Browsing Tag

identitate

Din viață

Muzica TA

Kevin Morby – I Have Been To The Mountain. Asta scrie pe unicul bilețel lipit de frigiderul meu cu un magnet pictat de unul dintre copii.

Pe parcursul anilor, într-o familie rolurile se distribuie involuntar. Cineva dintre soți face mai des mâncare, cineva are grijă de flori, se plimbă cu cățelul, cineva are grijă să plătească facturile, cumpără produse alimentare. Nu că ar fi obligații care țin de gen, aceste roluri se impart probabil în dependență de preferințele și dibăcia fiecăruia în anumite domenii.

Și se mai întâmplă că peste ani îți dai seama că nu ai habar cum să plătești o factură ori să descarci un film de pe Torrents. Nu că ar fi mare treabă, doar că așa s-a întâmplat să nu te ocupi de asta niciodată. Sau îți dai seama după 15 ani de căsnicie că nu ai prea ales muzica pe care o asculți, pentru că, în casă și în mașină, întotdeauna se auzea muzică bună, cu mici excepții pe care le puteai soluționa ușor cu: „schimbă, te rog!”. El a ales muzica dintotdeauna. Playlist-urile lui sunt în toate notebook-urile din casa, pe stickul conectat la centrul muzical, pe CD-urile din mașină și chiar în telefonul meu, pe care l-a împrumutat de câteva ori când făcea jogging.

Nu că nu mi-ar plăcea muzica pe care o ascultăm, dar abia acum mi-am dat seama că dacă m-aș concentra mai mult pe muzica care-mi aduce plăcere, poate că lista mea ar fi un pic diferită de a lui. E imposibil să ne placă aceleași lucruri, când suntem atât de diferiți la celelalte capitole.

Nu știu ce muzică îmi place și nu știu nici jumătate din numele interpreților sau ale pieselor pe care le ascult. Ele răsună și eu îmi caut de treabă. Eu și muzica trăim paralel. Una dintre cele mai frumoase și accesibile arte se oprește în urechile mele, fără să-mi învăluie mintea și corpul. Și asta e trist.

M-am prins în ideea că simt un soi de invidie pentru oamenii care vorbesc înflăcărat despre muzică bună și interpreți mai puțin populari. Mi-am adus aminte de anii în care dansam fără să-mi pese de felul în care arăt. Fără să-mi pese de ce cred oamenii din jurul meu. Eram atât de sigură că sunt frumoasă, făcând mișcări lipsite de logică. Cu mintea deconectată săream în ritmurile a tot ce se auzea. Era atâta plăcere și extaz în muzica și mișcările acelea.

Amintirile m-au făcut să mă supăr pe mine, pe el. Nu mai dansez demult, pentru că lui nu-i place să danseze. Iar unicile petreceri la care mergem (nunți, cumetrii și zile de naștere) au muzică destul de proastă și toți se forțează să danseze și le iese caraghios. Am făcut câteva încercări să merg cu amicile la Disco, dar corpul nu se mai poate relaxa în ritmurile muzicii. E împietrit.

E curios să conștientizezi, peste ani, cum părți din tine se pierd în omul pe care-l iubești. Unele părți se atrofiază din lene și din prea multă comoditate. E ca și cum te-ai dezvăța să mergi, pentru că cineva te duce întotdeauna în brațe. Alte părți cresc și devin puternice pentru a ascunde golurile și vulnerabilitatea partenerului. Chiar dacă nu au fost niciodată părțile pe care intenționai să le dezvolți. Dispari tu, dispare El. Și apare un fel de monstruleț. numit familie, care trebuie să se miște înainte cu orice preț. Dispar pasiuni, interese, vise, și rămân doar lucrurile care nu te împiedică să mergi înainte. Nimic din ce ți-ar da voie să te oprești, să iei o gură de aer ori te-ar lăsa să cazi în gol. Apar responsabilități, credite, contracte, școli, mașini, planuri comune, odihnă la mare, la munte. Nu e timp de dubii, mofturi, filozofie, egoism. Nu e timp de EU, când NOI creștem și suntem tot mai flămânzi de atenție, dragoste, timp, bani.

Muzica pe care o asculți e o parte din tine care îți menține vii visele, pasiunile, dorințele. Și nu e mai puțin importantă decât alte părți din tine. Să ai grijă de propriile vise și pasiuni, e la fel de important ca și grija pentru propriii copii. Nu e bine să-i lași murdari și flămânzi. E important să revii la lucrurile care îți ating plăcut coardele sufletului. Anume ele te păstrează viu, interesant, atractiv. Te ajută să nu te dizolvi în oamenii pe care îi iubești. Oricât de mult ai iubi un om, trebuie să existe pasiuni, vise, dorințe pe care să le iubești mai mult. Să le alimentezi, să le crești și să te poți adăposti în ele ori de câte ori rămâi singură.

„Tu unde găsești muzica care-ți place?” îl întreb incomodată, ca un copil de clasa a cincea, care a fost prins că nu știe tabla înmulțirii.

„Sunt câteva posturi de radio pe care le ascult când lucrez, și dacă e ceva bun, deschid pagina postului de radio și îmi scriu denumirea piesei”.

În restul weekendului am ascultat posturile de radio „Paradise” și „imago FM”. Și piesa mea m-a găsit.

Muzica TA nu e pur și simplu muzică bună pe care o asculți cu plăcere. Este muzică care îți atinge anumite coarde, undeva între plexul solar și artera carotidă. O simți cum pulsează în ritmul inimii tale. Și ai impresia că ai vrea să sune veșnic. Cu muzica ta e bine, mai ales în intimitate. S-ar putea sa te incomodeze s-o asculți în prezența cuiva, pentru că îți scoate sufletul la suprafață, te lasă gol, vulnerabil. E ca numele adevărat, pe care personajele din unele povești vechi îl pronunță doar în fața persoanelor în care au încredere, de frică să nu cadă pradă magiei negre, ori ca păpușa lăsată testament de la mama, pe care o scoți de sub pat doar când îți este greu. Muzica care îți place e mai intimă decât sexul, pentru că spune prea multe lucruri despre tine.

„Ce bună e piesa asta, așa-i?”, i-am zis în timp ce pregăteam cina.
„Nu”, mi-a răspuns laconic și ironic.

A doua zi am găsit bilețelul cu denumirea piesei, lipit de frigider cu un magnet. Au trecut două luni de atunci. Azi am inclus-o pentru prima dată. Aveam dreptate. E superbă. Am adăugat-o în playlistul meu mic sub Carolyn Hillyer – A place where I may feed și Nancy Agag ft. Joss Stone – Sudan.

Scriu textul și ascult muzica mea 🙂

Text: M.