

Totaluri, inainte de 35

La 25 de ani iti este mai usor sa scrii despre cele 25 de lectii invatate pe parcursul vietii. In ajun de 35, e mai complicat. Lectii sunt mai putine, contrar asteptarilor. Dar mai complexe. Iar concluzia este una – stii inca atat de putine despre viata, incat uneori ti-e teama ca aceasta s-ar putea termina pe neprins de veste, iar tu vei fi abia la inceputul cursului. Una peste alta, am facut cateva totaluri, inainte de 35.

Azi cred ca nu i-as scrie nicio scrisoare celei care am fost la 20 de ani. Pentru ca nici nu sunt sigura ce as putea sa-i spun. Inca testez. Inca invat. Unele lectii mi s-au dat atat de greu, incat realizez ca nu sunt gata sa vorbesc despre ele unei pustoaice de 20 de ani.

Unicul lucru care nu s-a schimbat, ba chiar s-a amplificat, este ca nu sunt niciodata multumita de mine. Mai ales acum, cand intelegerea unor fenomene a devenit atat de acuta, incat imi dau seama ca mai am ani si ani de invatat, ca sa ajung acolo.

Cu anii, desi am devenit o persoana, mai mult sau mai putin, publica, numarul oamenilor din jurul meu s-a redus. Prieteniile nu se testeaza la nevoie. Si nici la bucurie. Adevaratul test este acesta. Si, credeti-ma, raman atat de putini, ca-ti ajung degetele de la jumate de mana ca sa-i numeri. Orice iesire in public consuma, orice aparitie in emisie directa, streseaza. Pierzi celule nervoase, kilograme. Dar si prieteni. Foarte putini sunt cei care au suficienta intelgenta emotionala, ca sa inteleaga cat este de importanta sustinerea lor anume in astfel de momente. Cat este de important sa trimiti un cuvant de incurajare chiar atunci. Ca un simplu: „Sunt cu tine”, poate schimba totul. Poate rasturna munti si opri furtuni. Si da, dupa fiecare aparitie la tv, eu, in primul rand, o sun pe mama sa o intreb cum a fost.

Sun zile cand viata ma sperie. Cand totul imi pare extrem de complicat sau fara sens. Ca orice as face, nu duce nicaieri. Atunci devine insuportabil. Si imi imaginez ca aceste dubii nu vor disparea atat cat imi va lucra capul. Daca este vreo solutie? Solutia mea este sa respir. Adanc. Si sa ma contrez pe respiratie pentru cateva minute. Ajuta.

Cautarea este infinita. Noi doar trecem prin ea. Nu-i cred pe oamenii care zic ca au gasit ceea ce au cautat. Daca ai gasit, inseamna ca nu mai traiesti. Ca nimic in tine nu se mai misca. Nature morte. 

Eu nu cred in cartile exaltate despre dezvoltarea de sine. Nu cred in toate aceste femei ingrijite, care ne povestesc despre renastere. Nu cred in povestile de succes a oamenilor care au plecat in lumea mare si s-au regasit. Pentru ca ni se ascunde, intentionat sau nu, cealalta parte a povestii. Ce urmeaza? Dupa ce te-ai regasit, facand inconjorul lumii, ce urmeaza? Dupa ce s-a renascut femeia din tine, ce faci? Dupa ce ai citit toate articolele si cartile de dezvoltare personala, ce urmeaza? Urmeaza ceea ca oricum trebuie sa mananci si sa ai un acoperis deasupra capului.

Urmeaza sa lucrezi. Asta e raspunsul la toate intrebarile. Sa lucrezi cu placere. Cu cap. Intelegand, ce faci si de ce faci. Toti cei care va vor spune ca puterea gandului e suficienta si ca universul o sa va ajute, in timp ce stati si priviti seriale, trebuie inchisi.

In ultimii ani am trecut prin mai multe faze a intelegerii partii din mine prin care ma identific ca femeie. Am trecut si prin statia energiilor feminine. Statia care ne spune ca femeia trebuie sa se ingrijeasca doar de partea interioara a vietii, casei, familiei. Am citit si eu articole. Carti, pe care niciodata n-am apucat sa le duc pana la capat. Am testat. Am facut exercitii. Dar natura n-o amagesti. Pentru ca ea ne-a facut intr-un anumit fel. Pe fiecare in parte. Vorba ceea, de tine nu fugi. Si una dintre cele mai mari reusite a ultimului an, este ca am acceptat cine sunt. Ca nu mai caut copite de cai morti. Si ca, in sfarsit, imi place ceea ce sunt, chiar daca stiu ca mai am ce imbunatati.

Am inceput sa ma gandesc la batranete. Cum voi trai atunci? Din ce voi trai? Ce abilitati trebuie sa-mi dezvolt, ca sa ma pot intretine. Acum sunt mai constienta ca niciodata ca viata, pe langa faptul ca e aici si acum, are destul de multe sanse sa fie si peste 50 de ani. Si e de responsabilitatea fiecaruia sa se gandeasca de azi cum sa-si asigure o batranete decenta. Eu, de exemplu, nicio clipa nu m-am gandit ca fiica mea va trebui sa-si asume aceasta parte.

Copiii sunt importanti. Foarte importanti. Dar, pe langa ei si dincolo de ei, exista viata.

Totul se face cu oameni. Si totul se distruge de ei. Aveti grija cu cine va inconjurati.

Cel mei greu este sa-ti ramai fidela. 

***

Filmele care m-au influentat:

 

Foto: Moldo Crescendo Classical Music Festival

Femei

Dragostea a murit! Traiasca dragostea!

In ultimul timp, in mediul in care imi duc viata, extins si peste hotarele Moldovei, observ tot mai mult tendinta de refuz a relatiilor. Am amici, femei si barbati, care nu s-au angajat in relatii de 5-10-12 ani. Comunicarea lor cu sexul opus este ori prietenie, ori flirt nevinovat, urmat de sex, fara efectele secundare si complicatiile, dar si angajamentul pe care le aduce un cuplu. Femeile si barbatii nu mai cauta dragostea cea salvatoare, care sa le rezolve toate problemele existentiale, sa le trateze fobiile, sa-i absoarba, sa-i imbete si sa le promita vesnicia. Ei au descoperit ca viata are mult mai multe de oferit, in afara sau pe langa bucuriile si frustrarile unei povesti de dragoste.

Cu anii, cu experienta, vrei nu vrei, scepticismul devine a doua ta natura. Stii ca fiecare poveste are sfarsit. Stii ca viata nu este o comedie romantica. Stii ca facturile nu le anuleaza nimeni. Si mai stii ca timpul tau pe acest pamant este calculat si ca trebuie sa alegi. Prietenele mele divortate, intrebate cum isi imagineaza o noua relatie de durata, raspund in unanimitate: „Numai nu intr-o casa.” Femeile care au aflat gustul libertatii, gustul serilor in care pot sa aleaga intre a iesi la un vin cu fetele, a merge la sala sau a merge acasa si a se bucura de singuratate dupa o zi de lucru si alergatura, nu mai vor sa se intoarca la regimul job-casa-concedii impreuna. Ele vor sa ramana cu partea frumoasa a lucrurilor si nimeni nu poate sa le judece pentru aceasta alegere. Cel mai important, insa, este ca ele au descoperit cum e sa construiesti o relatie cu tine insati si cata placere iti poate aduce comunicarea cu persoana ta. Si, credeti-ma, femeile care au ajuns la acest tip de comunicare, vor alege foarte minutios cui sa faca loc langa ele.

In aer pluteste o schimbare. Oamenii acum nu iubesc mai putin. Ei iubesc altfel. Daca inainte dragostea era o apa rezervata in exclusivitate cuplului, in care acesta intra pana apa ii ajungea peste cap, ca sa iasa la suprafata numai pentru secvente scurte pentru a lua o gura de aer, acum dragsotea a devenit un bun universal. Ea a iesit din imbratisarile inabusitoare si posesive ale iubitilor si iubitelor, ca sa treaca in atasamentul profund fata de sine, in relatiile de prietenie, amicitie, in dragostea pentru natura, animale, arta, filosofie, religie, yoga sau orice altceva. Ea a trecut in cuvintele noastre si in actiuni, in felul in care privim umanitatea si vrem sa avem grija de ea, in pofida mizeriei si razboaielor care o macina.

Nu, nu vreau sa spun ca femeile nu mai vor sa fie iubite, nu iubesc si nu cauta iubire. Iubesc. Si vor sa fie iubite. Relatiile insa au capatat o alta dimensiune. Ele nu mai sunt sensul existentei unei femei, unica valuta, unicul plan de investitii. Relatiile de dragoste sunt acum un bonus, un „ceva” ce le poate imbogati viata, aduce un plus de sare, de cunoastere. O apa in care vrei sa intri doar dupa ce ai invatat sa inoti si sa respiri la adancime.

 

Foto: acest selfie a fost facut vara asta la Porto Venere/Italia si reprezinta fericirea de a fi in cea mai buna companie posibila – compania ta.

Din viață

Da’ cum acolo la singuri cu iubirea?

Deci, mamele singure si relatiile cu barbatii in scop romantic. Da, ele exista. Si da, mamele singure nu pun cruce pe viata lor personala, desi uneori aceasta parte a vietii e ultimul lucru la care vrei sau ai putere se te gandesti.

Experienta mea, cu siguranta, nu este cea mai exemplara, dar, bazandu-ma pe ea, am ajuns sa fac niste concluzii la tema respectiva. Deci, aleatoriu:

  1. Faptul ca esti o mama singura nu reprezinta un minus in ochii barbatilor. Dimpotriva, deseori ei vad un plus in asta. De ce? Haideti sa-i intrebam pe ei.
  2. Copilul este un filtru de barbati tare bun. Sa nu va ganditi aici la scene din filme, unde copilul apare in timpul celor mai interesante scene si maturii sunt nevoiti sa inventeze scuze sau sa se inveleasca cu plapuma, covorul sau draperia, iar barbatul trebuie sa se gandeasca daca mai vrea sa treaca printr-o astfel de incercare. E vorba de cele mai banale situatii din viata unei mame singure, care nu sunt intelese, acceptate sau digerate de toti barbatii. Un exemplu ar fi serile in care copilul este si va ramane o prioritate (ma rog, cu exceptia unor ocazii speciale, stabilite din timp). Daca un barbat nu intelege de ce baita si culcatul unui copil sunt mai importante decat el si, mai mult, iti vocifereza aceste intrebari – larideri. Cu astfel de barbat departe n-ai sa ajungi.
  3. Un barbat poate fi foarte de treaba, dar numai in afara casei tale si departe de copilul tau. In astfel de situatii trebuie sa cantaresti bine ce vrei – un barbat la casa si un partener care sa te poata ajuta in cresterea copilului sau un tip cu care sa petreci vesel timpul, atunci cand iti permite programul. Deci, iarasi, ajungem la prioritati.
  4. Nu toate mamele singure vor „sa-si refaca viata”. Deseori discut la aceasta tema cu prietenele care isi cresc singure copiii. Parerile sunt impartite. Unele isi doresc o viata de familie. Altele nici nu vor sa auda. Din a doua categorie, de obicei, fac parte femeile care au fost deja intr-o casnicie sau cele care, fiind singure cu un copil, au un iubit care locuieste separat. Majoritatea isi doresc ca acest iubit sa-si continuie viata in propriul spatiu locativ. Motivele sunt si ele foarte practice si aproape de pamant – prezenta unui barbat este mai placuta in afara casei, cand nu trebuie sa te gandesti in fiecare zi ce sa gatesti pentru el, cand sa-ti faci timp sa-i calci camasile si sa-i asculti problemele de la serviciu. Poate suna cinic, dar asta e realitatea. Cand ai de intretinut o gospodarie si un copil, cand mai vrei sa-ti injghebi o cariera, cand nu esti indiferenta fata de evenimentele culturale si descoperirea destinatiilor noi, cand adori serile in care poti ramane singura cu un pahar de vin si ganduri existentiale, perspectiva unui barbat care necesita tot atata atentie, cat si copilul, nu-ti mai pare deloc una luminoasa. Si pentru ca aud deja din randurile din spate soapte de genul: „Dap’ barbatul singur poate sa gateasca, sa-si calce camasile, sa faca piata”, vreau sa va indispun – nu va amagiti. Daca n-o sa-i calcati camasile, o sa apara altceva. Nimeni inca nu a anulat al doilea job al femeii, neremunerat si fara concedii anuale platite – casa.
  5. Aveti grija cand un barbat, dupa doar 3 saptamani de intalniri, vrea sa va cunoasca copilul si incepe sa vorbeasca despre mutatul impreuna. Eu stiu, cand esti singura si ai responabilitatea cresterii unui copil, care cuprinde in ea totul, de la angajamentele materiale si financiare pana la cele emotionale, sunt zile cand vrei sa mai ai o pereche de umeri, care sa poata duce cu tine aceasta povara. Dar, stop, nu te grabi. Un barbat care insista prea mult, care nu se intreaba daca esti pregatita sa-l prezinti copilului, daca copilul il va accepta sau de cat timp va avea nevoie ca sa se simta in largul sau alaturi de el, este un barbat care nu a crescut suficient sau, mai grav, un potential abuzator.
  6. Nu exista reguli cand si cum trebuie sa prezinti un iubit copilului. Acest moment oricum vine. Iar daca nu vine, nu trebuie fortat. Sunt barbati care nu vor sa aiba treaba cu copilul tau, ei niciodata nu te vor intreba de el si, in genere, sa vor purta de parca ai fi o femeie fara niciun angajament. Acestia pentru mine tot sunt din categoria – larideri. Or, un copil e parte din tine, din viata ta, din felul tau de a fi. E imposibil sa te rupi din realitatea, din natura ta de mama. Chiar daca seara vei fi cu el intr-un local, la plimbare, in pat sau pe malul marii, ramai mama. Si cat de bine nu ti-ar fi, undeva, in adancuri, tot la copil te gandesti: „a mancat?”, „a dormit?”, „il mai doare burta?”. Un barbat matur, teafar, intergu va intelege asta si te va accepta cu tot acest bagaj de emotii si responsabilitati.
  7. Ce imi lispeste mie personal cel mai mult din viata cu un barbat? Discutiile. Vocea de barbat in casa. Straniu, dar anume asta si nu faptul ca in doi e mai usor. Nu sexul regulat si cu placere. Nu posibilitatea de a avea un partener de plimbari si iesiri. Nu. Cel mai multi imi lipsesc discutiile cu un matur de sex opus. Schimbul de idei. Povestile. Visurile impartasite. Planurile de viitor. Comune sau ale fiecarui in parte. Dezbaterile. Jocurile de cuvinte. Ironiile. Cinismul meu pus in practica si o pereche de urechi bune care sa poata gusta din el cu placere si o gura condusa de creier, care sa-mi arunce replici pe masura. Bataliile intelctuale. Asta imi lipseste cel mai mult. Si asta e cel mai greu de gasit.
  8. Si, sa nu uit. Aveti grija cu cine va legati. Mamele singure sunt o prada foarte buna si usoara pentru tot felul de barbati infantili, baieti ai mamei, genii nerecunoscuti, artisti nerealizati, care iaca-iaca vor lua Oscarul, Pulitezerul sau alt premiu important, narcisisti si dependenti de tot felul. Lipsa unui spate barbatesc, a unui umar pe care sa pui capul si sa oftezi adanc, iluzia ca un barbat la casa este mare dar de la Dumnezeu si ca in mainile tale orice bucata de lut se va transforma in aur curat, face ca multe mame singure sa-si ia in carca un parazit, pe care sa-l taraie cu dublu efort decat e nevoie sa-si creasca singura copilul. Cand cordul meu zvacneste a nebunie curata, creierul repede isi da o palma, in forma cuvintelor mamei:„Vrei sa cresti pe cineva? Ai un copil, creste-l”.
  9. Cuvantul meu de incheiere este scurt, clar si cuprinzator: un copil nu este un impediment pentru viata intima a mamei sale. Iubiti, dragi mamici si lasati-va iubite. (Dar aveti grija de cine si cum.)

 

Imagine: Pinterest

Femei

Eleganta de dupa 30

Intr-o zi, cu vreo doi ani in urma, in microbuzul care ma duce in treaba mea, urcase o doamna. Sa fi avut peste 40 sau poate 50 deja? Doamna purta o fusta-creion de culoare neagra, o bluza din matase cu maneci lungi. Afara nu mai era vara. Dansa avea parul tuns care, de un saten abundent. O gura rujata. O poseta asortata. Si pantofi eleganti. Numic in plus. Nimic in minus. Tot timpul cat a fos in maxi-taxi o priveam cu nesat. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era si este inca cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o in acest oras. Si nu tin minte ce trasaturi avea. Nu m-am uitat la unghii, la inaltime sau culoarea ochilor. Stiu doar ca era extrem de eleganta. O eleganta care te innebuneste prin simplitatea liniilor, prin calitatea stofei, prin lungimea perfecta. Atunci mi-am dat seama ca am uitat cum arata o femeie eleganta. Cum arata o femeie imbracata in fusta si bluza. Fara efecte speciale. Fara straluci si gablonzuri. Fara sunculite disimulate nereusit sub stofe sintetice in culori psihadelice. O femeie frumoasa. Simplu de frumoasa. Cand a coborat am vrut sa plang. Am simtit de parca mi se ia din viata notiunea de femeie. A fost ea reala? A fost o naluca?

Eu am crescut la umbra femeilor elegante. Mama, sora bunicai, matusile din Romania – pe toate le pastrez in memorie prin siraguri de margele, croieli pe masura, manusi fine, parfumuri memorabile si un vino-ncoa’ care le prindea foarte bine. Si care era inemitabil, tot atat de inimitabil ca gestul unei verisoare indepartate, venite intr-o vara de peste Prut, pe care o pandeam diminetile cum isi bea cafeaua si fumeaza tigara. Eu aveam 6 ani. Ea vreo 17.

O prietena imi marturisise recent ca vrea sa arate de varsta ei. O fi poate o dorinta care apare la toate femeile dupa 30? Si eu vreau sa arat de varsta mea. In capul meu, in intelegerea mea a lumii, o femeie de varsta mea este o femeie eleganta. O femeie care poarta bluze. Si fuste. Si ochelari de soare fini. Si rochii. Rochii nu din astea din care sunt pline toate magazinele. Rochii altfel. Rochii cu linii simple, din stofe pentru o viata, cu lungimi perfecte.

In mine a inceput sa cresaca un sentiment nou. Ca totul abia incepe.

foto: Renee Perle de Jeacques Henri Lartigue

Femei

Moartea papusii-transformer

Habar n-am la ce se gandeau fetele pe la 12-14 ani, eu insa, ma gandeam cum as arata blonda, cu par lung si drept si cum baietii ar tabari peste mine la bulgareala. Ma vedeam intinsa pe zapada, foarte dramatica, cu parul valvoi. Si foarte enigmatica. Si neaparat in rochie lunga, rosie, de catifea. Ce cautam eu la scoala in rochie rosie, lunga, de catifea, imaginatia mea nu-mi explica prea bine.

 

La 15 ani am incetat sa ma visez blonda. Eram indragostita de Iulian. Si pana azi imi place sa cred ca era reciproc.

 

Pe la 16, ma visam o depravata, din cele de care vazusem in filmele despre New York-ul anilor ’80. Victor, marea mea pasiune din liceu, ma iubea pe mine si pe o fata care invata foarte rau, fuma, bea, nu venea la lectii. Si toate astea fiind in clasa 10. Eu am inteles ca Victor o iubeste pe ea mai mult. Voiam sa pot fi si eu ca ea. Voiam sa ma iubeasca pe mine tot asa. Sau chiar mai mult.

 

La 18 ani, cand in fata Universitatii de Medicina, primul meu barbat imi intindea, deloc galant, papucii, voiam sa fiu el. Sa ies din mine, ca dintr-un dulap, si sa intru in baiatul blond, care isi dorea mai mult decat orice pe lume sa fie de 1.80 m.

 

Pe urma au fost momente cand am vrut sa am cu 20 de kg mai putin, sa stiu matematica superioara, sa fiu nu stiu cum asa, numai nu cum sunt, sa am cu 10 cm mai mult, sa pot fi fata ceea de peste drum la care acum se uita, sa am cu 5 ani mai putin sau cu 10 mai mult.

 

Am vrut sa pot fi pentru toti tot. Si orice. Orice si-ar dori. Un cameleon. O papusa-transformer.

 

Erau zile cand mi-as fi scos pielea de pe fata, asa cum si-o scot unii actori din filmele cu spioni, sa-mi bag un program nou in cap, sa apas pe un butonas, ca sa mi se lungeasca picioarele si sa mi se dilueze caracterul.

 

Cel mai greu mi-a fost atunci cand nu stiam in ce sunt gata sa ma schimb. Cand omul nu-mi da niciun indiciu. Cand nu stiam ce fel de femeie trebuie sa fiu pentru ca sa vrea, sa incerce, sa ramana. Cand aveam un fata un zid pe care era scris cu litere grase „Tu nu esti aceea”.

 

Dar spune-mi cum, cum e aceea? Si eu voi fi. Orice iti doresti. Iar sufletul meu ti-l las ca bonus. Ca nimeni nu poate sa mai aiba asa un suflet.

 

Vorbeam ieri cu o prietena si-i spuneam ca am observat ca dupa 30 de ani fac tot mai putin efort sa impresionez. Sa demonstrez ceva. Ca am devenit expresia exterioara a ovulului, descris de Lupul Sur. O capcana chimica. Ca toate dorintele de transformare au murit din lipsa de alimentatie. Ca simplul fapt ca am intrat intr-o camera, il vad suficient de convingator pentru oricine.

 

Citeam undeva ca de la 30 de ani, femeia se apropie de apogeul sexualitatii sale. In fine, chiar daca nu citeam, as fi simtit-o. Si poate din cauza concentratiei periculoase de hormoni, care te duce ca o sanie cu zurgalai, trasa de cai innebuniti, in punctul zero a fiintei tale, ajungi sa fii atat de plina de tine, in cel mai frumos sens, incat nu poti sa vrei sa fii altcineva.