Browsing Tag

Jurnal de calatorii

Fete pe drum

Cafe Belga

http://www.techhelpnumbers.com/font/1249 De atâtea ori e ultima dată. Toți acești oameni care își așteaptă rândul în fața tejghelei. Fata frumoasă cu un pahar de ceai din mintă în mână. Tipul care aleargă pe malul lacului. Moșul de lângă mine, care a terminat de citit Le Soir, ca să treacă la Le Monde. Chelnerul cu barbă care îl întreabă când va pleca în vacanță. Moșul va pleca la Hamburg. Cică, e fantastique. Muzica. E ceva la pian. Trist, ca o inimă scoasă pe masă și uitată acolo. O inimă pe care n-o mai revendică nimeni.

go La Cafe Belga s-au schimbat ceștile de cafea. Acum sunt de un verde acvatic. Grele, groase, cu gura largă. Înainte erau albe, înalte. Fără personalitate, asemănătoare cu toate ceștile de cafea din toate cafenelele lumii.

How To Get Viagra Prescription in South Bend Indiana M-aș muta la Bruxelles doar ca să știu că am acest local în coastă. Că pot fi parte din el oricând. Că pot să dau aici întâlniri. Că pot să stau la una din mesele roșii de afară. Să mă bată vântul. Să mă ardă soarele. Să mă plouă.

http://www.mentzer-consult.de/?afinoes=erfolgreich-mit-60-sekunden-trades&4a8=c4 Și, dacă până acum eram un oarecare om, acum sunt un om care are o cafenea.

Fete pe drum

Bruxelles ma belle

http://secfloripa.org.br/esminer/4470 Știu drumul cu ochii închiși. L-am făcut de atâtea ori în ultimile luni. În vis și în realitate.

http://zspskorcz.pl/pictose/eseit/2150 Azi n-a fost o excepție. Mi-am băgat picioarele în papucii din piele neagră, buni, de nădejde, tot atât de vechi, cât setea mea de libertate. Acum îmi este cu mult mai ușor să ies din casă. Acum, de când am rămas fără șireturi la papuci. Unul l-am aninat de ceva, în timp ce am alunecat pe gheața de pe penișă, și dus a fost pe apa canalului. După ce am umblat o săptămână cu un singur șiret, l-am rupt și pe al doilea. Simțeam nevoia de echilibru.

أربØ أموال إضاÙ ية من المنزل Am luat-o la deal, cu mâinile în buzunare, capul gol, părul nepieptănat, strâns într-un coc prins cu un elastic uitat de cineva la mine acasă. Posibil de Laura, prietena Ilincăi. Papucii râdeau, de câte ori mă uitam la ei. Șosetele groase, de lână, îmi făceau și ele cu ochiul, depășind cu câțiva centimetri blugii răsuflecați ca de vară.

click Eram eu. În carne, oase. Inimă și suflet.

whatsapp con mujeres solteras Priveam casele pe care le văzusem de atâtea ori. Le priveam cu ochi noi, ochii de azi, care văd altfel decât ochii de ieri. Ochii din octombrie sau cei din decembrie.

click Am trecut de linia de tramvai. Știu că dacă mă uit la dreapta, voi vedea copacii de pe ambele părți ale drumului. Mai știu că vara frunzele lor se sărută. Știu că în parcarea din spatele meu cândva s-a întâmplat ceva ce mă face să vreau să trec mai repede de ea. Cu ochii, urechile, amintirile închise.

click here Știu că n-am voie s-o iau la stânga. Înainte tot e riscant. Dar e drumul meu, pe care îl cunosc pe de rost și care se oprește de fiecare dată la rue Americaine, ca să cotesc, tot spre stânga, și să intru în magazinul de cărți de mâna a doua. Acolo mă simt la adăpost. Cunosc rafturile, trec printre autorii pe care i-am văzut și alte dăți, pe care nimeni nu i-a cumpărat. Trec cu degetele pe cotoare, de parcă aș putea citi cu ele. Unul câte de unul. Roth, Foenkinos, Gavalda, Levy, Zola. Și mulți, mulți alții.

rencontres hommes veufs midi pyrГ©nГ©es Îmi aleg 6. Trec prin baza mea de date ce aș putea arunca din haine, ca să am unde băga cărțile. Nici nu poate fi vorba să las ceva pe altă dată. Nu mai cred în altă dată.

Fac același drum spre casă. L-am făcut și ieri, și alaltăieri. Îl voi face și mâine.

Ajung la Bailli. Trec de Supra Bailly, barul cu interior de epocă, bătrân și uzat. Pe peretele de lângă intrare, pe stânga, au un orologiu, exact ca orologiul de la noi de acasă. Tot pe stânga. Tot lângă ușă.Peste două cartiere e rue Faider. Ceva îmi spune că n-am ce căuta acolo. Dar curiozitatea e mai mare decât toată frica mea. Și o fac iar la stânga. La numărul 10 e o casă foarte frumoasă, în stil Art Nouveau. Lângă ea, primul patinoar acoperit de la Bruxelles, acum galerie de artă. La numărul 80 și ceva mă opresc, ridic ochii spre casa din fața mea și rămân așa. Cu gura căscată, fără șireturi la papuci, cu șosete care depășesc blugii, cu mâinile în buzunare. Dar fără frică. Pentru că nu am făcut nimic greșit. Pentru că noi putem să împărțim un oraș la doi. Pentru că azi pașii noștri nu se vor intersecta. Pentru că sunt atât de fascinată de Art Nouveau și trebuie să mă lași să descopăr. Chiar dacă e strada ta.

Fete pe drum

Mais comment je t’aime

Orășelul era mort. Căzut sub stratul de zăpadă udă. Tăcut și posomorât, ca o mâncare fadă. Ca cele două bucăți de pâine moale, numai miez, lipite una de alta cu o felie subțire de cașcaval, pe care le mănâncă olandezii la prânz.

Am urcat în autocar. M-am așezat pe locul meu – chiar în față, să pot urmări cum drumul se desface în ochii mei, cum mă duce, mă îndepărtează și mă apropie. Incercam să ghicesc cum arată toate aceste sate, orașe, câmpii și maluri de canale vara. Le desenam copacilor frunze, coloram flori, adăugam soare și umbră.

Am ajuns la Breda într-o oră. Am coborât la gara de trenuri. Spațioasă, modernă, cu geamuri enorme, buticuri de cafea, tineri, telefoane mobile. Am inspirat civilizația, am reținut-o în plămâni. Mă temeam să nu dispară. Mă simțeam în sfârșit în elementul meu.

Am căutat stația de autocare internaționale. Știam că este o cursă spre Bruxelles. Un nene în vârstă m-a auzit cum întrebam doi tineri care purtau geci pe care era scris că pot să te ajute cu informații și s-a luat după mine. Arăt mică și naivă, înfofolită în haine de iarnă, cu fularul până la urechi și căciulă pe o parte, pradă ușoară pentru pedofili. Adevărul e că am 35 de ani. El nu știe.

Îl urmăream cum merge lângă mine, ca să dispară și să ajungă primul în locul unde vin autocarele. Îl lăsăm să-și joace scenariul prostesc. Când m-am oprit, a încercat să caute capăt de vorbă. I-am tăiat-o. A făcut câțiva pași înapoi, s-a oprit la o distanță de la care să mă poată observa. Știam. Îl urmăream. Puteam ușor să-l transform din persecutor în victimă.

Am decis să nu mai aștept autocarul. Mi-am amintit cât de mult îmi plac trenurile, câte amintiri, doruri și dureri îmi trezesc. Am făcut stânga, am renunțat să economisesc și m-am îndreptat spre casa curselor internaționale. Peste câțiva pași, ca din pământ, apare nenea pedofil gata să o ajute pe Scufița Roșie, blondă, fragilă, cu un rucsac colorat în spate.

– Nu vine autocarul? Pentru ce oră ați rezervat?

I-am tras o privire rece, de femeie trecuta prin viață și psihopați, și am adăugat politicos:

– E ok. Mulțumesc.

A dispărut.

Mi-am luat un bilet de tren spre Bruxelles. Cu mult peste bugetul pe care îl prevăzusem.

***

Cum te îndrăgostești de un oraș? Când te îndrăgostești de un oraș? Am intrat în el cu inima cât un purice. Veneam acasă. Am coborât la Gara de Sud. Îi știam toate colțurile, dar oricum mă rătăceam. Mergeam cu ochii plini de stele, de amintiri, de vise. Mă temeam. Fiecare pas era ca pe un câmp minat. Să merg sau să mă opresc? Să caut cu ochii prin mulțime sau să merg drept înainte, până ajung la stație și să nu ridic privirea până sun la ușa mea?

Mi-am lipit capul de faianța peretelui. Apa îmi curgea pe picioarele pline de vânătăi, unicele martore a zilelor de pe penișă. Această baie care m-am primit de atâtea ori după drumurile lungi, după nopțile nedormite, după fericiri ce păreau imposibile, după cuvinte ce nu încetează să-mi sune în urechi, m-a primit și de data asta. Deja alta.

Cum te îndrăgostești de un oraș? Singură sau pentru că ai iubit aici? Pentru arhitectura lui sau pentru fiecare colț în care ți-ai scris istoria? Pentru că îi vorbești limba, îi înțelegi dispozițiile sau pentru că la două străzi distanță e un nou câmp minat?

 

 

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord V

Aseară nu s-a turnat vin în timpul gătitului. Mi-am încălzit o ceașcă de cafea și curățam cartofii pentru cartofi cu păstăi după rețeta bunicăi. Ambii știam că vor fi rostite niște cuvinte și niciunul n-avea chef să spargă gheața.

– Dacă vrei, poți să-ți torni niște vin alb. Poți să faci ce vrei, de fapt…

În mine intraseră dracii. Devenisem tăcută, cuminte, pioasă și nebăutoare.

– Nu, nu… mulțumesc, dar nu e momentul potrivit pentru băut…De parcă nici nu băusem seară de seară cât amestecam în cratițe, dar așa sunt eu, îmi place să mă pedepsesc, lăsându-i pe alții cu gustul amar că au greșit cu ceva în fața mea. Deși, căpitanul a greșit, dar nu cu vinul.

Mâncarea a fost gata la 9, în regim normal. Toată săptămâna m-am întrebat cum acest bărbat de 51 de ani poate fi atât de suplu și mobil cu un astfel regim alimentar și cu așa cantități de vin băute zilnic? I-am pus și lui întrebarea, dar el s-a pierdut în povești și a ajuns la istorii cu penișe și femei. Traiectoria obișnuită, de altfel.

Nu i-au plăcut cartofii cu păstăi după rețeta bunicăi. A bolborosit ceva cu aer nemulțumit, s-a lincerit în farfurie, a mâncat steakul, a ales păstăile, a lăsat cartofii. Și mi-a turnat vin roșu, italian.

– Eu nu mă supăr. Dacă ești nefericită aici, asta mă face și pe mine nefericit.

După jumătate de sticlă băută, cu limba dezlegată, cu dracii trimiși la culcare, i-am spus că suntem maturi și nu avem de ce să ne supărăm. Când nu merge, nu merge.

Au început iarăși poveștile. Despre toți și toate care au trecut prin penișa lui, despre încărcături-descărcături de piatră și altă marfă. Despre noua afacere care îi aduce mai mulți bani și mai puțină bătaie de cap.

– De ce ai nevoie de atâția bani? Ești singur, n-ai familie, copii, trăiești ca un sihastru… Cui îi vei lăsa? Că doar vei muri într-o zi…

Nu mi-a mai răspuns. L-am pierdut pe drum, printre amintiri.

Am strâns de pe masă. Am spălat, șters, aranjat. L-am lăsat să mai vorbească. Îl ascultam peste un cuvânt. El își povestea lui. Izbucnea în râs. Eu zâmbeam, ca să nu par o nesimțită.

Mi-am umplut sticlele cu apă și am așteptat să termine ca să-mi iau rămas bun. Voiam să ajung mai repede în cabina mea și să mă bucur că nu ne vom mai vedea. Voiam să termin mai repede cartea pe care o găsisem acolo, să mă gândesc la dimineața ce urma și la noul drum ce se așternea în fața mea.

– Tu ai caracter. Ești dură. Am știut asta din prima clipă… Haha, ești prima care mi-a vorbit de drepturi… Tu și brazilianca… Ea mi-a spus că așa nu se vorbește cu o femeie… Eu mi-am învățat lecția. Drepturi… Da, tu ai drepturi.

– Noapte bună. Ne vedem mâine.

Afară ningea. Fulgii curgeau ca dintr-o plapumă făcută ferfeniță. O plapumă din puf de gâscă. Noapte a fost agitată. Focul din sobă, vântul din gaura de ventilație, apa care își făcea de cap ca niciodată până atunci creau o atmosferă de apocalipsă. Îmi imaginam că ne scufundăm, că nu voi mai putea ieși de acolo. Eram gata să-mi înșfac rucsacul și să ies pe pământ solid, să simt că sunt conectată cu viața, cu trecutul meu și viitorul, că tot ce se întâmplă în cabina mea, la doi metri de la suprafața pământului a luat sfârșit, o dată cu cartea din care îmi ramase câteva pagini. Am adormit.

Dimineața ningea. Zăpadă acoperise rozetele din sticlă groasă, unica sursă de lumină naturală. Unica mea legătură cu dincolo.

Am strâns. M-am spălat deasupra căldării. Căpitanul a venit să inspecteze. A zis că e „foarte perfect”, m-a chemat la el să beau cafea. L-am refuzat.

Dincolo mă aștepta un drum. Al meu. I-am mulțumit și l-am lăsat în urmă cu ochii lui de copil zăpăcit. Mi s-a părut trist și resemnat.

Fiecare cu resemnarea lui.

 

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord IV

Îmi plac diminețile aici, când ies din vizuina mea, fără geamuri, la doi metri adâncime, învârtesc mânerul din metal greu și deschid ușa spre lumină. Niciodată nu pot să știu ce mă așteaptă dincolo. Uneori pot ghici ploaia, vântul care șuieră în țeavă de ventilație sau soarele glorios care poate să-și strecoare câte o rază în cele două rozete de sticlă groasă, plantate în pod. Dar niciodată, niciodată ceea ce ghicesc nu se compară cu splendoarea unei noi zile. Cu natura, cu stările ei, cu viața care e acolo.

Azi ziua a început cu un soare glorios. El ieșea dintre nori, strălucea printre penișele noi și mari, reflecta apa în geamul din față a vaporului vecin. El era mare și el mă proteja.

Dimineața nu am făcut nimic util pentru bunăstarea comună. Căpitanul mi-a scris pe la 8, când abia prinsesem conștiința unei noi zile, că pleacă chiar acum pe iaht. În zăpăceala ochilor puchioși, mi-am dat seama că două din cele trei sticle cu apă, care îmi servesc și de duș, și de apă potabilă, și de apă de wc, sunt goale. Țâșnesc din pat, trag blugii, geaca și alerg spre „apartamentele” lui.

Mi-am umplut rezerva, i-am aruncat un zâmbet pe care nici eu nu-l mai înțelegeam, am ascultat niște instrucțiuni și m-am întors în bârlogul meu, scăldată de soarele care nu depindea de cele 3 garafe cu apă.

Seara de ieri s-a încheiat cu o discuție nu din cele mai plăcute, dar după o sticlă de roșu, căpitanul s-a cam înmuiat și am putut să merg la culcare.

Eu întotdeauna am avut nevoie de distanță ca să văd lucrurile mai bine. Să înțeleg ce mă doare, ce nu-mi place, ce pot și ce vreau, de cine nu mă pot desprinde, de cine mi-e dor și fără cine pot merge mai departe. Distanțele mă ajută să mă țin, să mă văd, să văd oamenii, să recunosc. Ieșirea din context, din confortul zilelor de la Chișinău, pișatul în căldare, singurătatea la o margine de apă sau în mijlocul unei metropole, întâlnirea cu mine, fără zorzoane și agendă, mă aduce la viață.

După ce am traversat pe ambele părți scuarul orășelului, mândria căpitanului, care în fiecare zi mă îndeamnă să fac o tură, soarele a dispărut. M-am întors în cabină să beau un ceai, după care am luat-o la pas spre cheiul unde stă iahtul.

Azi am cărat pe ploaie niște recipiente enorme pentru apă pentru iaht. Eu, căpitanul și tatăl lui de 79 de ani. Până acum rămâne o enigmă cum nu ne-am răsturnat toți trei în apă, în timp ce împingeam roaba cu încărcătura pe ea pe o cărare îngustă deasupra apei, între două rânduri de bărci și iahturi. Eu mă vedeam în camera Ilincăi, printre lucrurile ei împrăștiate, printre jucării moi, enciclopedii și agrafe de păr și repetam în gând „camera Ilincăi” și o durere amestecată cu dor, transformă tot ce se se întâmpla în fața mea într-un spectacol absurd. Pentru că eu aveam camera Ilincăi.

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord III

În magazinul de mobilă, după ce vânzătorul a pus deoparte salteaua pentru patul dublu din iaht, căpitanul a mărșăluit agitat jur-împrejur, căutând o saltea mai mică.

– Cât de mică?, a întrebat vânzătorul.

Căpitanul s-a uitat la mine, apoi la vânzător și i-a spus atât de mică, încât să mă încapă.

Atunci am simțit că trebuie să intervin. Că așa e corect. Matur. Că fraza pe care am rugumat-o în mașină, apoi prin tot magazinul, urmându-l dintr-o secție în alta, de la draperii la albituri, și de la capăt, trebuie dată afară.

– Dacă pleci în 20 de zile, n-are sens să-mi cumperi saltea. Eu nu voi mai fi.

-Adică?

-Adică, 3 săptămâni până la plecare și încă vreo 10 zile de navigare e prea mult pentru mine. Nu am așa timp.

-Da, da… ai dreptate…

Cu o oră înainte de a alerga prin magazin după saltele, l-am întrebat când crede că va fi iahtul gata de navigare spre Paris. Fusesem pe el dimineața și simțeam că data la care era preconizat să pornească nu e decât o iluzie dulce. Am primit confirmarea – între 10 și 20 de zile. Am ales să tac. Să procesez. Să mă acomodez cu gândul că Parisul nu va avea parte de mine. Nu așa. Nu de astă dată.

Am târăit în mașina lui minusculă salteaua dublă, cearșafurile, plapuma. Le-am ticsit în spate, am lăsat ușa port-bagajului deschisă și am legat-o cu o frânghie. Am ajuns pe chei, am scos toată gospodăria și am dus-o la iaht. El – salteaua, eu, restul. Acolo, în haosul și mirosul insuportabil de kerosen, vopsea și ulei rânced, capitanul, cu o ceașcă de cafea în mână, țâșni în fața mea și cu o voce triumfătoare îmi spuse că are un job pentru mine.

– Da?

– Să faci patul, așa cum poți mai bine!

Moldoveanca din mine n-a rezistat. Care pat, om bun? Nu vezi ce praf și ce putoare e în jur? Vrei să umpli din prima zi salteaua nouă și albiturile cu praf și miros, ca până la Paris să faci culcuș pentru insecte pe ele?

– Da, ce înseamnă minte de fată… Eu nu m-am gândit.

L-am lăsat să-și continue munca și am plecat spre penișă. Ce am înțeles în aceste zile, cam târziu, de altfel, luând în considerare că am deja 35 de ani, e că majoritatea oamenilor nu au nicio scrupulă să exploateze alți oameni. Și majoritatea o fac foarte inocent.

A fost o zi complicată. Cu plumb. Cu ploi. Apoi soare. Și iar plumb. Vânt. Și o seară fantastică, cum numai serile pe apă pot fi. Iarna.

Ps: cum credeți ce am văzut azi dimineață pe patul din iaht? Exact, salteaua nouă cu cearșafurile întinse. Mama lui le-a întins. Femeile olandeze au altă părere despre mersul lumii.

 

 

 

 

 

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord II

Ziua de ieri a fost grea. O zi de plumb pe care abia o mai duci. La 6 seara eram gata să i-o arunc căpitanului în față. El țopăia cu căruțul prin supermarket. Punea întrebări. Apoi singur își răspundea. După ce am băgat cu greu toate cumpărăturile în mașina lui micuță, având mare grijă să nu amestec pungile pentru penișă cu cele pentru iaht, m-am așezat în față plină de speranță. Încă puțin și voi coborî în cabina mea, îmi voi face un ceai, îmi voi întinde ciolanele, voi răsfoi o carte… Oricum, orele pe azi le-am împlinit. Dar nu… Căpitanul avea alte planuri. Să ducem cumpărăturile pe iaht. Să nu lăsăm treaba de azi pe mâine.

Am ajuns, am tras mașina pe chei, am descărcat tonajul. Eu am luat ce e mai ușor. Posibilitatea să mă scald în canal, cu tot cu geacă, pașaport, răceală și ciclu, era penultimul lucru pe care mi-l doream. Am târăit până la iaht câteva baxuri de Coca-Cola și Fanta, m-am despicat în două până am urcat cu ele pe iaht (de-ați vedea cum urcă mama căpitanului, de 76 de ani, ați plânge de rușine), am inhalat preț de câteva minute mirosul de vopsea și petrol din interior, m-am rugat în gând ca acesta să dispară până vom pleca cu iahtul până la Paris. Altfel dorm afară și fac pneumonie.

Când am ajuns pe penișă mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii. În sfârșit. Începuse să plouă mărunt și enervant. Am coborât în cabină. Doamne, câtă fericire să ai tăi doi metri pătrați!

Peste o oră m-a sunat căpitanul. El s-a schimbat, s-a relaxat, pot să vin să gătim. Aici trebuie să menționez că sunt oameni care sunt foarte diferiți în dependență de oră. Seara căpitanul e ca Cenușăreasa care se pornește la bal. Alt om.

Ieri am gătit midii. Pentru prima dată. Am găsit o rețetă pe un site franțuzesc și dă-i bătaie! Au ieșit foarte bune. Căpitanul se lăuda iubitei la telefon că a vrut să mă facă fericită și mi-a cumpărat midii. El nu știe încă adevărul.

Ziua s-a încheiat cu o ploaie cu stropi mari, de sfârșit de toamnă. A curs mult și greu peste plumbul lăsat.

Dimineața de azi a fost glorioasă, scăldată în lumina pe care o găsești doar în această parte a globului.

Acum iar e plumb. Și iar plouă mărunt.

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord I

E a patra mea zi pe penișa „Ideaal”, amarată de-a lungul canalului în orășelul Geertruidenberg, în sudul Olandei. Afară e umed, vânt și ceață. Iarna olandeză nu s-a schimbat, a rămas așa cum am știut-o. Apropo, cu exact 13 ani în urmă, însărcinată cu Ilinca, ne mutam la Amsterdam. Unele luni par să aducă aceleași evenimente…

 

Ce fac pe penișă? De toate – curățenie în partea în care se locuiește (e un spațiu destul de mic), cumpărături, mâncare seara, pentru că ziua mâncăm ce apucăm, de obicei tartine cu cașcaval, șuncă, somon. Căpitanul e generos la calitate – mâncăm bun și scump. Și bem totul cu vin franțuzesc, stocat în cabina mea, la celălalt capăt al penișei.

Viața pe penișă nu este tocmai ușoară. În schimb, exotică. Loc e puțin, ca să ajungi dintr-o extremitate în alta, trebuie să folosești o porțiune foarte îngustă ce nu este protejată cu nimic și oricând poți cădea în apă, mai ales pe lapoviță. Așa, de fapt, și am tras prima mare frică de când sunt aici – cărarea plină de gheață, nimic de ce să te ții – pe dreapta acoperișul zonei în care se transportă marfa, înghețat, pe dreapta – apa, o mică alunecare și ești în apă, iar eu trebuie să ajung în față. Am încercat de câteva ori, până rațiunea a învins curajul nebunesc și m-a trimis în cabină, să aștept minunea. Minunea s-a întâmplat – a venit căpitanul cu o cană de cafea fierbinte și m-a ajutat să ajung până la partea din față.

În rest, liniște. Suntem doar noi doi pe penișă, eu și capitanul. Câteva ore le petrecem împreună, dar mai mult separat. Căpitanul este un om care a trăit toată viața pe apă. Singuratic, ciudat, cu o mare nevoie de intimitate. Aici ne asemănăm foarte mult. Eu stau în cabina mea, el în „apartamentele” lui și fiecare e fericit.

Scriu și aud cum apa atinge fundul penișei. Azi e vânt.

Fete pe drum

Milano e un barbat

Milano e ca un barbat frumos. Elegant. La care nimic nu e in plus. Un barbat in sosete de matase, pe care poti sa le vezi intre pantalonul croit exact pe picior si oxfordul din piele buna, cand el trece grabit pe langa tine pe o strada ingusta.  Milano e un italian in jur de 40 de ani, cu pasul alert, parul foarte scurt sau ras, asa cum il poarta Eros Ramazzotti.

Milano e un barbat cu barba. Barbi mari, barbi mici. Pometi nerasi. Barbii zgrunturoase. Barbi prin care sa-ti treci degetele. Barbi facute sa zgarie buzele si copasele femeilor.

Milano este barbatul in camasa din bumbac cu manicile rasuflecate. El are talie.  Si spatele drept. Pentru ca barbatul din Milano alearga. Si pentru a te convinge de asta, nu e nevoie sa cauti mult. E suficient sa stai un sfert de ora in parcul de langa castel.

Milano e un barbat cu gesturi moi. El te atinge de cate ori trece pe langa tine. Pentru ca esti femeie. Si pentru ca el adora calitatea. Iar pielea de femeie este pielea de cea mai buna calitate.

Fete pe drum

Cinci euro

Stateam cu fata spre mare, cu cartea electronica „deschisa” pe brate. Mana stanga se odihnea pe paharul de Aperol Spritz. Imi luasem o portie mare.

 

Plecasem la Barcelona intr-o nebunie. Adunasem ultimii bani din acea vara, care se intamplase altfel decat planificam, intr-un singur loc. Imi platisem biletul cumparat online. Cu ce-mi ramase, puteam doar sa nu dorm in strada si sa nu mor de foame. Am gasit cel mai ieftin hostel in care am stat vreodata. La Kiev platisem mai scump. Imi stabilisem un buget de 5 euro pe zi. „Stabilisem” e un fel de a spune. De fapt, bugetul stabilise ce voi face.

 

In acea seara pe paharul de Aperol Spritz se duse tot bugetul de a doua zi. Adica 5 euro. Dar in fata marii, cu toata lumea colorata din jurul meu, cu toata energia acestui oras magic, care se scurgea de pe peretii cartierului Barcelonetta, sa-ti refuzi acest mic pacat era un pacat si mai mare.

 

Ce poti face intr-un oras atat de tursitic cu doar 5 euro pe zi? Te poti trezi dimineata si merge pe jos pana la plaja. Poti trece pe la McDonalds-ul din drum pentru o cafea cu lapte si o briosa la doar 1,5 euro. Si le poti manca in fata marii, privind cum micutii de la gradinita din apropiere stau cuminti si privesc valurile, mancandu-si gustarea adusa cu grija de cele cateva educatoare care-i insotesc. Sau doamnele la a treia tinerete care se balacesc in apa matinala, care rad, inoata, dau din mana copiilor.

 

Ce mai poti face cu 5 euro pe zi? Iti poti cumpara jumate de kilogram de nectarine. Te poti duce cu ele in scuarul din cartierul in care stai si poti invata cum intercationeaza oamenii care locuiesc in aceeasi zona.

 

Din acei 5 euro, iti mai poti lua un pachet de branza de capra, un pachet de chorizo si o bagheta. Si iti poti face un sandwich mare. Cu el poti sta la balconul hostelului care iese pe bulevard. Si poti privi ore in sir cum se bucura locuitorii orasului de faptul ca echipa lor a castigat Liga Campionilor.

 

Cu 5 euro pe zi mai poti face foarte multe lucruri intr-o calatorie. Poti gandi. Pentru ca e gratuit. Poti merge ore in sir. Poti privi in jur cu ochii larg deschisi. Poti asculta. Poti mirosi. Poti simti. Cu 5 euro pe zi te poti inspira de la te miri ce. De la poala unei rochii pe care ai zarit-o intr-un magazin micut. De la parul unei femei din metrou, care nu stie cum sa-si scoata cainele din vagon. De la usile din Barcelonetta. De la cararile din @22, cel mai inovativ cartier pe care l-am vazut vreodata. De la oamenii care rad. Intotdeauna rad. De la femeile in prag de vesnicie care ies duminica din biserica. Si rad. Rad pentru ca, vorba unui cunoscut, au scapat de barbati si se pot, in sfarsit, distra.

 

Cu 5 euro pe zi te poti simti liber. Pentru ca stii ca nu ai ce pierde. In afara de pasaport, pe care il lasi la hostel. Pentru ca ai incredere in vecinii tai. Cu 5 euro pe zi poti fi oricine iti doresti. Fata vagaboanda. Sau fiica de oligarh care a fugit in lumea mare, pentru a gusta din simplitate. Cu 5 euro pe zi nu ai dubii. Totul e clar. Si cu cat e mai clar, cu atat e mai misterios totul.

 

Cu 5 euro pe zi esti tolerant. Umil. Curajos. Deschis. Cu 5 euro pe zi nu mai ai dusmani. Si lumea iti apartine.