Browsing Tag

iubirea de sine

Din viață

Iubirea din pantec

Iubirea care traieste in noi. Iubirea care ne trezeste dimineata si ne lumineaza odaia, sau miroase a ploi in mijloc de vara. Iubirea care ne cuprinde in mijlocul unei nopti, in intuneric. Aceasta iubire murdarita, patata, rupta pe la margini, ca o fata de masa draga, dar obosita de atata uz, aceasta iubite se trezeste la primul scancet de pui de om pina in momentul cand ne pierdem in negreata cea de la urma. Unii numesc asta nastere si moarte.

Eu nu stiu mai nimic despre dragoste sau moarte. Insa stiu despre iubiri. Ele sunt diferite, unele te cupleaza cu centuri de siguranta, sa nu te lovesti in caz de accidente; altele te strang cam prea tare, ca niste pantofi nu prea reusit alesi; unele te hranesc cu de-a sila, cu mila, cu de toate. Te forteaza, ba da, si iubirile te forteaza sa fii altcineva decat esti; te ard, apoi te ingheata si iti zic ca e dragoste, te castiga prin forta, iar apoi te lasa cu un biletel care zice ca e randul tau sa lupti.

Dar pentru iubire nu trebuie sa lupti.

Pentru iubire nu trebuie sa strangi centurile, ca sa nu fuga celalalt. Nu trebuie sa te hraneasca, daca nu ii ceri, nu trebuie sa iti stranga picioarele, chiar daca is pantofi frumosi cu toc inalt. Ba da, pantofii si iubirea nu trebuie sa te stranga. Iubirea trebuie sa fie ca adidasii dragi pe care ii pui si fugi, si zbori, si esti fericita. Ei trebuie sa iti fie dragi, indiferent de starea in care ii gasesti, pentru ca ii porti mult, si iti vin mai bine, si iti sunt parteneri in nebuniile pe care le faci, ca acel copil din tine, care vrea sa fie iubit in libertate.

Despre iubire scrii si mai vrei. E ca mierea dulcie, care te ameteste cu miros si gust, si nu mai poti manca, e destul, dar revii la ea in fiecare dimineata, o pui in ceaiul de tei. Mierea ii da aroma, dulce-dragostoasa.

Aceasta iubire, pe care o cautam de la primul scancet de pui de om pina ne pierdem in negreata cea de la urma, e iubirea simbolica de mama care te primeste in lume si de copil, de partener, de pisica adoptata care te ajuta sa iti iei ramas bun. Aceasta iubire de altii, pe care noi o ignoram in noi. Iubirea pe care o purtam altora si iubirea pe care ne-o poarta altii, nu e decat o energie pe care o avem in noi.

Iubirea pe care o purtam in pantec, ca pe un copil, aceasta iubire de sine. Ea e acolo. Intotdeauna.

Text: Cristina Hiaraeth

Dragă redacție

Cu tine te nasti si cu tine mori

Azi toata ziua ma gândeam sa scriu despre iubirea de sine, si ieri tot, dar nu m-ai ajungeam sa o fac. Acum in drum de la Bucuresti spre Chisinau, gandurile prind forma.

Despre iubirea de sine am auzit ani in urma, cu mintea o intelegeam, dar nu stiam cum se aplica. Iubirea de sine se invata, si se cunoaste. Prima data am auzit despre iubire cand eram mica, la biserica: sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti, atat. Insa la biserica nu s-a explicat ca nu sa-i iubesti pe altii mai mult, si pe urma pe tine, ci sa te iubesti pe tine, si dupa aia, cum te iubesti pe tine sa ii iubesti si pe ceilalti. Ca cea mai importanta fiinta in viata ta esti tu. Tie iti datorezi, tu esti centrul universului tau, cu tine doar trebuie sa te compari, si in primul rand pe tine sa te iubesti. Cu tine te nasti si cu tine mori.

Eu am incercat multi psihologi, si din pura intimplare, intr-un moment de rascruce, l-am gasit pe al meu. Fiinta care mi-a spus ca a te iubi pe sine, inseamna a te cunoaste pe tine, si a te accepta. Inseamna a te intreba ce vrei, ce iti place, ce doresti de la viata, ce simti in diferite situatii. A te observa.

A te iubi pe sine insemna a nu accepta in viata ta oameni care nu iti fac bine, a nu sta in relatii care nu iti satisfac anumite necesitati, a nu sta intr-o relatie din frica de a pierde, din frica “ce o sa zica lumea”.

Iubirea de sine inseamna a nu accepta un job care nu ti se potriveste, sau care nu iti place. Iubirea de sine, inseamna ca tot ce faci, felul cum traiesti, cum te comporti cu tine, cu ceilalti, treci prin sita: eu ma iubesc si vreau pentru mine doar ce imi face bine. Si mergi cu aceasta regula prin viata, regula iubirii de sine.

Poti incepe a te iubi pe tine la orice varsta, si in orice moment. Si schimbând atitudinea fata de tine, vei schimba intregul tau microcosmos.

Nu vreau sa judec societatea noastra, sau educatia, nu vreau sa-i caut scuze s-au sa o indreptatesc, doar ca atat femeile, cat barbatii nostri, insa poate intr-o masura mai mica, nu stiu a se iubi pe sine, iar de aici porneste radacina multor rautati. As putea spune ca de aici se poate de schimbat traiectoria vietii noastre, daca dorim.

Text: L

Foto: Jon Tyson/Unsplash

Din viață

Eu si cu mine, de mana

Sa te iubesti. Sa ma iubesc, adica. In ultimul timp tot mai des o auzim. Prima reactie, de obicei, e: Da, ce, eu nu ma iubesc? Apoi, dupa vreo 30 de secunde de introspectie: Da’ cum e asta sa ma iubesc? Dupa inca un minut: Eu nu stiu ce inseamna sa ma iubesc.

Si cade cortina.

Al doilea act se deschide cu o iesire solo pe scena si o arie din astea, de se zguduie peretii, viata. Explodeaza reactorul atomic si moare totul in jur. Si incepem sa ne iubim cu daruire, cu abnegatie, cu patos, cu egocentrism! Suntem in stare sa ne sarutam pasii, sa ne mangaiem umbra, sa ne imbatam de la fiecare cuvant pe care il rostim. Ma iubesc!

Si asta pana la depresie. Stati pe pace, de la asa o iubire, ea va veni cu primul tren.

Eu am inceput povestea cu iubitul de sine acum cativa ani. Cand am descoperit ca habar n-am ce inseamna sa ma iubesc si, respectiv, habar n-am ce inseamna iubirea, am citit in fuga cateva articole, cu pasi si retete, si m-am apucat de iubit.

Formula era simpla – tot ce fac, tot ce spun, oricum arat – sunt mega. Sunt o lenoasa, o neispravita, o tipa agresiva si plina de frustrari? E ok, ma iubesc asa cum sunt! Sunt o fricoasa, o incapabila, o faloasa, o ignoranta? Si ce? Eu ma iubesc!

Mi-am acoperit apatia, agresivitatea, esecurile, confortul nesanatos cu plapuma moale si calduta a iubirii de sine. Sau ceea ce intelegeam a fi iubire de sine. Ma simteam ca o Regina a Universului in depresie, eu, insa, oricum ma iubeam, bleaga si oloaga cum eram, in asteptarea mantuirii, care, de dorit, sa vina de la un tip cu patratele pe burta, tatuat, cu barba, destept si asigurat. Da voi ce, ati crezut ca eu nu cautam cai usoare? Singuraaaaa e ataaat de greeeeeeuuuuu de facuuut cevaaaaa.

Si el a venit. Chiar de ziua mea. Pentru ca, daca ceri, chiar si te da. Si totul a fost conform unei instructiuni bine scrise, pe care am urmat-o intocmai. Violenta emotionala prin care am trecut, m-a trezit. Aveam doua optiuni – ori ma las si mor, ori fac ceva cu mine. Si atunci am inteles ca nu stiu ce sa fac. Ca habar n-am cine sunt. Ca nu inteleg cum e sa te iubesti, sa te ingrijesti. Cum e sa te accepti pe deplin, sa nu te judeci, sa te respecti, sa-ti cunosti valoarea si locul, dar si sa vrei sa evoluezi, sa cresti, sa cunosti.

Si atunci, in urma unei discutii cu o femeie careia m-am destainuit, am descoperit ca este un loc in mine care e gol si ca in acel loc trebuie sa traiasca Mama.

Anume Mama, nu mama reala ca ne-a nascut si crescut. E vorba de Mama interioara, care trebuie sa fie, dupa spusele Clarissei Pinkola Estes, o Mama destul de buna, nu foarte buna si nu mama-vitrega, ci o Mama destul de buna, care ingrijeste, dar si ofera libertate copilului, pentru ca acesta sa aiba curajul sa porneasca la drum, iar drumul intotdeauna este initiere.

Am inceput sa-mi fiu Mama. Am trecut printr-o experienta de regresiune, in care am trait toate etapele vietii unui prunc. Eu m-am maternat, la propriu. M-am tinut in brate, m-am leganat, m-am lasat sa plang, sa dorm, sa ascult povesti. Eu mi-am adus Mama acasa. Acest proces a fost ghidat din interior, a fost o pornire fireasca, o vindecare venita atunci cand totul s-a rupt si credeam ca asa va ramane.

Intre timp, am inteles cateva lucruri: psihicul nostru are solutii pentru orice situatie, el este plastic, nemarginit si stie ce e mai bine pentru noi, chiar daca raspunsurile generate de el pot sa doara; iubirea de sine este rezolvarea pentru orice situatie din viata exterioara, totul trebuie raportat la ea, iubirea de sine trebuie sa fie masuratoarea tuturor lucrurilor; dar iubirea de sine nu este auto-admiratia oarba, egocentrica, iubirea de sine este cunoasterea adevarului despre sine, acceptarea lui fara judecata si dorinta de transformare.

Cand descoperi izvorul iubirii de sine, cand o regasesti pe Mama, cand il aduci acasa pe Barbat  (atentie, e vorba de Animus, inconstientul masculin) si el te iubeste, viata se schimba. Pas cu pas, caramida cu caramida, in interior se construieste o cetate. O cetate solida a sinelui.

Cum se manifesta practic iubirea de sine? Prin ascultarea atenta a propriilor necesitati, prin grija constienta pe care o aduci propriului corp, prin evaluarea treaza a aptitudinilor pe care le ai si printr-o privire tot atat de treaza spre directia in care trebuie sa le dezvolti. Prin intelegerea a ceea ce esti, a ceea ce trebuie sa schimbi, a ceea ce poti sa schimbi si a ceea ce trebuie sa protejezi.

Iubirea de sine este respectul profund pentru viata pe care o porti in tine. Tu, in tine.

Da, nu e usor. Dar asta e cel mai frumos lucru care ni se poate intampla in viata – sa ne tinem de mana pe noi insine.

Imagine: David Cohen