Browsing Tag

granite personale

Din viață

Unde incepe alt om?

Discutam recent cu niste amici despre granitele personale si despre faptul ca multi dintre parintii nostri, cu toata generatia lor si a parintilor lor, impreuna luate, nu cunosc si nici nu vor sa cunoasca ce inseamna sa ramai in hotarele tale si sa le respecti pe cele straine, adica sa-ti vezi de treaba ta si nu de treaba celorlalti, atunci cand nu esti invitat.

Una dintre ipotezele acestei lipse era ca ei au trait, de multe ori, inghesuiti, cate doua familii intr-o camera, sau la camin, sau in apartamente comunale, sau la tara in case cu doua odai, dintre care una era casa mare, in care nu se intra. Aceasta lipsa de spatiu intim a dus la ceea ca ei nu mai faceau nicio diferenta intre unde incepe si unde se termina ”eu” si unde incepe alt om, un organism separat, independent, cu minte, emotii si viata proprie, care functioneaza conectat la propria sursa.

Imaginati-va o incolacire de serpi. Anume asa arata oamenii care nu-si cunosc hotarele si nu respecta hotarele altor oameni. Ei toata viata se afla intr-o incolacire cu organisme straine si nicidecum nu pot iesi din ea, pentru a-si cauta de grija si a-si trai viata. Viata lor, nu a altora.

Dar sa-i lasam in pace pe cei care au fost pana la noi si sa ne vedem de ale noastre. Or, ale noastre, hotarele noastre in acest caz, nu sunt cu nimic mai bune. Pe de o parte, conditiile in care am crescut si in care traim sunt mai bune (in general), libertate mai multa avem, posibilitati mai mari si mai diverse avem, acces la informatie si cunoastere avem, de toate avem. In afara de respect pentru granitele celorlalti oameni. Pe de alta parte, insa, cand nu stii unde incepi si unde te sfarsesti, de unde poti sa stii unde incepe alt om?

Cea mai banala si, totodata, cea mai groaznica dovada a faptului ca nu dam nici doi bani pe granitile altui om este atunci cand ne batem copiii. De certurile cu persoanele iubite, partenerii de viata, nici nu mai vorbesc. Acolo fiecare se simte indreptatit sa improaste cu venim sau cu bulgari de noroi. Pretentiile pe care le avem fata de parteneri, la fel, sunt o incercare de incalcare a hotarelor altei persoane. Pretentii poti avea doar fata de tine insati/insuti – ce lungime a parului sa ai, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti si sa te porti, ce filme sa privesti, cu ce oameni sa prietenesti, ce sport sa faci, ce sa mananci, cum si cat sa lucrezi etc. Fata de alt om poti avea pretentii doar in cazul in care ati avut o intelegere sau, si mai bine, ati semnat un contract.

In viata de cuplu/familie apare multa confuzie cand e vorba de respectarea propriilor hotare si a hotarelor partenerului, ceea ce cumva e de inteles. Or, viata noastra romantica/de cuplu este, deseori, produsul istoriilor de dragoste foarte dubioase, pe care le-am luat drept model, care ne-au influentat adolescenta si tineretea timpurie, pe cand in acele istorii de cele mai multe ori era vorba de relatii simbiotice, atasamente maladive, co-dependenta. Ca urmare, oamenii in cuplu se cam incurca intre ceea ce e a lor si ceea ce nu este a lor. Mai ales, cei pentru care cuplul inseamna sa respiri in unison, sa fii un tot intreg. Dar aceste cupluri n-o duc mult timp. Sau o duc, dar cineva dintre cei doi demult s-a invatat sa respire printr-un tub din alta sursa.

Dar cel mai de neinteles este atunci cand oameni straini incearca sa vina peste tine cu invataturi, intrebari, sfaturi, comentarii povatuitoare, sa-si spuna parerea, neintrebati, despre cum cred ei ca e mai bine sa arati, scrii, traiesti, mananci, citesti, iubesti… Oooooo! Atunci intelegi ca da, exista o problema. Dar problema nu este a ta.

Simplul gand ca in spatiul privat al altui om, fie acela si online, nu intri fara a fi invitat si nu incepi sa faci curatenie, sa dai afara invitatii care nu-ti plac, sa administrezi pastile cu forta, in forma de recomandari de lecturi, vizite, opinii, (etc.) este inacccesibil multor cetateni.

Dar cum, cum sa taci cand nu esti de acord? Omul cu care nu esti de acord TREBUIE sa fie la curent cu asta! Tu ai sa vii la el acasa, ai sa suni la usa, ai sa pui piciorul in prag, ca sa fii sigur ca nu ti-o inchide in nas si ai sa-si spui tot ce crezi despre el si ideile lui (imaginati-va in loc de casa fizica, casa virtuala si pe toti cei care nemultumiti ca nu le raspundeti la comentarii, trec la mesaje private, ca sa explice mai bine opnia lor pretioasa)!

Cum sa taci cand stii precis, 100%, ce carte trebuie sa citeasca Cutaerscu?

Cum sa taci, cand esti extrem de sigura ca colega ta trebuie sa inceapa un curs de psihoterapie? Iata, tu faci psihoterapie de 3 luni si te ajuta, da.

Cum sa taci cand albastrul e o culoare atat de frumoasa, iar prietena ta si-a cumparat tapete roz pentru salonul ei?

Dar… alt om, si tot ce tine de el, nu este un no man’s land, unde se poate de intrat fara voie, de plimbat pe unde iti cer picioarele, de tolanit pe iarba si de lasat in urma coji de oua si codite de ceapa. Si, desi, un om cu hotare bune niciodata nu va fi un no man’s land, asta nu-l va scuti de ofensivele celor care cred ca tot ce exista pe acest pamant este continuitatea lor si ei pot nestingherit sa se serveasca de orice, inclusiv de alti oameni.

 

Iar pe final, daca tot intrati pe aici sa vedeti ce nou a mai aparut, iata un scurt ghid de respectare a granitelor:

Incetam sa ne uitam sub presul vecinului, in speranta de a gasi gunoi. Ne uitam acolo numai in cazul in care vecinul ne-a invitat s-o facem.

Ne cautam de viata noastra. Proprie, personala, care tine doar de noi si de ceea ce putem face conform legii.

Desenam imaginar in jurul nostru un cerc magic. Ramanand in interiorul lui, adica in interiorul vietii noastre, care presupune si cele mai apropiate lucruri asupra carora avem putere de influenta, noi ne protejam, dar si aratam respect oamenilor de langa noi, care tot au cercul lor magic si care nu vor sa-l transforme intr-o strada pietonala.

 

Text: Diana Guja

Foto: Grégoire Bertaud/Unsplash

Din viață

Sârma ghimpată dintre noi

-Oi, îmi pare că te-ai îngrășat!

-Da când faceți și un copilaș?

-Tot singură?

-Da nu-ți stă blondă.

-Fă-te înapoi roșcată.

-Da cum ai putut s-o lași pe Ilinca să plece?

-Da tu mănânci ceva?

-Da chiar nu ți-i dor de Ilinca?

-Nu-mi place ce scrii. Ești prea feministă.

-Scrie despre altceva. Iată, de exemplu, așa o temă…

-Îmi pare că ești nefericită, de aceea scrii așa…

-Totuși, Ilinca…

-Cu mine asta nu s-a întâmplat, nu înțeleg de unde ai scos asta…

 

Tare ne este greu să ne ținem în hotare. Să ne vedem de treaba noastră și să lăsăm pe alții să-și vadă de treaba lor. Or, cum stau la noi lucrurile? Ne batem capul de viața vecinilor, prietenilor de pe Facebook, colegilor de serviciu și așteptăm ca cineva să-și bată capul de viața noastră. Dar nu așa cum o facem noi față de aproapele nostru, ci în cel mai serios mod – să ne rezolve problemele, să ne ofere privilegii, să țină cont de dorințele și planurile noastre și toate astea pentru că eu sunt atât de special/ă!

Atât de special/ă, încât cu siguranță orice om pe care îl întâlnesc visează să-mi cunoască opinia prețioasă, să mă asculte, să știe cu ce mă trezesc dimineața și cu ce mă culc seara, să afle dacă îmi plac dimensiunile corpului lui, dacă aprob culoarea de păr pe care și-a ales-o, dacă am observat că e în rând cu tendințele. Iar dacă acest om e bărbat/femeie – atunci, precis-precis-precis, el/ea visează să mă cunoască și vorba cântecului… to know me is to love me. 

Granițele mele se întind dincolo de Cercul Polar. Ele ajung la Nibiru și înapoi, prin Dondușeni, drept la mine. Pentru că eu așa am decis. Eu stau pe tronul meu, cu coroana în vârful capului, cu sceptrul într-o mână, iar cu mâna liberă scriu mesaje de indignare sau de milogire, comentez, dau sentințe, distribui binecuvântări împărătești celor care le merita și îi trimit în temnițe veșnice pe vasali, sclavi și prostănaci.

Libertatea cuvântului, veți zice. Libertatea opiniei, veți zice. De acord, numai că este o mică nuanță. Mică, neînsemnată, păcătoasa de tot. Nu tot ce strălucește e aur. Nu tot ce iese din gura omului, e bun de ascultat. Nu tot ce e scris, e citibil. Nu toate opiniile contează.

De asta sunt bune granițele, ele iți arată până unde poți să mergi. Până unde cuvântul tău are valoare și de unde el nu este decât o încălcare a teritorialității altui om. Animalele au foarte dezvoltat instinctul teritorialității și, dacă, totuși, se decid să se bage pe teritoriu străin, sunt gata să lupte până la moarte pentru a dovedi că ele au ce căuta acolo. Or, noi ne băgăm lăbuțele dincolo de ceea ce e al nostru, iar când stăpânul vine și hârâie la noi, fugim, schiolălăind și, ajunși la o distanță sigură, începem să lansăm sudalme. Te bagi pe teritoriu străin, fii pregătit să guști sânge.

Este o vorbă la noi: ”ține-te în kolgocei”. Să te ții în kolgocei înseamnă să nu ieși din hotarele tale, să te ții în limitele lor, să acționezi în limitele lor, să știi până unde ajung aceste limite, să înțelegi că tot ce spui și faci trebuie să fie în granițele teritoriului tău și că în nici într-un caz nu ai dreptul să te bagi pe teritoriul altei ființe. Și dacă noțiunea de hotar/graniță/limită pare foarte abstractă, imaginați-vă că cineva, literalmente, se bagă în kolgoceii voștri. E comod? Atunci de ce altui om i-ar fi comod să poarte în kolgoceii lui, pe lângă propriul corp, un corp străin? De ce altui om, matur, sănătos, cu cărticică de muncă și vaccinat, i-ar păsa de părerea ta asupra a ceea ce spune, face, iubește, trăiește, atât timp cât 1. nu ești specialist într-un domeniu concret și ai fost plătit/invitat să te expui; 2. nu participi la o dezbatere publică, anunțată ca atare; 3. nu ai fost întrebat personal ce părere ai (aici se presupune că omul care întreabă pune mare valoare pe opinia ta, doar că aveți grijă, majoritatea oamenilor nu acceptă critica, chiar dacă vă roagă să li-o faceți)

Oamenii noștri mai au o meteahnă – frica de a lupta pentru ceea ce este a lor. Frica de a-și apăra granițele. Ne temem să nu fim alungați din grup pentru agresivitatea noastră împotriva inamicului, pe când lucrurile stau cu totul invers – vom fi mâncați de grup când vom ajunge inerți și inutili. Adică, morți din interior.

Când vom învăța să trăim în granițele noastre aka în kolgoceii noștri, vom învăță să respectăm și să iubim aproapele nostru, iar de acolo până a la trăi o viață liberă, în care nimeni nu ne este dator cu nimic, este doar un pas.