Browsing Tag

impresii de calatorii

Fete pe drum

Covasna I

Covasna e ca un sat mare, din poveste. Cu mere de aur, cu ursi nazdravani, cu cai fantastici, cu fete cu par de matase si baieti cu palaria pe-o ureche. Un sat unde viata e blanda, domola, unde palinca e dulce ca mierea, mancarea gatita din inima, unde e cald si bine.

Pana a vizita acest tinut, auzisem de Covasna datorita Printului Charles, care si-a luat o mosie acolo, ferit de ochii lumii mondene, in Valea Zalanului, in care noi n-am ajuns pentru ca drumurile nu erau foarte practicabile. Stie Printul unde sa-si caute linistea.

Covasna e in inima Tinutului Secuiesc. Jur-imprejur numai secui, care au un fel de a vorbi romaneste foarte dulce. Dar, in general, ei vorbesc maghiara. Si mie, sa va spun sincer, cat am fost acolo mi-au inflorit urechile – cat stateam ascultam cum vorbesc localnicii. Nu intelegeam absolut nimic si asta aducea plus valoare acestei experiente fonetice.

Sa povestesti despre Covasna e ca si cum ai povesti despre toamnele si iernile la bunei. Eu asa m-am simtit acolo. Invaluita intr-un cocon moale, de lana, tinuta la cald, mai ales ca in primul hotel in care am stat, Castelul Daniel (un conac restaurat de o tanara familie care a parasit Bucurestiul pentru a se dedica acestei frumoase nebunii), aveam semineu in camera, in care aveam grija sa nu se stinga focul, hranita cu mancaruri simple si delicioase, leganata de apusurile spectaculoase de peste dealuri, adormita de legendele despre cetati, munti, vulcane, lacuri si zane.

Covasna e o mare legenda, de fapt. In toate zilele cat am fost acolo, 4 la numar, istoria fiecarui loc incepea cu o legenda. Pana acum aud vocea dulce a ghidei noastre, Imola, care depana firele de matase ale istoriei acestui tinut magic.

Sa povesteti Covasna intr-un singur text ar fi o obraznicie. De aceea, va invit intr-o calatorie virtuala mai de durata, dupa care sunt sigura ca urmatoarea destinatie va fi deja decisa.

Fete pe drum

Milano e un barbat

Milano e ca un barbat frumos. Elegant. La care nimic nu e in plus. Un barbat in sosete de matase, pe care poti sa le vezi intre pantalonul croit exact pe picior si oxfordul din piele buna, cand el trece grabit pe langa tine pe o strada ingusta.  Milano e un italian in jur de 40 de ani, cu pasul alert, parul foarte scurt sau ras, asa cum il poarta Eros Ramazzotti.

Milano e un barbat cu barba. Barbi mari, barbi mici. Pometi nerasi. Barbii zgrunturoase. Barbi prin care sa-ti treci degetele. Barbi facute sa zgarie buzele si copasele femeilor.

Milano este barbatul in camasa din bumbac cu manicile rasuflecate. El are talie.  Si spatele drept. Pentru ca barbatul din Milano alearga. Si pentru a te convinge de asta, nu e nevoie sa cauti mult. E suficient sa stai un sfert de ora in parcul de langa castel.

Milano e un barbat cu gesturi moi. El te atinge de cate ori trece pe langa tine. Pentru ca esti femeie. Si pentru ca el adora calitatea. Iar pielea de femeie este pielea de cea mai buna calitate.

Fete pe drum

Rosenthaler Platz, Berlin

Ilinca m-a intrebat ieri care e diferenta dintre engleza vorbita de americani si engleza vorbita de englezi. Am inceput ceva sa explic, dar mi-am dat seama ca nu am talentul necesar pentru a demonstra diferentele. Atunci mi-am adus aminte de baiatul care sedea la masa vecina, langa Rosenthaler Platz, Berlin, scoasa in fata unui magazinas in care se vindea bere si tot ce poti cumpara pe langa bere. Acolo, de fapt, erau mai multe mese. Un fel de terasa improvizata pe trotuar, in spatele statiei de tramvai. Peste drum, zeci de tineri fumau in fata unui local aflat la parterul unui hostel imens. Berlinul fierbea. Era vineri seara. Baiatul de la masa vecina declama ceva. Avea un accent straniu si ma gandeam ca isi face de cap, ca oricat de englez ar fi, nu poate un tanar atat de frumos sa vorbeasca cu gura atat de larg deschisa.

 

Baiatul avea parul lung, saten deschis, prins intr-un coc in varful capului. Era fraged si nelinistit ca o zi de aprilie, care inca nu stia sa aleaga intre o dimineata cu vant si o seara cu stele dese. Se arunca dintr-o extrema in alta. Ii vedeam coltii iesiti obraznic afara, de parca ar fi fost o festiscana aflata la varsta pubertatii, care, atunci cand se ducea adanc in visele ei, incepea sa-si invarteasca pe deget firul de par care ii cadea pe frunte.

 

A inchis gura. Dupa o pauza si inca o bere cumparata de la mustaciosul de dupa tejghea, a revenit. Si atunci a aparut accentul lui englezesc. Taios, sacadat, melodios pe alocuri. El citea dintr-un caiet un text pe care il scrisese recent. Poate chiar inainte de a veni noi la masa vecina. Textul lui avea personaje. Era chiar si un italian acolo. Era clar din accentul pe care autorul a inceput sa-l exagereze. Italianul era arogant, prostanac si prea frumos. Cred ca mai frumos decat baiatul nostru, care nu i-o iertase si se razbunase pe el, bagandu-i in gura vorba de mafiot din suburbiile Neapolelui.

 

Cuvintele lui curgeau. Oamenii intrau si ieseau din magazin. Randul la casa crestea, apoi se micsora. Eu ascultam distrata ce povestea omul cu care venisem. Ochii mei se plimbau pe fata unui tanar care astepta sa plateasca. Era bland. Avea barba si o bere in mana. Imi zambea. Era cald ca o seara de vara. Baiatul de la masa vecina isi continua lectura, dar urechile mele nu mai auzeau decat un accent care inghitise toate frazele, toate sensurile, toate personajele, lasandu-l pe italian sa se balaceasca in anonimatul unui caietel de scriitor incepator pe Rosenthaler Platz.

 

 

 

Fete pe drum

Satul din care se vad Hawaii

Satul din care se vad Hawaii este intre jungla si ocean, despartit in doua de un rau care se saruta cu apa Pacificului. Yelapa este un sat mexican in care, daca ajungi, vrei sa ramai. Daca nu pentru o viata, cea ramasa, asa cum au facut-o toti cei de pe loc, care nu sunt indigeni, atunci pentru un anotimp. Yelapa a fost Raiul in care isi plimba geniul Bob Dylan. Si multi alti egali in nebunie cu el, dar poate mai putin talentati.

 

In Yelapa se poate de ajuns prin cateva metode – sa cobori muntele, pe un drum ingust si anevoios, sa mergi de-a lungul coastei oceanului sau… sa iei maxi-taxiul de apa. Noi l-am luat din satul Boca de Tomatlan, situat la vreo 20 de kilometri de Puerto Vallarta, cel mai mare oras din zona. Mare insa e mai degraba o forma de comparatie.

unnamed (16)

 

La fiecare ora cate un maxi-taxi pleaca spre Yelapa. Ultimul pleaca din statie la 6 seara.

unnamed (15)

unnamed (17)

Calatoria de 45 de minute cu maxi-taxiul de apa e o adevarata provocare. Pe stanga ai stanci, pe dreapta oceanul. Tot drumul socoteam in gand cam la ce distanta de mal m-as ineca, in caz ca barca se rastoarna. Numai faptul ca vedeam cum stau relaxati barcagii pe nasul barcii, in picioare, imi dadea cateva grame de curaj.

unnamed (18)

unnamed (19)

unnamed (20)

Pana la Yelapa, barca se opreste la toate statiile. Acestea deservesc satele de pe coasta.

unnamed (21)

unnamed (22)

Yelapa, care acum are in jur de 1500 de locuitori, a fost fondat de patru familii care au coborat de pe varf de munte. Aceastea sunt in fruntea comunitatii pana in ziua de azi.

unnamed (23)

 

Statia de maxi-taxi din Yelapa.

unnamed (24)

Apropo, Yelapa este printre putinile locuri din lume unde indigenii au ramas stapani pe pamanturile lor, care sunt propietate colectiva. Strainii nu pot cumpara pamant in Yelapa, dar il pot inchiria pe termen lung.

unnamed (31)

In acest loc, raul se intalneste cu Oceanul Pacific.

unnamed (34)

Pana in jurul anilor 60, Yelapa a fost un loc destul de inapoiat. Nici vorba de drumuri pavate sau alta infrastructura de baza. Lucrurile au inceput sa se schimbe cand satul a fost descoperit de americanii in cautare de un loc exotic, in care ei ar fi putut sa se izoleze de viata moderna. Cu toate acestea, electricitatea si telefonia au aparut in sat abia in 2001.

unnamed (28)

unnamed (26)

Acum satul e plin de americani in varsta, care s-au mutat acolo sa-si petreaca ceea ce le-a mai ramas din viata. Acestia au creat o comunitate destul de puternica, editeaza un ziar local in limba engleza, au cenacluri de poezii, serate muzicale, un cerc dramatic, clase de yoga si alte activitati. Placut e insa faptul ca prezenta acestora nu stirbeste deloc din farmecul si exotismului locului, poate din cauza ca majoritatea americanilor din Yelapa sunt fosti hippy. In schimb, datorita acestei invazii, in Yelapa s-au deschis multe localuri unde poti manca foarte gustos. Unele sunt tinute de americani, altele de localnici.

unnamed (32)

Caii si catarii sunt cea mai populara sursa de transport din sat. Localnicii de pe malul raului mai utilizeaza si un fel de tractoare mici.

unnamed (27)

Apropo, in Yelapa indigenii locuiesc mai mult pe malul raului, unde locul nu este atat de stancos. Pe stanci, care rasar pe malul oceanului, sunt situate casele in care locuiesc cei veniti – fie turistii de scurta durata, care inchiriaza camere in multitudinea de guest house-uri, deseori tinute tot de americani, fie cei care au ales sa ramana acolo pe mai mult timp. Casa in care am locuit noi era chiar la capatul cimitirului. Despre ea voi scrie mai multe data viitoare.

unnamed (30)

Si chiar se vad din Yelapa insulele Hawaii? Nu, desigur. Dar eu imi imaginam ca suntem destul de aproape si asta ma facea si mai fericita.

Fete pe drum

Pericolele mexicane

Pericolele mexicane sunt multe si iminente. Despre asta mi-a spus fiecare al doilea om care a aflat unde ma duc sau, mai recent, unde ma aflu. Primele zile asa si ma simteam. Ca intr-un joc video plin de obstacole. Drumul pana la magazin? Camuflaj. O plimbare seara pe bulevard? Camuflaj dublu. Pasi atenti. Vocea mica. Pentru ca e periculos. Pe urma mi-am dat seama ca in tara noastra lucrurile nu stau mai bine, doar ca la nivel oficial inca nimeni nu a declarat ca toti traim intr-un stat plin de pericole si ca o calatorie simpla cu maxi-taxi ne poate costa viata. Nu azi, atunci maine.

 

Cred ca si eu ca e periculos in Mexic. Aici se sechestreaza oameni, dispar oameni, se taie capete, se impusca in multime cand vreun boier narco are niste chestii de impartit cu alt boier narco, politia e corupta si participa in scheme dubioase.

 

Exact ca in Moldova. Cu mica diferenta ca la noi boierii nu sunt narco. Cel putin oficial. Alta diferenta este ca rahatul zilnic in care noi traim devine insuportbabil cand afara e glod sau – 15 grade si cand ai de platit facturi care sunt la inaltimea salariului tau de om care nu lucreaza in proiecte sau in alte structuri glamuroase. In Mexic e cald si asta salveaza situatia. Afara miroase frumos a portocali infloriti, a guyaba si papaya coapte, hipsterii misuna prin cartierele construite in stilul mid century, beau cafele de la agricultori organici, mananca traditional in interpretare minimalista. Oamenii mai saraci ocupa centrul, masoara distantele intre catedrale si piete, privesc cu gura cascata spectacolele stradale, mananca trestie de zahar si soric cu chili si lime. Ei se bucura de viata asa cum pot. Asa cum le este la indemana. Si chiar se bucura. Nu ai sa vezi niciun mexican care este indispus, brutal, arogant. Prostie este si la ei, doar ca atunci cand iti este servita cu umilitate, ti se pare mai putin grava.

 

In pofida a ceea ce credem noi despre Mexic si mexicani, atmosfera de aici nu este kitsch-oasa. Acesti oameni au stiu sa-si pastreze cultura si s-o valorifice. Sigur, sunt si din cei care se rusineaza de ea, mai ales pentru ca nu vor sa fie asociati cu taranii inculti, dar asta nu-i impiedica pe acestia sa-si vanda mestesugitul prin pietile orasanesti si astfel sa-si castige existenta.

 

Eu voi mai povesti despre Mexic. Azi am vrut doar sa spun ca de departe, de pe alt continent, Moldova pare cu mult mai periculoasa decat orice tara din America Centrala.

Fete pe drum

Paris is always a good idea

Paris is always a good idea. Tineti minte?

Esarfe. Multe esarfe. Si fete. Albe, caramel, cafea cu lapte, ciocolata, maslina, negru carbune. Par lung. Scurt. Ciufulit. Albastru. Ras. Negru. Mult negru. Rochii, fuste, pantaloni, esarfe.

Flori. Iarba verde. Banci. Barbati care fac jogging. Cand am intrat in Paris mi-am dat seama ca uitasem cum arata un oras. Oras in sensul de „oras”. Totul m-a luat prin surpindere. Orice narcis inflorit. Orice fir de iarba. Orice trotuar. Lipsa glodului si a prafului, la fel, m-au lasat putin contrariata.

Desi, intotdeauna m-am crezut mare europeanca, ieri, cand am ajuns la Paris, m-am simtit ca de la coada vacii. Pierduta, dezorientata, coplesita. Cel putin, aratam ca una de-a lor – pars scurt, rochie neagra, balerini negri cumparati tot aici cu doi ani in urma, esarfa nepaleza si o geanta de piele made in France.

Duminica, cartierul in care stau, se transforma intr-un sat. Cateva strazi principale sunt inchise circulatiei si toata lumea iese in mahala. Targuri, terase, copii, multi copii… Fetse decontractate. Demult n-am vazut atatea fetse relaxate. Si demult n-am vazut atatea femei care, iesite din casa, sa fie atat de naturale.

Azi la Paris a fost foarte cald. Copiii purtau sandale si haine de vara. Femeile – sandale si pedichiura impecabila. Barbatii- tricouri sau camasi cu mainicile rasuflecate si esarfe.

***

Nu ma lasa sentimentul ca am uitat cum sa traim… normal. Ca normalul e asta, pe care il vad acum din geam. Cu oameni care se plimba duminica seara. Cu familii care au iesit la terase. Cu copii care se joaca direct pe trotuare. Cu discutii de curtoazie intre vecini. Cu batranele de 90 de ani care inca mai au o viata sociala.

Mama m-a intrebat cum ma simt. Nu stiu. Ma simt de parca imi lipseste mizeria de acasa. De aceea ca mizeria a devenit pentru mine o normalitate.

M-ati intrebat daca sunt aici in vizita sau daca planific sa raman. Pana acum nu stiam bine. Acum, cand am intrat in casa dupa o plimbare prin cartier, mi-am spus „De ce copilul meu sa nu traiasca o astfel de normalitate?”

 

foto: priveslistea din geamul meu