Browsing Tag

femeia dupa divort

Din viață

Daca n-ai fi existat, te-as fi inventat, durere

Cu 10 ani in urma, pe vremea asta, stam sprijinita de perete, cu genunchii stransi sub barbie. Era intuneric in jur si eu ma gandeam la ce am facut.

Trecusera cateva zile din seara in care imi anuntasem sotul ca plec. Trecusera luni si luni de zile in care ma duceam la fund. Incet si sigur.

Pana am dat de el. 

Unii spun ca atunci cand dai cu fundul de fund, impactul ciocnirii te propulseaza automat in sus. O fi. La mine insa, datul cu fundul de fund, s-a intins. Si ciocnirea n-a avut loc. Am ajuns acolo taraindu-ma, orbecaind, mai mult moarta decat vie.

Si atunci in capul meu s-a aprins beculetul. Ori te tarai asa mai departe, pentru ca tunelul e lung si ai unde, dar nimeni nu-ti garanteaza ca nu vei muri pe parcurs, ori te iei in maini, macar pe o fractiune de secunda, si decizi sa te ridici in picioare si sa traiesti.

Si m-am luat in maini. Si am decis. O parte din mine a decis. Una foarte inteleapta.

In acea seara, cand sprijineam peretele cu toata durerea din mine si greutatea deciziei pe care o luasem, traisem una din cele mai mari ispite de care era in stare psihicul meu. Sa nu fac prostii, sa raman, sa rabd. In schimb, uite, ce dormitor simpatic ai, uite ce viata calma si previzibila, uite in ce tara curata traiesti, uite ce cartier dragut se asterne dupa geamuri. Ce cauti? Ce mai cauti? Ce-ti mai trebuie? Lasa… Lasa tu toate astea… Vise… Realizari… Tinerete… Viata… E cald? E cald. Ai ce manca? Ai. Ai un loc curat in care sa dormi? Ai. Ce mai cauti, femeie?

Am rezistat ispitei? Da. Am rezistat. Dar mi-a fost frica. Extrem. Nu stiam incotro ma duc, desi reveneam acasa, in tara mea. Nu stiam ce voi face. In capul meu era un singur gand – trebuie sa ma salvez.

Mai strasnic decat atunci nu mi-a fost niciodata, recunosc. Nici atunci cand am ajuns pe masa de nastere. Dar mai rau decat pana a lua acea decizie tot nu mi-a fost niciodata.

Scriu toate astea pentru cei care au decis sa puna punct unei vieti pe care nu o mai pot duce, dar si pentru a-mi aminti mie, in primul rand, ca din orice rau poti iesi, te poti scoate de par, daca vreti, te poti tarai de acolo, in branci, in patru labe, daca nu mai esti in stare sa alergi. Si ca orice astfel de decizie, care iti schimba radical viata, vine la pachet cu o sumedenie de mecanisme de aparare ale subconstientului, care vrea sa ne apere de pericole cu orice pret. Uneori cu pretul sanatatii noastre psihice si fizice, cat de paradoxal n-ar fi. Nu, nu tot ce ne trece prin cap e benefic pentru noi. Si da, barierele, blocajele care apar in capul nostru atunci cand am decis sa schimbam ceva, sunt fenomene normale, care trebuie privite in fata, ascultate, intelese, ca, intr-un final sa le spunem „multumesc, pentru grija” si sa le trimitem la culcare. Si nu invers.

Ceea ce s-a intamplat atunci, la ai mei 20 si ceva de ani, acum mi se pare ceva foarte indepartat si parca rupt din carti, filme si tablouri. Sunt foarte multe detalii, momente, trairi pe care le-am uitat. Ele s-au sters din memoria mea. Asa cum s-au sters durerile nasterii. Un lucru insa il tin minte bine – intr-o seara urlam innebunita si ma intrebam daca asta se va termina vreodata, daca eu voi in stare sa rezist, sa pot, sa trec prin tot ce se intampla. Atunci credeam ca sanse sunt putine. Ma tineam de un fir de ata. Firul care este in fiecare din noi, la prima vedere foarte fragil, dar unicul in stare sa ne scoata din cele mai adanci si intunecate gropi.

Atunci socrul meu, care nu mai stiu de ce sunase, iar eu l-am intrebat in mod automat, mi-a raspuns:

-Ai sa poti. Ai sa treci.

Si am trecut.

Poate acum, dupa 10 ani, ar fi trebuit sa fac o statistica, un tabel al reusitelor, a ceea ce am obtinut, calcand in necunoscut si luandu-mi asupra mea povara deciziilor si libertatilor de care este in stare un om in aceasta viata. Ceea ce am si incercat, de fapt, sa fac. Dar m-am oprit.

Primul gand a fost ca n-am ajuns nicaieri. Ca am pierdut atata timp. Ca am batut pasul pe loc sau m-am invartit in jurul axei mele. Apoi mi-am dat ragaz, am inchis comentatorul din capul meu si m-am uitat inca o data in mine, apoi in oglinda.

Ceva s-a schimbat.

Multe s-au schimbat. Dar tot atat de multe au ramas sa fie schimbate. Si acum, de cate ori ma gandesc ca nu, nu voi putea, nu voi rezista, ca nu stiu cum sa fac si incotro s-o apuc, imi aduc aminte ca eu am fost deja la fund si am avut putere sa ies de acolo. Fie si pe branci. Dar am iesit. Pentru ca intuaim – daca raman unde sunt, mor.

Daca ati luat azi o decizie, ati facut un pas din groapa, ati sarit peste sant, dar in fata vi se asterne o noapte adanca si fara de sfarsit, nu va temeti. Dimineata vine. E unul dintre putinele lucruri pe care pot sa vi le promit.

Dimineata vine. Soarele rasare. Cat de banal n-ar suna asta, dar asa este.

Eu, insa, nu va pot promite ca din clipa in care veti vedea rasaritul, totul se va schimba. Multe se vor schimba, insa nu intr-o clipa. Si durerea va mai fi. Dar de data asta, altfel de durere. Durere de la cresterea tesutului muscular al sufletului. Asa devenim mai puternici.

 

Text: Diana Guja

Foto: Alex Bred pentru Women SUV Maraton

Independenta financiara, cele mai dulci cuvinte pentru o femeie
Din viață

Independenta financiara, cele mai dulci cuvinte pentru o femeie

Vreau sa va povestesc despre ceea ce simt de cate ori intru in magazin si pot cumpara ceea de ce copilul meu are nevoie. Sau, pur si simplu, vrea. Un sentiment de putere si incredere in fortele proprii, cand stiu ca ii pot cumpara orice. Chiar si acel pachet de unt President, pe care copilul meu il adora, dar care e mai scump decat untul moldovenesc. Sau o bucata de cascaval. Sau un pachet de biscuiti, care nu sunt necesari, dar care i-a facut cu ochiul. Sau un kilogram de banane. Nu o banana, nu doua. Un kilogram odata. Si iaurtul de baut Danone, in loc de o copie trista si foarte dulce (nu zic ca Danone e cel mai bun, dar cand copilul are pofte, n-are sens sa te certi cu el in magazin, astepti sa ajungi acasa ca sa-i explici bazele unei alimentatii sanatoase si asta nu in ziua in care i-ai cumparat un iaurt, ca sa nu-i stea in gat). Si toate aceste mici ghidusii, neimportante poate pentru oamenii seriosi, dar atat de esentiale pentru mamele care intra in magazin de mana cu un copil, au devenit posibile pentru ca eu mi-am obtinut independenta financiara.

Acel sentiment este de milioane. Ba nu, cred ca niciun milionar nu se simte asa cum se simte o mama care a putut iesi din cercul vicios al unei casnicii sau relatii esuate, a jelirii de sine, a victimizarii, a negasirii locului in noua lume din jurul ei, a vesnicii lipse de bani, a dependentei financiare si care sta acolo, in fata frigiderului cu unt si stie ca il poate lua pe oricare, fara a se uita la pret. Pentru ca ea, in sfarsit, a putut sa castige banul ei. Care i-a dat putere. I-a validat abilitatile. Talentele. Rabdarea. Si curajul. Banul care i-a dat incredere ca ea poate sa-si creasca copilul si sa-i ofere tot ceea de ce are nevoie.

Desi, acum, cand intru in magazin, nu mai caut unt sau iaurt, ci aleg bomboanele pe care i-ar placea sa le gaseasca in urmatorul colet, sentimentul cela – si cald, si rece, si fierbinte, si de toate culorile – ca eu castig suficienti bani ca sa-mi pot hrani si imbraca copilul, este de nedescris. Si de neredat.

Si stiti, chiar si acum, peste atatia ani in care am reusit sa-mi ling ranile si sa ma ridic, intrand in magazin, sunt recunoscatoare vietii pentru fiecare lectie oferita. Pentru ca datorita lor, cand ma opresc in fata casieritei, eu am ce scoate din buzunar. Mult, putin. Nu conteaza. Conteaza ca e al meu. Rodul efortului si muncii mele. Pentru care nu am a da socoteala. Si pentru care nu trebuie sa cer permisiune.

Dar nu intotdeauna a fost asa. Au fost zile si luni cand credeam ca nu ma voi descurca niciodata. Ani in care am fost redusa. In care m-am redus. Ani in care eram, practic, dependenta financiar de tatal copilului. Cand pierdusem orice reper dincolo de peretii casei. Acumulasem kilograme. Pierdusem abilitati. Si, cel mai grav, pierdusem increderea in mine. Si orice aminitire din viata de pana atunci. Viata in care eram curajoasa si credeam ca totul e posibil.

Au trecut ani. Ani de tot felul. Ani in care a trebuit sa ma imping ca sa-mi gasesc de lucru, de oricare, pentru ca era slut cu banii, dar si cu capul, care prindea mucegai. Ani in care am fost nevoita sa ma adun si sa absolvesc facultatea (am absolvit-o cand Ilinca avea 5 ani, acumuland cea mai mare medie din promotie, deci se poate si cu copil).

Ani in care am invatat foarte-foarte multe, de la a traduce la intalnirile observatorilor internationali cu politicienii, la reporterie si productie de televiziune pana la cum se administreaza un proiect in IT. Si nu stiam nimic, dar nimic. Cinci ani de stat acasa si-au lasat amprenta. Nu mai credeam ca pot face altceva decat sa cresc copilul. Desi, daca te-ai gandi, pentru a creste un copil e nevoie de viziune, de un spirit alert, de invatare continua. Eu, insa, nu mai aveam nimic din astea. Eram doar o mama-asistenta, care schimba scutece, fierbe terci, scoate copilul la plimbare sau il duce la gradinita. Mai mult nu puteam. Nu mai credeam ca pot si altceva.

As vrea sa va pot spune ca a fost o scuturatura, ceva care mi-a deschis ochii, ce m-a determinat sa ma schimb, sa-mi revad prioritatile, viata, sa ma intreb incotro si cand. Dar nu a fost asa. Totul s-a intamplat in etape, cu pasi mici. Si totul s-a intamplat cu oameni. Nu, nimeni nu m-a luat de mana sa-mi spuna ce trebuie sa fac. Sau sa-mi propuna ajutor. Pur si simplu, se intampla sa intalnesc oamenii potriviti. De aceea ca eram deschisa. Insetata de comunicare, desi cam speriata. Dupa cinci ani de viata de casnica, abilitatile mele de socializare nu erau tocmai la maxim. Imi era rusine sa apar undeva singura. Credeam ca toti vad cat de ridicola si nelalocul meu sunt. Dar ma impuneam. Inchideam ochii si paseam.

Spuneam „da” la tot felul de oferte de munca. Unele fara niciun viitor. Pana am inceput sa am contracte de scurta durata care plateau bine. Apoi joburi stabile, cu salarii decente.

Spuneam „da” chiar si atunci cand habar nu aveam cum se face. Invatam din mers. Pentru ca nu aveam de ales. Ba da. Aveam. Sa ma intorc la mama pe canapea si sa continui sa fiu dependenta de alimentele fostului sot. Cu care putea sa se intample orice.

Nu a fost usor. Dar cand ma uit in urma, asta nu se mai vede. Greutatile se uita, ca si durerile nasterii. Au ramas doar amintiri frumoase din vacantele la mare cu Ilinca, de la zilele ei de nastere, care au fost asa cum si le-a dorit, toate acestea fiind posibile pentru ca intr-o zi ceva s-a miscat in mine si eu am decis sa merg. Mai intai unde ma vor duce ochii, apoi spre o destinatie mai concreta.

Aceasta destinatie concreta este stabilitatea financiara, care e o adevarata provocare atunci cand alegi viata de liber profesionista. Dar daca exista un scop, care e motorul tuturor rachetelor spre planete inca nedescoperite, atunci exista si energie. Si daca in ultimii ani scopul era sa ofer paine cu unt copilului meu, dar si o prajitura in oras, o carte, un film, acum scopul este sa-mi ofer mie libertatea miscarii in care s-o pot antrena si pe ea.

Sunt inca foarte multe lucruri pe care nu le cunosc. Si inca mai spun „da”, apoi invat din mers. Inca mai inchid ochii si pasesc. Uneori ma simt ridicola. Dar viata a devenit, in totalitatea ei, atat de alta!

 

Foto: 20012/Maastricht/Olanda. Prima mea escapada solo, care mi-a deschis si mai mult ochii mintii.

Dragă redacție

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta

Draga Diana,

Stiam despre articolele mamelor singure. Cu toate astea, nu-mi gaseam acea voce interioara care sa ma indemne sa-mi scriu si eu gandurile. …Pana ieri, cand am vazut filmarea de pe privesc.eu. Nu-mi pot explica de ce anume atunci mi-am auzit inima, batand intr-un mod aparte, dar am inteles ca urmeaza sa primesti un e-mail de la mine. Iata-l.

Mereu mi-au placut filmele romantice. Mereu mi-am dorit sa am o familie fericita – eu si sotul meu, iubindu-ne frumos, crescand copii frumos, bucurandu-ne de viata, impreuna, frumos.

Nu a fost sa fie. Modelul pictat de societate s-a intiparit bine in mintea mea si dupa 3 ani de casnicie, perioada in care am incercat sa ma conving ca am facut alegerea corecta, maritandu-ma cu cel care urma sa fie sufletul meu pereche si tatal copiilor mei, am mers la starea civila sa-mi iau certificatul de divort.

Nu cred ca-i voi zice vreodata fiicei mele ca acel act a fost eliberat cu o zi dupa prima ei zi de nastere. Cert e, ca-i voi zice orice altceva ce ma va intreba, cand ma va intreba, daca ma va intreba vreodata. Si nu ca sa creez o alta imagine despre tatal ei, ci ca sa invete din greselile mele. Sa aiba ea mai mari sanse sa fie fericita. Ma rog ca ea sa fie fericita. Cred ca si decizia de a divorta a fost pentru mine, dar si pentru ea, avand in vedere ca unul dintre crezurile mele este ca parintii isi ghideaza constient si inconstient copiii spre reusita sau spre esec. Or, eu am vrut sa ma asigur ca imi fac datoria bine pe acest pamant.

Greselile mele singura mi le corectez.

Ma gandeam ce inseamna o mama singura si cum se descurca una, toate…

Destinele noastre aparent sunt asemanatoare, insa privind prin binoclu, sunt atat de diferite. Divort amiabil sau nu. Cu tatal copilului prezent sau nu. Cu tatal copilului platitor de alimente sau nu. Cu tatal copilului rational sau intunecat de ura. Cu bunici la pensie sau muncitori. Cu bunici in aceeasi localitate sau nu. Si inca multe alte variabile care ne diferentiaza mai mult sau mai putin.

Ascultand ce ati povestit, tu si Olga, mi-am dat seama ca eu nu am indraznit sa ma numesc mama singura, desi, daca o faceam, poate mi-ar fi fost mai usor. As fi acceptat statutul si odata cu el ideea ca bugetul familiei mele este in jumatate cat al unei familii biparentale. Dar tatal fiicei mele ne ajuta (cum zice el, nu am stabilit legal o suma, l-am lasat sa faca cum considera). Parintii mei ne ajuta. Da, eu sunt in permanenta cu fiica mea, dar nu sunt singura pe lumea asta. Majoritatea celor care ma cunosc bine cred ca mi-e greu. Probabil ca mi-e greu. Nu am stat foarte mult sa ma gandesc la asta. La ce bun? Eu trebuie sa fiu puternica. Am alta solutie? Eu cred ca nu.

Am avut perioade cand mereu intarziam la munca din cauza ca ritmul copilului meu era altul decat al meu. Ea se misca mai incet, ii placea dimineata sa se uite la mine si sa zambeasca, sa ma imbratiseze, sa ma pupe si sa-mi spuna ca ma iubeste, privindu-ma in ochi. Si eu ii ziceam, doar ca din baie in timp ce ma imbracam. Ea nu intelegea ca daca nu iesim la 7:30 din casa eu voi intarzia la munca. Eu nu intelegeam ca nu am dreptul sa ma enervez pe ea doar pentru faptul ca Dumnezeu a vrut ca ea sa fie copilul si eu mama si nu invers. Doar ar fi putut sa fie invers. Nici team-leaderii mei nu intelegeau. Acum sper ca au inteles, dupa ce au devenit si ele mame.

Am plecat de la serviciu atunci cand am inteles ca mi se cere direct sau indirect sa pun munca mai presus de sanatatea emotionala a fiicei mele. Cat au gresit… Da, muncind avem bani. Avand bani, avem de mancare. Depinde de fiecare cat e dispus sa plateasca. Eu am aflat cat sunt dispusa sa platesc si cat sa nu platesc.

Am vrut sa fiu mama si sa-mi cresc frumos copilul. Acum sunt mama si in fiecare zi invat cum sa-mi cresc frumos copilul. De aproape 8 ani sunt cea mai buna prietena a fiicei mele si muncesc in fiecare zi ca legatura noastra sa fie din ce in ce mai puternica. Dumnezeu stie cati vor trage de ea in perioada adolescentei si daca nu va fi suficient de puternica, cel mai probabil se va rupe. Or, eu vreau sa reziste. Si mai vreau ca fiica mea sa stie ca are valoare si sa stie sa ceara respect pentru ca il merita pe deplin.

Cand am inteles ca sotul meu vede altfel educarea copilului nostru, mai exact opus la cum vedeam eu, am stiut ca nu ma voi putea lupta cu el. Nu peste mult timp ne-am despartit. Nu a fost singurul motiv. A fost unul dintre cele care au contat.

Sunt singura de atunci. Recunosc, imi doresc sa nu mai fiu singura, dar nu pentru ca nu mai pot duce “povara” mamei singure, ci pentru ca vreau sa fiu respectata si iubita de un singur barbat, de barbatul meu. Pentru ca vreau ca fiica mea sa ma vada implinita. Pentru ca mai vreau sa fiu insarcinata si sa am copii (si sa adopt vreau, daca va fi posibil). Pentru ca m-am jucat destul de mult in jocuri pentru copii (desi mintea de adult uita cu timpul cum sa se joace in jocuri pentru copii). Vreau sa ma joc in jocuri pentru adulti, inclusiv sa am discutii adulte, sincere cu cel care imi va fi cel mai bun prieten si care ma va respecta si iubi pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce voi fi alaturi de el, fiica mea si orice ne va pregati viitorul.

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta facuta in conditiile create de mine. Imi asum decizia, traiesc cu ea. Invat din ea. Si in fiecare seara ma rog sa fim sanatoase, intelepte si bune.

 

Text: Anonim

Foto: autor necunoscut/Pinterest

Femei

Dragostea a murit! Traiasca dragostea!

In ultimul timp, in mediul in care imi duc viata, extins si peste hotarele Moldovei, observ tot mai mult tendinta de refuz a relatiilor. Am amici, femei si barbati, care nu s-au angajat in relatii de 5-10-12 ani. Comunicarea lor cu sexul opus este ori prietenie, ori flirt nevinovat, urmat de sex, fara efectele secundare si complicatiile, dar si angajamentul pe care le aduce un cuplu. Femeile si barbatii nu mai cauta dragostea cea salvatoare, care sa le rezolve toate problemele existentiale, sa le trateze fobiile, sa-i absoarba, sa-i imbete si sa le promita vesnicia. Ei au descoperit ca viata are mult mai multe de oferit, in afara sau pe langa bucuriile si frustrarile unei povesti de dragoste.

Cu anii, cu experienta, vrei nu vrei, scepticismul devine a doua ta natura. Stii ca fiecare poveste are sfarsit. Stii ca viata nu este o comedie romantica. Stii ca facturile nu le anuleaza nimeni. Si mai stii ca timpul tau pe acest pamant este calculat si ca trebuie sa alegi. Prietenele mele divortate, intrebate cum isi imagineaza o noua relatie de durata, raspund in unanimitate: „Numai nu intr-o casa.” Femeile care au aflat gustul libertatii, gustul serilor in care pot sa aleaga intre a iesi la un vin cu fetele, a merge la sala sau a merge acasa si a se bucura de singuratate dupa o zi de lucru si alergatura, nu mai vor sa se intoarca la regimul job-casa-concedii impreuna. Ele vor sa ramana cu partea frumoasa a lucrurilor si nimeni nu poate sa le judece pentru aceasta alegere. Cel mai important, insa, este ca ele au descoperit cum e sa construiesti o relatie cu tine insati si cata placere iti poate aduce comunicarea cu persoana ta. Si, credeti-ma, femeile care au ajuns la acest tip de comunicare, vor alege foarte minutios cui sa faca loc langa ele.

In aer pluteste o schimbare. Oamenii acum nu iubesc mai putin. Ei iubesc altfel. Daca inainte dragostea era o apa rezervata in exclusivitate cuplului, in care acesta intra pana apa ii ajungea peste cap, ca sa iasa la suprafata numai pentru secvente scurte pentru a lua o gura de aer, acum dragsotea a devenit un bun universal. Ea a iesit din imbratisarile inabusitoare si posesive ale iubitilor si iubitelor, ca sa treaca in atasamentul profund fata de sine, in relatiile de prietenie, amicitie, in dragostea pentru natura, animale, arta, filosofie, religie, yoga sau orice altceva. Ea a trecut in cuvintele noastre si in actiuni, in felul in care privim umanitatea si vrem sa avem grija de ea, in pofida mizeriei si razboaielor care o macina.

Nu, nu vreau sa spun ca femeile nu mai vor sa fie iubite, nu iubesc si nu cauta iubire. Iubesc. Si vor sa fie iubite. Relatiile insa au capatat o alta dimensiune. Ele nu mai sunt sensul existentei unei femei, unica valuta, unicul plan de investitii. Relatiile de dragoste sunt acum un bonus, un „ceva” ce le poate imbogati viata, aduce un plus de sare, de cunoastere. O apa in care vrei sa intri doar dupa ce ai invatat sa inoti si sa respiri la adancime.

 

Foto: acest selfie a fost facut vara asta la Porto Venere/Italia si reprezinta fericirea de a fi in cea mai buna companie posibila – compania ta.

Maraton

Sunt singură din proprie dorință

Am citit cu mult interes istorioarele toate – și a mamelor căsătorite si a celor singure, și în fiecare m-am regăsit cîte puțin, în anumite perioade ale vieții mele.

Sunt singură din proprie dorință de 7 ani deja, la momentul divorțului cel mare avea 7 ani, iar cel mic avea 4 ani. Si decizia de divorț nu a fost una pe motiv de violență, agresiune sau altceva. Acum, analizînd, a fost un moft. O ideea a mea ca bărbatul meu nu face nimic pentru ca familia lui sa trăiască mai bine, de fapt boala fetelor – bărbatul vecinei e mai bun, fără a valorifica ceea ce are al tău. Iar azi, citind un articol –  m-am prins la ideea ca viziunea noastră despre viața de familie este un trai vesel, cu fețe zîmbitoare și cu probleme rezolvate de la sine. De fapt, nimeni nu ne învață cum se construiește o familie, ca ea pornește de la multă comunicare și de la coincidență în viziunea zilei de mâine. Eu am intrat in viața de familie cu viziuni total diferite de cele ale bărbatului meu de atunci, pentru ca “a venit vremea”. În viziunea lui nu era 2 copii la o distanță de 3 ani, ca in viziunea mea, nu era o soție care se exprima și insistă pe ale ei, nu era o soție care își dorește o carieră, și care este dispusă pentru asta să lase copii pentru o perioadă cu bona. În viziunea lui, el, ca soț trebuia sa lucreze într-un program fix, să nu tindă spre culmi carieristice și seara sa vină acasă pentru a privi un film, să mănânce ceva și să se odihnească, iar o data pe an să meargă la mare.

Viziunea mea era complet diferită – în care ambii părinți reușesc să atingă anumite culmi, cînd cresc ambii profesional și își cresc copiii la egal, în care există susținere și ajutor reciproc. De fapt, pîna la o anumită perioadă, ele au coincis, mai dificil a fost când aspirațiile noastre au început sa difere cardinal. Și în acel moment lipsa de comunicare și-a pus amprenta…

Copiii mei deja sunt mari si dupa 7 ani pot zice, că cei ce cresc cu unul din părinți deseori sunt mai pregătiți pentru viață. Băieții mei sunt foarte independenți, și au grija reciproc unul de altul (chiar daca se mai cearta), eu nu am stat să fac teme cu ei, sau sa merg la școala ca sunt agresivi, dar am știut dintotdeauna cum le merge la școală. Copii care cresc alături de părinte/părinți calmi si fericiți nu au nevoie de a fi agresivi, ei învață din ceea ce văd, din experiența părinților săi. Și dacă eu sunt uneori și 12 ore la serviciu, chiar dacă mi-ar plăcea să fiu la 18 acasă, atunci ei văd efortul meu, și nu pot să nu depună efort pentru a nu învăța, și deseori eu sunt cea protejată de ei.

Eu m-am străduit să nu rup legătura cu celălalt părinte și bunei, sa nu-i vorbesc de rău și uneori să îi impun să meargă în vizită, recunosc că nu întotdeauna mi-a reușit, dar în continuare mă strădui. Le zic dintotdeauna, că ei tot sunt familia lor, că fratele lor vitreg este fratele lor, este parte a familiei lor. În viziunea mea, eu ca mamă sunt responsabilă ca ei să păstreze legătura dată, deoarece în ea este puterea lor pe viitor. Din experiența mea, din moment ce lași supărarea (da, supărarea este la ambii, nu trebuie să uităm) pe care o ai față de celălalt părinte, lucrurile se aranjează de la sine. Și din moment ce începi să fii recunoscătoare tatălui copiilor tăi că îi ai și te ajută cum știe el, totul devine simplu. Și mai știu un lucru, învățat, trebuie să știi să accepți ajutor, și nu e nevoie tot timpul să fii perfectă, și nu trebuie să te simți vinovată pentru faptul că crești singură un copil, și nu trebuie ca el sa devină centrul universului tău. Ei vin în viața noastră pentru perioade scurte, cît sunt dependenți de noi, apoi pleacă pe drumul lor. Cariera nu ține de vîrstă, ci de ceea ce îți propui. Și trebuie să acționezi după cum dictează inima, nimeni încă nu a dedus formula magică cum să crești copii ideali, fiecare cu soarta lui.

Și din ce îmi lipsește, cum a menționat cineva – opinia unui om matur, cu aceleași viziuni de sex opus. Unui bărbat, da nu purtător de pantaloni, cu care să discut, sa evaluez și să iau decizii. A unui bărbat care să îmi tempereze din grija uneori excesivă față de siguranța băieților. Care să știe ce să îmi zică când nu știu cum să procedez cu băieții.

Tot ași scrie și ași scrie… Citisem undeva că Dumnezeu îi dă femeii feciori pentru a învăța cum se iubește un bărbat, iar taților fiice pentru a învăța cum se iubește o femeie. Se pare ca eu am multe de învățat, dacă am 2 băieți, și zilnic învăț ceva. Si e frumos să ai copiii, poate că e cel mai frumos și misterios lucru. Iubiți-i și mândriți-vă cu ei!

 

Text: Anonim

 

Din viață

Da’ cum acolo la singuri cu iubirea?

Deci, mamele singure si relatiile cu barbatii in scop romantic. Da, ele exista. Si da, mamele singure nu pun cruce pe viata lor personala, desi uneori aceasta parte a vietii e ultimul lucru la care vrei sau ai putere se te gandesti.

Experienta mea, cu siguranta, nu este cea mai exemplara, dar, bazandu-ma pe ea, am ajuns sa fac niste concluzii la tema respectiva. Deci, aleatoriu:

  1. Faptul ca esti o mama singura nu reprezinta un minus in ochii barbatilor. Dimpotriva, deseori ei vad un plus in asta. De ce? Haideti sa-i intrebam pe ei.
  2. Copilul este un filtru de barbati tare bun. Sa nu va ganditi aici la scene din filme, unde copilul apare in timpul celor mai interesante scene si maturii sunt nevoiti sa inventeze scuze sau sa se inveleasca cu plapuma, covorul sau draperia, iar barbatul trebuie sa se gandeasca daca mai vrea sa treaca printr-o astfel de incercare. E vorba de cele mai banale situatii din viata unei mame singure, care nu sunt intelese, acceptate sau digerate de toti barbatii. Un exemplu ar fi serile in care copilul este si va ramane o prioritate (ma rog, cu exceptia unor ocazii speciale, stabilite din timp). Daca un barbat nu intelege de ce baita si culcatul unui copil sunt mai importante decat el si, mai mult, iti vocifereza aceste intrebari – larideri. Cu astfel de barbat departe n-ai sa ajungi.
  3. Un barbat poate fi foarte de treaba, dar numai in afara casei tale si departe de copilul tau. In astfel de situatii trebuie sa cantaresti bine ce vrei – un barbat la casa si un partener care sa te poata ajuta in cresterea copilului sau un tip cu care sa petreci vesel timpul, atunci cand iti permite programul. Deci, iarasi, ajungem la prioritati.
  4. Nu toate mamele singure vor „sa-si refaca viata”. Deseori discut la aceasta tema cu prietenele care isi cresc singure copiii. Parerile sunt impartite. Unele isi doresc o viata de familie. Altele nici nu vor sa auda. Din a doua categorie, de obicei, fac parte femeile care au fost deja intr-o casnicie sau cele care, fiind singure cu un copil, au un iubit care locuieste separat. Majoritatea isi doresc ca acest iubit sa-si continuie viata in propriul spatiu locativ. Motivele sunt si ele foarte practice si aproape de pamant – prezenta unui barbat este mai placuta in afara casei, cand nu trebuie sa te gandesti in fiecare zi ce sa gatesti pentru el, cand sa-ti faci timp sa-i calci camasile si sa-i asculti problemele de la serviciu. Poate suna cinic, dar asta e realitatea. Cand ai de intretinut o gospodarie si un copil, cand mai vrei sa-ti injghebi o cariera, cand nu esti indiferenta fata de evenimentele culturale si descoperirea destinatiilor noi, cand adori serile in care poti ramane singura cu un pahar de vin si ganduri existentiale, perspectiva unui barbat care necesita tot atata atentie, cat si copilul, nu-ti mai pare deloc una luminoasa. Si pentru ca aud deja din randurile din spate soapte de genul: „Dap’ barbatul singur poate sa gateasca, sa-si calce camasile, sa faca piata”, vreau sa va indispun – nu va amagiti. Daca n-o sa-i calcati camasile, o sa apara altceva. Nimeni inca nu a anulat al doilea job al femeii, neremunerat si fara concedii anuale platite – casa.
  5. Aveti grija cand un barbat, dupa doar 3 saptamani de intalniri, vrea sa va cunoasca copilul si incepe sa vorbeasca despre mutatul impreuna. Eu stiu, cand esti singura si ai responabilitatea cresterii unui copil, care cuprinde in ea totul, de la angajamentele materiale si financiare pana la cele emotionale, sunt zile cand vrei sa mai ai o pereche de umeri, care sa poata duce cu tine aceasta povara. Dar, stop, nu te grabi. Un barbat care insista prea mult, care nu se intreaba daca esti pregatita sa-l prezinti copilului, daca copilul il va accepta sau de cat timp va avea nevoie ca sa se simta in largul sau alaturi de el, este un barbat care nu a crescut suficient sau, mai grav, un potential abuzator.
  6. Nu exista reguli cand si cum trebuie sa prezinti un iubit copilului. Acest moment oricum vine. Iar daca nu vine, nu trebuie fortat. Sunt barbati care nu vor sa aiba treaba cu copilul tau, ei niciodata nu te vor intreba de el si, in genere, sa vor purta de parca ai fi o femeie fara niciun angajament. Acestia pentru mine tot sunt din categoria – larideri. Or, un copil e parte din tine, din viata ta, din felul tau de a fi. E imposibil sa te rupi din realitatea, din natura ta de mama. Chiar daca seara vei fi cu el intr-un local, la plimbare, in pat sau pe malul marii, ramai mama. Si cat de bine nu ti-ar fi, undeva, in adancuri, tot la copil te gandesti: „a mancat?”, „a dormit?”, „il mai doare burta?”. Un barbat matur, teafar, intergu va intelege asta si te va accepta cu tot acest bagaj de emotii si responsabilitati.
  7. Ce imi lispeste mie personal cel mai mult din viata cu un barbat? Discutiile. Vocea de barbat in casa. Straniu, dar anume asta si nu faptul ca in doi e mai usor. Nu sexul regulat si cu placere. Nu posibilitatea de a avea un partener de plimbari si iesiri. Nu. Cel mai multi imi lipsesc discutiile cu un matur de sex opus. Schimbul de idei. Povestile. Visurile impartasite. Planurile de viitor. Comune sau ale fiecarui in parte. Dezbaterile. Jocurile de cuvinte. Ironiile. Cinismul meu pus in practica si o pereche de urechi bune care sa poata gusta din el cu placere si o gura condusa de creier, care sa-mi arunce replici pe masura. Bataliile intelctuale. Asta imi lipseste cel mai mult. Si asta e cel mai greu de gasit.
  8. Si, sa nu uit. Aveti grija cu cine va legati. Mamele singure sunt o prada foarte buna si usoara pentru tot felul de barbati infantili, baieti ai mamei, genii nerecunoscuti, artisti nerealizati, care iaca-iaca vor lua Oscarul, Pulitezerul sau alt premiu important, narcisisti si dependenti de tot felul. Lipsa unui spate barbatesc, a unui umar pe care sa pui capul si sa oftezi adanc, iluzia ca un barbat la casa este mare dar de la Dumnezeu si ca in mainile tale orice bucata de lut se va transforma in aur curat, face ca multe mame singure sa-si ia in carca un parazit, pe care sa-l taraie cu dublu efort decat e nevoie sa-si creasca singura copilul. Cand cordul meu zvacneste a nebunie curata, creierul repede isi da o palma, in forma cuvintelor mamei:„Vrei sa cresti pe cineva? Ai un copil, creste-l”.
  9. Cuvantul meu de incheiere este scurt, clar si cuprinzator: un copil nu este un impediment pentru viata intima a mamei sale. Iubiti, dragi mamici si lasati-va iubite. (Dar aveti grija de cine si cum.)

 

Imagine: Pinterest

Femei

De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?

Cand am devenit nevasta, credeam ca e pentru toata viata. Nici in cele mai negre vise nu imi aparea ca s-ar putea intr-o zi, intr-un an, in aceasta viata, sa raman fara sot. Cea mai mica aluzie la vreun accident care ne-ar putea separa era drama curata, iar despre faptul ca am putea sa ne despartim, din voia unuia sau de comun acord, era ceva de neconceput, de negandit.

Dar asta s-a intamplat. Destul de repede, vreau sa spun. Si, contrar ideilor pe care mi le facusem anterior, iesirea din acea relatie a fost poate cel mai curajos pas pe care l-am facut in viata mea de pana acum.

E greu sa pleci si sa-ti asumi cresterea unui copil? Da. E foarte greu. Dar daca o femeie ajunge sa faca acest pas, inseamna ca alta solutie nu mai era. Nimeni nu pleaca de buna voie dintr-un mediu in care se simte iubita si protejata. Nimeni.

Cand esti calma, odihnita, satula si realizata, profesional sau in cuplu, astfel de decizii ti se par o nebunie curata. Nu intelegi unde s-a pornit femeia ceea, cu un copil in carca (sau mai multi), de ce nu sta cuminte acolo unde este, ce nu-i ajunge, de ce il cauta pe dracu, de ce isi supune copiii la astfel de experiente traumatizante? Totul pare decupat dintr-o piesa suprarealista, in care nu mai intelegi unde e inceputul si de ce personajul principal e invelit in celofan, cand la magazin se vand haine. Adevarul, insa, e acolo unde nu suntem noi. Pentru ca e greu sa ajungi la adevarul femeii flamande de viata, de dragoste, de recunoastere, atunci tu le ai deja pe toate sau atunci cand nici nu ai nevoie de ele. Si nici nu poate sa-ti treaca prin cap ca pentru unele femei, hainele din magazin sunt partea suprarealista a vietii si nu celofanul in care sunt invelite ele.

In 8,5 ani, timp in care am fost mama singura 24/24, am trecut prin ce vrei – deznadejde, furie, suferinta, lipsa de bani, oboseala, lacrimi, durere, neputinta, umilinta, isterie. Dar nimic nu se compara cu tot ce am reusit sa construiesc in interiorul meu. Fiecare durere a fost o punte spre mine insami. Fiecare palma a fost o piatra in zidul cetatii mele. Fiecare clipa in care am fost discriminata sau umilita – o pagina in cartea vietii mele.

Nu stiu ce ar fi iesit din acest om care sunt eu azi, daca nu treceam prin aceasta experienta. Si nici nu vreau sa stiu. Istoria nu se incheie aici, dar ea trece deja la o alta epoca. Insa epoca in care am putut creste un pui de om cu aceste doua maini, acest suflet si acest cap, a facut si din mine om. Un alt om. De care azi nu mi-i rusine.

 

Text: Diana Guja

Imagine: Pinterest

Dragă redacție

Singurul regret – trebuia sa fac acest pas mai devreme

Era dimineata, 2 ianuarie, noi, care de citeva minute nu mai eram “noi”, ieseam de la judecatorie, divortati cu acte in regula. Zece ani petrecuti aparent impreuna nu isi mai aveau sensul.

Pentru cei din jur cream un cuplu frumos, cind eram impreuna se purta foarte atent, de fapt, nici nu ne certam, nu era violent. Si ce, daca venea acasa citeva ore pe noapte, doar muncea omu… inclusiv in weekend. Si ce, daca aparea periodic cineva cu care se distra, o facea atit de abil, ca eu nu stiam nimic (in schimb, stiau toti, da asta am aflat dupa). Si ce, daca nu erau bani mai niciodata, inclusiv de achitat chiria, de alte cheltuieli nici nu pomenesc, toti traiesc in camine, si in chirie… si nu e nimic grav (era argumentul lui principal).

La un moment, a inceput sa ma preseze sa imprumut niste bani de la rude pentru ca, chipurile, avea nevoie la servici. Apoi a „pierdut” inelul de casatorie, au disparut si putinii bani din pusculita copilului. Am inceput sa primesc telefoane si mesaje de amenintare de la cei de la care imprumutase bani. Credeam ca inebunesc de fiecare data cind copilul venea mai tirziu de la scoala. Mi-am dat seama ca traiam intr-o mare minciuna, intr-un stres continuu. Devenise un strain. 

Am inteles care e problema, m-am documentat si am vazut ca nu pot face nimic, era un om pierdut. Instinctul de supravietuire si aparare, de protectie a copilului a fost cel mai puternic, care m-a influentat decisiv. Intr-un fel, sunt recunoscatoare fostului meu sot pentru ceea ce sunt acum, mai puternica, mai decisa, mai feminina. Divortul a fost si continua sa fie o lectie de viata ce imi permite sa ma descopar, sa ma reinventez iar si iar. Sa spun NU, sa le zic lucrurilor pe nume. Sa aleg persoanele cu care comunic. Sa nu imi pese de gura lumii.

Poate ca initial parintii mei au fost la fel de afectati, fiind la tara, mai ales cind cineva curios incerca sa afle ce s-a intimplat. Acum privesc altfel lucrurile, nu considera o rusine. Am divortat civilizat, mentin relatii „diplomatice” cu parintii lui, ei sunt bunei, oricum.

Singurul regret – trebuia sa fac acest pas mai devreme, dar inteleg ca unele lucruri se intimpla atunci cind trebuie sa se intimple, cind invatam o lectie a vietii, cind suntem pregatiti, poate chiar fara sa constientizam acest lucru. Si ca sa fim siguri de decizii, viata ne ofera in continuare lectii. De exemplu, linga casa in care inchiriez acum, sunt 2 saloane cu aparate de jocuri de noroc. Cind vad ce fac cei care ies de acolo, dispare orice urma microscopica de indoiala si regret (apropo, este o problema tot mai acuta in societatea noastra, un viciu foarte greu de depistat, care afecteaza persoane cu diferit statut, partea mai grava e ca nu are leac).

Au trecut deja peste trei ani, o perioada care a inclus mai multe etape.

  • Am divortat. E teribil de greu, ce fac? Unde ma duc cu un copil? Cum o sa ma descurc? O sa pot?

Aici am invatat ca trebuie sa ma bazez pe mine si doar pe mine. Parintii, fratii au familiile lor, grijile lor, decizia a fost a mea, respectiv, si responsabilitatea. Am inceput sa accept orice oferta de munca. Fara zile de odihna, fara vacante. Munca alunga depresia, nu aveam timp pentru a plinge. In aceasta perioada se cunosc prietenii adevarati, care nu asteapta sa le ceri ajutorul, dar te sustin atit de subtil, ca nici nu iti dai seama. E minunat sa ai prieteni! Apropo, despre femei vorbesc.

  • Lucrurile s-au aranjat, veniturile au devenit mai stabile, puteam sa achit activitatile extrascolare a copilului, sa mincam mai sanatos si mai bine, ceea ce anterior nu ne permiteam, chiar aceleasi fructe sau carne.

Cel mai important, in aceasta pauza am inceput sa invat cine sunt eu, ce imi doresc de la viata, care este parfumul meu. Cum arata o familie. Divortasem pentru ca imi doream o familie adevarata. Si imi doresc in continuare.

Probabil au mai ramas unele frici. Tradata, dezamagita, munca m-a transformat intr-un fel de robot. Fara inima. Nu am cunoscut pe nimeni in aceasta perioada. Poate mai am de invatat ceva.

Lectii invatate:

  • Oamenii nu se schimba. Nu poti astepta o viata ca marul sa rodeasca pere. Niciodata. El nici nu vrea sa faca pere. Si nici nu o sa faca. Chiar daca promite.

  • Fericirea/libertatea/viata este in mainile fiecaruia dintre noi. Nimeni altcineva nu este responsabil de fericirea mea. Mie trebuie sa-mi pese de asta.

  • Iubeste-te si accepta-te pe tine insuti. Numai asa vei fi apreciat si poti sa iubesti si sa accepti pe cei de alaturi. Rolul de jertfa este distrugator. La ce bun compasiunea?

  • Nimeni nu datoreaza nimanui nimic.

  • Vorbele, promisiunile nu conteaza. Actiunile, gesturile tradeaza intentiile reale.

  •  Familia/cuplul/relatia este o munca/efort depus de ambii.

Apropo, cartea Si am spus da, de E. Gilbert este un fel de „Biblie” pentru mine, o recitesc si invat iar si iar.. (multumesc Dianei pentru recomandare).

Text: Anonim

Imagine: David Walker

Dragă redacție

„Sa fie casa luna, ca la moldovenii gospodari”. Trilogia divorturilor.

„9 decembrie 2014 – eram pe culoarul tribunalului cu avocata mea in asteptarea pronuntarii divortului. Priveam cuplurile care erau la rind la Judecatorul Afacerilor Familiale pentru pronuntarea divortului. Erau fete de tot felul: crispate si muscind buzele de regrete, unele – tinere si naive, altele  – cu experienta de viata si urme de suferinta. Si era un cuplu care a retinut atentia mea: se tineau de mina, erau zimbitori si binevoitori. Au fost invitati in fata judecatorului, si cind au iesit, peste 5 minute, s-au imbratisat, au multumit avocatului, si au plecat cu senini si impacati, cu zimbetul pe buze. Aceasta e culmea culmilor: sa iesi de la divort cu aceeasi stare de spirit cu care intri la Oficiul starii civile!”

Divortul e ca un laitmotiv al vietii mele, propria casatorie m-a marcat, dar anume divortul m-a transformat in femeia care sint azi; el mi-a dat aripi sa-mi explorez sufletul si gindurile; sa ma opresc din cursa pentru aparente de dragul anturajului si sa accept sa fiu sincera; m-a impins sa descopar viata dintr-o latura pe care n-am cunoscut-o niciodata; el mi-a dat cel mai de pret cadou: LIBERTATEA. Libertatea de alege sa fiu fericita si sa zimbesc; sa fiu fragila si trista daca am nevoie, pe un scurt moment; sa-mi aleg prietenii; sa fac activitati noi, sa traiesc experiente noi; sa gust din aventura; sa nu tind spre un ideal impus de altcineva; sa ma accept cum sint; sa fiu eu insami. Pentru ca viata e prea scurta ca s-o traiesc cu jumatati de masura…

In acelasi timp, divortul m-a invatat lucrurile cela mai importante: nimeni nu apartine nimanui; pentru ca un cuplu sa reziste in timp, dragostea unuia nu-i suficienta; compromisurile si bunavointa de aplana conflictele duc in final la un raport de forte, in care un partener domina, iar altul e dominat, poate chiar si abuzat; protejarea copiilor si evitarea divortului – e doar o scuza pentru cei care n-au curajul.

Cele trei experiente ale divortului pe care le-am trait, s-au petrecut la diferite etape ale vietii mele si au fost foarte diferite, dar am putut identifica o trasatura comuna: divortul e un test de omenie pentru doua persoane. Fie ca sint copii la mijloc sau nu, fie ca a fost dragoste sau nu, fie ca a fost o casnicie de durata sau nu, dar in momentul divortului partenerii sint impinsi la limita extrema a omeniei, ca pe margine de prapastie. In cel mai rau caz, unii devin monstri inplacabili, care vor sa-si ingroape de vii partenerul, au o sete de razbunare si distrugere fara limite, pot instrumentaliza copiii pentru a discredita partenerul si a aplica o strategie de razboi fara scrupule. Rautatea a existat dintotdeauna in ei, dar era in stare latenta, si cind divortul risca sa le zguduie echilibrul, care nu era chiar echilibru, aceste persoane se vor bate pentru ultima lingurita, pentru ultimul strat de colb de pe un fleac uitat, pentru cel mai uzat fir de ata, doar ca sa se consoleze in starea lor de victima/agresori/manipulatori, si sa-si puna fostul partener in genunchi, la propriu si la figurat. Altii, in schimb, pur si simplu accepta situatia, isi fac curaj pentru a infrunta masinaria administrativa. Isi doresc ca lucrurile sa se termine cit mai rapid si cit mai calm, din  respect pentru ambele parti.

Indiferent de atitudinea pe care o adopta partenerii pe durata divortului, intr-un final, timpul si viata isi fac treaba lor. Unii infloresc, altii putrezesc. Unii continua sa traiasca in trecut, altii pasesc ferm spre viitor. Copiii cresc si pleaca. Si ramine esenta, adevarul, baza vietii pe care toat viata a fost construita. Diferite pentru fiecare.

***

Primul divort l-am trait cind aveam  20 de ani si eram studenta. Era divortul parintilor.

Cred ca au fost divortati de cind aveam 7 ani, pentru ca dragostea tinereasca intre ei isi pierduse orice culoare si eu il simteam pe tatal meu mai fericit cu prietenii sai la o tigara si la o bere, decit in familie.

Cred ca am petrecut toata copilaria si adolescenta in goana dupa succese la studii, imagine exemplara la scoala, cu note de zece pe linie, olimpiade peste olimpiade. Totul pentru a cistiga dragostea si atentia lui. Dar n-am reusit. Si nici mama nu a reusit.

Am fost educata sever, cuvinele cheie erau disciplina, cumintenie si supunere. Perfectiune si excelenta. Pentru ca parintii nu aveau resursele necesare sa-mi plateasca studii peste hotare si pentru a obtine o bursa, trebuia sa lucrez de mica, pentru a fi cea mai buna, si sa reusesc in viata.

Nu neg, am incercat sa ma rebelez, dar adevarata rebeliune a fost cind am aflat ca tata are o amanta de luni de zile. M-a durut ca avea o viata dubla, ca ne-a mintit, dar am digerat acest lucru cu timpul. Timp de ani de zile, eu si mama, eram tratate ca niste animale, injosite si agresate verbal, si uneori si fizic. Devenisem obisnuita cu acest comportament umilitor, pentru ca mama ma ruga sa nu caut conflict, „pentru ca ea nu avea bani suficienti pentru a achita factura la caldura”. Eram in mari dificultati financiare, care au obligat-o pe mama sa tolereze. Dar eu nu am putut.

Intr-o seara de iarna, in perioada sarbatorilor, foarte intimplator, am citit sms-urile din telefonul lui si am inteles unde-si petrecea serile si noptile, de unde revenea beat crita si rasturna, rupea, strica tot ce-i nimerea sub mina. Am ramas paralizata. Am pierdut glasul. Vroiam sa urlu, dar amutisem. Vroiam sa pling, ochii erau rosii de durere, dar mi se parea ca cobor in infern si lacrimile s-au epuizat. Nu i-am zis nici un cuvint mamei, pentru ca ea banuia demult. Ea a ales sa rabde, dar eu – nu ! Cind tata a venit acasa, leganindu-se, i-am aruncat hainele afara, am zis ca stiu adevarul si ca e un mostru, si ca nu mai vreau sa-l mai vad, i-am inchis usa in nas… Eu, care am fost mereu educata sa tac si sa rabd, am exploadat… Eram isterica, am plins pina la vomitare. De durere n-am dormit, eram muta, surda si bolnava de durere…

Cred ca inca nu-mi invatasem lectia la 20 de ani – am aflat-o citiva ani mai tirziu, din propria casatorie. Cosmarul de a continua traiul cu tata si mama divortati si inraiti in aceeasi casa imi devenise insuportabil. Timp de un an, am facut tot posibilul pentru a pleca la studii in Franta. Si am reusit. Am evadat.

                                                                                      ***

Aveam 23 de ani cind am ajuns in Franta la studii si l-am intilnit pe cel care urma sa-mi devina, ulterior, sot. V. era un moldovean bine instalat de 10 ani, natualizat francez, interesant la prima impresie, cu un job bine platit, cu un fizic de invidiat – lucrat zilnic la sala de forta, calatorise intr-o multime de tari, si nu-mi venea a crede ca inca e celibatar la 40 de ani (!). Ne frecventam ca prieteni la inceput, dar lucrurile s-au accelerat brusc in momentul in care am aflat ca bunelul meu decedase si, simultan, tata era suferind de probleme grave la inima. Acest nou prieten mi-a intins o mina de ajutor intr-un moment in care eram foarte fragila si aveam nevoie de sustinere. Era ca un Fat-Frumos care mi-a iesit din senin in cale, ca sa ma salveze. Nu-l cunosteam deloc, cind am deveniti iubiti in saptaminile ce au urmat, eram oarba si invaluita intr-un nor de ceata – tot ce vroiam era sa fiu iubita. Sa-mi iau revansa pentru toti anii de neiubire din partea tatei, cum am inteles mult mai tirziu.

Ne-am casatorit 3 ani mai tirziu, dupa o relatie cam dificila, pentru ca tineam cu disperare sa ramin  cu el. Era mai in virsta, deci cu mai multa experienta de viata, si decidea tot:  ce sport sa fac, ce hobby sa am, ce culoare de par sa port, cum ma imbrac, la ce nutritionist sa merg pentru a scapa de kg in plus, cu cine sa prietenesc, ce sa maninc si sa beau, cum imi petrec timpul liber – care oricum il petreceam facind curatenie (6 ore fiecare simbata).

Cred ca in realitate nu vroiam sa trec inca o data printr-un divort, sa admit ca am esuat ca parintii mei, sa ma regasesc singura, atunci cind sotul meu imi spunea ca exist datorita lui si ca ma pierd fara el. Si eu il credeam. Am fost dizolvata complet in viziunea lui de femeie ideala, existam prin el si prin proiectele lui de prezent si viitor.

Contradictiile erau tabu, eu nu aveam dreptul sa am o parere diferita de sotul meu, pentru ca „oricum el cunoaste viata mai bine ca mine si oricum el e cel care are mereu dreptate”.

Au urmat pumnurile lovite in masa si strigatele lui V. cind i se parea ca-s nesupusa, nerecunoscatoare, sau si mai bine, am ratat o sedinta la sala de sport. De lovituri nici nu vreau sa vorbesc, doar cit sa spun ca prima data cind am fost lovita si am zis ca-l parasesc, mi-a spus ca eu l-am provocat si ca singura am cautat-o. Apoi, imi explica ca e rapid la minie si, ca pe semne, i se trage de la tatal sau care avea obiceiul s-o „traga la brazda” pa mama lui. Si ca tatal lui a avut un sfirsit nefericit, a murit de la alcoolism. Povestea viitorului meu sot mi se paruse indoiusatoare si am decis ca voi face tot posibilul sa-l repar dupa copilaria dramatica, si l-am iertat. Dar violenta nu a luat sfirsit niciodata, cind nu era fizica, era mutl mai subtila, imi demonstra cite ii datorez, cite a reusit el in viata, si ce noroc suprem am eu sa fiu cu el in cuplu. Erau si scenele de fata cu prietenii – si tin sa precizez, in public, era carismatic, generos, glumet in felul lui desigur, mereu avea o replica la orice, si chiar daca avea reputatia cuiva cu temperament exploziv, era sustinut de prieteni, care poate chiar il admirau, fara sa banuiasca care a adevarata fata a lui  V. la cotidian. Daca as putea alege un cuvint pentru a descrie cum m-am simtit in cuplu cu V., pe durata a 7 ani de viata comuna, cuvintul RUSINE imi pare cel mai potrivit. Mi-era rusine sa admit ca sunt intr-o relatie toxica, el era un drog, mi-era rusine de felul in care el ma vedea si imi exprima punctul lui de vedere, mi-era rusine ca nu eram fericita, mi-era rusine ca ma simteam vinovata de relatia pe care o aveam, mi-era rusine ca eram casatorita cu un monstru, pe care eu l-am ales…

Citeva fraze clasice din cotidianul meu de atunci:

„Ce folos ca ai atitea studii, si note excelente, si experiente la international, nu vezi ca oricum esti o proasta la somaj?”

„Chiar nu ti-i greata cind te uiti in oglinda si iti vezi celulita aceasta dizgratioasa?” (am un 1m75 si cintaream 65 de kg si nu ma consider grasa).

„Ce imbli cu prietena ta blonda/curva/ proasta/materialista/negospodina/etc – chiar nu-ti dai seama ca reflecta felul tau de a fi?”

„Inca nu te-ai invatat sa gatesti carnea cum se cuvine, asa cum cer eu, cu singe ?”

„Eu am calatorit lumea intreaga si apreciez confortul de 5 stele. Eu is obsedat de curatenie si nu tolerez murdaria. Asa ca lasa tot si pune-te la facut curat!”

„Tu vezi ce admirat sint eu pentru punctele mele de vedere, chiar daca oamenilor le e frica de mine, ei ma respecta. Dar tu? Cine te respecta pe tine? Nu vezi ca toti se folosesc de tine? Si ca in realitate nu ai prieteni?”

„Of, iar te doare capul? Tocmai in momentul cind trebuie de facut curatenie? Iar eu trebuie sa duc toata gospodaria in spate?!”

„Te doare ca te-am lovit ? Serios? Vrei sa-ti suni parintii sa te plingi? Dar eu o sa le reprosez ce sotie proasta au crescut! Si in genere, voi sterge podelele cu parintii tai!”

„Nu-ti place ceva? Fa-ti valiza si  f*-te-o din gara! Eu nu te tin! N-ai facut curat azi – n-am nevoie de o lenoasa!”

„Inca nu mi-ai transferat salariul tau pe contul meu?! Eu je te intretin, platesc casa, impozitele, si in genere te-am intretinut cit ai fost studenta! Tu-mi esti datoare pe viata! Nu-mi platesti – sa vad unde te vei duce! Cui mai trebuiesti? Cine se va uita la tine? Uite-te in oglinda!”

„Numai uite ce nesportiva si grasa esti! Cum vrei sa fac dragoste cu tine, sau si mai grav, sa fac un copil cu tine, cind esti incapabila sa faci sport regulat, minim 3 ori pe saptamina cum ti-am cerut!”

Un program clasic din saptamina in doi: V. merge la sala de 3 ori pe saptamina, seara dupa lucru, cind vine acasa la ora 21h – nu are niciodata chef de nimic! V. merge de 2 ori pe saptamina la piscina, in pauza de masa! De luni pina joi seara – se instala in fata televizorului, pentru era prea obosit pentru a intretine o discutie, dragoste nu face, deoarece cadrul nu e potrivit si ca in timpul saptaminii e prea obosit. Vineri seara erau cumparaturile de mincare. Simbata de la 9h pina la 15h – curatenie, „sa fie casa luna, ca la moldoveni gospodari”. Dupa masa, Domnul V. face siesta sau priveste TV. Duminica dimineata, merge la slujba la biserica, sa se curate de pacate, plateste la iertarea pacatelor, si cind ne intoarcem acasa, ma intreaba daca regret pacatele mele… Duminica dupa-masa V. doarme si roaga sa nu-l deranjez. Ocazional, iarna merge la ski, vara la piscina, toamna la festivalul vinului, puteam merge la cinema, la filme care ii placeau. In vacanta, mereu mergeam la vreun prieten acasa, sa economisim bani pe hotel si sa nu avem parte de intimitate… E o igiena de viata foarte sanatoasa, desigur, cu o obsesie pentru curatenie si un fizic perfect, deci pentru aparenta, dar loc pentru cuplu in afara sportului si dietei nu a existat efectiv.

Am fost la somaj 2 ani de zile, primii doi ani de casatorie, in mare parte depresiva sau la diete prescrise de nutritionistii recomandati de fostul meu sot, care, in final, mi-au provocat ulcer la stomac. Am reluat studiile la 27 de ani, si m-am reintegrat in viata activa. Cind am reusit sa ma angajez la un post cu responsabilitate si vizibilitate – bomba a exploadat. Dragoste si rabdarea din partea mea nu mai erau… Ma obliga sa-i transfer toti banii de pe cont, caci considera ca-i sunt datoare, si daca nu transferam, ma alunga de acasa. Scenele de violenta,  cind ma lovea cu capul de faianta din baie, sau punea cutitul la git, pentru ca ma revoltam si afirmam ca-l voi paras, au devenit o norma.<

Ultima picatura a fost cind m-a lovit noaptea in somn cu picioarele si m-a dat jos din pat. Am plecat sa dorm pe canapea. I-am propus sa facem terapie de cuplu. A fost o idee buna – V. a incercat sa convinga din rasputeri psihologul in ce priveste felul meu de a fi: lenoasa – pentru ca nu mai doream sa fac curat, egoista – pentru ca am decis sa fac diverse activitati in weekend in locul curateniei, neascultatoare – pentru ca refuzam sa-i transfer salariul in integralitate, si toate defectele mele mi se trag din genele sau educatia primita de la parinti!!! Iar eu, cu fiecare sedinta, ma simteam tot mai puternica si mai increzuta ca divortul e calea cea dreapta.

Era la sfirsit de an. Sarbatorile au fost insuportabile, aveam impresia ca sustineam o iluzie, ca acest barbat taios, dur, violent, manipulator, dezgustator nu se va schimba niciodata. Am decis ca vreau sa traiesc, dar fara el, si mi-am fixat termen o luna sa plec. Primisem tocmai o prima la lucru de care V. nu era la curent, si era un mic capital care mi-a permis sa incep o viata noua de la zero. Dar in ianuarie oferta de chirie e foarte limitata, si cazarea a fost un obstacol important. Mi-a luat inca o luna sa ma organizez si sa gasesc un apartament, un compromis temporar, pentru a-l parasi pe V.

Cind faceam cutiile si prietenele au venit sa ma ajute cu mutatul, V. m-a amenintat ca se sinucide, ca sint dragostea vietii lui, si ca are dreptul la o doua sansa (ele au fost un milion!), si ca prin atitudinea mea ferma de a pleca, il batjocoresc, in special de fata cu prietenele mele…

M-a hartuit inca un an, suna mereu si ma ruga sa revin acasa, ma implora sa uit si sa trec peste mindria mea, ajunge sa ma joc cu sentimentele lui. M-a santajat la divort si, chiar daca prin lege imi reveneau compensatii platite din partea lui in baza anilor de casnicie, cit si din cauza ca veniturile lui erau de 3 ori mai mari ca ale mele, in final, conditia lui V. pentru a-mi evita un divort, lung  si costisitor, a fost ca eu sa-i platesc o compensatie!

Cel care imi paruse cindva un Fat-Frumos francizat, s-a adeverit a fi ceea ce este cu adevarat, un manipulator de la Donduseni, neevoluat, cu orizonturi foarte inguste, pe care nici Franta, nici jumate de glob pamintesc nu le-au largit.

***

Au trecut doi ani de la divort. Au fost ani grei, cu stari depresive, dificultati financiare si nu doar, dar cind imi dadeam seama ca cosmarul e terminat, zimbeam si pligeam de fericire!!! Sint fericita ca am pace si liniste, ca merg la teatru sau la opera si am cu cine, ca maninc inghetata sau patiserie cind vreau, fara sa culpabilizez, in fine, traiesc si ma simt  libera!

Dupa un anumit timp, am revenit la psihologul care m-a urmat in terapie cu fostul sot si i-am povestit parcursul meu dupa divort, dar eram, de asemenea, curioasa, sa aflu cum a perceput situatia mea. M-a felicitat pentru curaj si determinare, si ca n-am dat inapoi cind V. facea presiuni asupra mea. Si mi-a zis un lucru care m-a marcat profund: „Mereu ati avut grija de cei din jur, sot, prieteni, familie, dar ati uitat sa aveti grija de Dumneavoastra, in primul rind. Si de asta, nu ati stiut sa va cunoasteti si sa va luati in serios la propriu, mai ales in conditiile in care ati trait. Ati fost stearsa… Am impresia ca am intilnit doua persoane diferite, inainte si dupa divort, nu mai sinteti aceeasi. Inainte erati o omida in stadiu de crisalida, si acum v-ati dat mijloacele sa deveniti, in sfirsit, un fluture”.

Text: Anonim