Browsing Tag

#lasingurecum

Din viață

La singure cum?

Săptămâna viitoare plec la o conferință la Bruxelles. Cu această ocazie, îmi cos o rochie neagră, clasică. Colegele râd. „Precis îți vei întâlni acolo dragostea vieții și vei rămâne”. Râd și eu. Mi-am întâlnit deja „dragostea vieții” la Bruxelles, exact cu doi ani în urmă, zi în zi, oră în oră. Peste o zi făceam casă împreună. Genunchii îmi tremurau, dar nu fugeam. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie. Acum scriu și râd. E prima dată când râd de această poveste. Am citit recent că, dacă ajungi să poți râde de situațiile neplăcute prin care ai trecut, de relațiile în care te-ai dizolvat și care te-au mâncat pe dinăuntru, de prostia și slăbiciunea ta, înseamnă că te-ai lecuit.

Scriu și râd.

Eu de multe m-am lecuit și am intrat râzând în cel de-al 37-lea an de viață. Simt că anul ăsta va fi anul în care voi învăța să o iau mai ușor, să mai iau pe mine mai puțin în serios, deși niciodată nu am suferit de prea mare auto-importanță, să mănânc mai multe mere și mai puțină carne, să mă bucur de toate lucrurile pe care le am și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere, chiar dacă asta ar fi un anti-trend absolut printre oamenii din jur.

Starea asta de a trăi în ritmul corpului și spiritului meu e atât de nouă pentru mine! Până acum erau doar cuvinte pe care le citeam. Uneori chiar mă enervau. „Care ritm, bre? Lumea fierbe, nedreptatea ne înghite, gloria ne așteaptă! Trebuie să luptăm, să mergem înainte!” Până la primul stâlp de care te lovești cu capul, pentru că erai prea ocupată cu urmărirea țelului și nu vedeai pe unde mergi.

Moale. Râs până la lacrimi. Raze de soare. Albastru, mult albastru. Galben. Mâinile în buzunare, și nu pe lucruri, timp, emoții străine. Trezire fără alarmă. Apă curată. Contemplare. Iubire fără invadare a tuturor porilor persoanei iubite. Așa au trecut primele două săptămâni de 37 de ani. Și totul abia începe.

La singure cum?

 

 

Jurnal

La singure cum?

Aseară, pe la 22:00, mi-am amintit că e joi. Deja. Și că doar cu trei minute în urmă era luni și mergeam să mă întâlnesc cu un client nou. De atunci și până în acea clipă de reculegere, lucrul începuse și se desfășura cu o viteză constantă. Patru zile au trecut cât cinci minute, în viață, însă, au apărut câteva circumstanțe noi, câțiva oameni noi, un rând nou în CV. Și toate astea în timp ce în mașina de spălat așteptau 3 kg de albituri, ca eu să găsesc 3 secunde și să apăs pe butonul magic.

E incredibil cât de repede se întâmplă viața. Și e incredibil cât timp mi-a luat să simt asta.

Ani la rând am trăit, având în mine, foarte adânc, convingerea că ceea ce se întâmplă acum nu e decât o ante-viață, un soi de repetiție, nici măcar generală, a ceea ce urma să fie viața mea. Cea adevărată. Cea cu de toate. Cea în care voi fi cea mai bravo, de nota 10, cea mai capabilă, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai iubită. Cea perfectă. Într-o viață perfectă. Acum, însă, e așa… Un fel de două feluri, în care nu e atât de strașnic, dacă porți haine mai ponosite, dacă nu mânânci la timp, dacă nu înveți nimic nou, dacă nu vezi locuri frumoase, dacă nu iubești. Pe urmă oricum va fi o viață mai bună, în care totul se va întâmpla.

Ea nu va fi. Acea viață mai bună niciodată nu se va întâmpla. Ea e acum.

Și dacă la începutul săptămânii eram într-o dispoziție materialistă, gândindu-mă – să-mi cumpăr sau nu apartament în Chișinău, să-mi cumpăr sau nu o canapea, să devin gospodină într-un mod mai solid și mai serios, acum mi-e atât de dor de Ilinca, încât repede mi-am adus aminte că prioritățile mele sunt altele – să fiu mai aproape de ea și să-i arăt lumea. Pentru că altă adolescență fata mea nu va mai avea. Și nici cu mine nu se știe ce va fi într-un oarecare viitor.

Din lucrurile mai pământești care s-au întâmplat în ultima săptămână, pot să pomenesc faptul că m-am tuns. Iar. Now and forever, vorba ceea. Apoi am fost la un master-class cu Georgiana Ilie, Senior Editor la Decât o Revistă. O jurnalistă care m-a inspirat foarte mult și a turnat, prin vorbele ei, atâta apă la dorința mea de a scrie articole lungi și documentate! Ah, peste două săptămâni plec în vacanță. Abia aștept. Deși, vacanță e doar un fel de a spune lucrului din altă țară. Și să nu uit să mă laud – am fost la endocrinolog. A spus că totul e perfect și că acum e foarte potrivit să mai fac un copil. De obicei, nu-mi place când medicii se bagă în zona asta, fără cererea mea, dar am luat-o ca pe-un compliment și m-am topit. Și, una din cele mai bune vești este faptul că am repornit filmările pentru Optmart SRL (mai multe am scris aici).

Viața se întâmplă. Wow.

La singure cum?

Jurnal

La singure cum?

Este ora 12:40. Sunt încă în cămașă de noapte. Mi-am adus calculatorul în bucătărie, să lucrez în timp ce gătesc supa de conopidă. Până acum am lucrat în pat, în dormitor.

Bună dimineața sau… bună ziua, așa arată una din zilele mele, om care lucrează în mare parte în afara vreunui birou.

Dacă îmi place așa un mod de viață și de lucru? Da. Este exact felul în care mi-am dorit întotdeauna să lucrez. Fără program fix, fără adresă fixă, fără obligația să am colegi, să ies la țigări sau cafea. Cel mai mult îmi place să lucrez singură, de acasă. Fără muzică, fără discuții de fundal. Eu, calculatorul. Și liniștea.

Desigur, partea cu rămasul în pijama sau cămașă de noapte până la amiază nu este obligatorie, e mai degrabă o excepție, dar nu pot să neg că e foarte comod atunci când apar niște urgențe și trebuie să te incluzi în lucru pe loc.

Săptămâna aceasta fost toată, însă, construită din excepții. Pentru prima dată în ultimii doi ani am agățat o viroză. Cu această ocazie, am petrecut patru (!) zile în pat. A fost o experiență deosebită, care mi-a permis să privesc câteva documentare despre care vreau să scriu în viitorul apropiat.

Din momentele faine, care s-au întâmplat până la „pat”, a fost Bookfestul de la Chișinău, de unde m-am întors acasă cu o torbă plină de cărți, deși planurile erau de altă natură. Am citit pe la mulți oameni (când încă mai căscam gura pe Facebook) că au fost dezamăgiți de oferta din acest an. Eu, dimpotrivă, aș mai fi avut ce să iau pe lângă cele 8 titluri. Sper să le citesc pe toate în această viață și chiar să scriu câteva impresii aici pe blog. Pe scurt despre ce mi-am luat – cărți de non-ficțiune, în mare parte despre societate și comunicare, în toată diversitatea lor.

Și, cum zicea bunica, „Mânțănim lui Dumnezeu, avem de lucru”. Eu nu m-am dus departe de logica ei. Este de lucru, înseamnă că este și cu ce plăti chiria, comunalele, cumpăra o carte, un cartof, un pantof, pune deoparte pentru vacanță, tratamente și alte proiecte mai grandioase. Deși mă cam împrăștii în toate părțile, aseară, bunăoară, m-a prins noaptea, scriind pe blog, pentru că era unica oră din zi în care eram liberă să scriu, îmi place sentimentul ăsta de lucru făcut, chiar dacă nu întodeauna se dă ușor.

Bun. Supa e gata. Am și dat-o rapid prin blender. Undeva între ultimul și penultimul paragraf. Trebuie să mănânc, să mă aduc în stare normală și să ies. Mai am tare multe de făcut. (Off, când la pensie?)

Da la singure cum?

Jurnal

La singure cum?

Am deschis acum Facebook-ul în laptop și în Newsfeed mi-a apărut postarea unei bloggerițe-călătoare pe care o urmăresc pe sărite de vreo doi ani.

Scria despre faptul că atunci când ne întâlnim cu prietenii, cu oamenii apropiați, în general, cel mai des vorbim despre alții – ce au făcut alții, ce am auzit despre alții, cum o mai duc alții, și foarte rar despre noi – despre cum ne simțim, ce ne-a reușit, ce planuri avem etc.

Citind, mi-am dat seama că, pe bune, așa este. Rar, foarte rar povestim despre noi, cei care suntem și cum suntem. Dacă vorbim, atunci e despre cine și ce a spus la lucru, despre unde am fost, despre ce am văzut în vreun magazin, despre copii, părinți, parteneri. Și e atât de puțin despre noi în toate aceste relatări.

Vreau să adaug de la mine că nu ne-a învățat nimeni să vorbim despre noi. Și când o facem, ne simțim de parcă vrem să acaparăm atenția tuturor, de parcă am aștepta validare sau susținere, și nu e bine. Trebuie să fii puternic, nu? Și iată așa vorbim aiurea, despre toți, inclusiv despre postările de pe Facebook ai unor oameni pe care nu-i cunoaștem în viața reală, dar care brusc devin mai importanți decât noi înșine.

Ce ați povesti acum despre voi? Cum v-ați simțit săptămâna asta? Cum vă simțiți azi? Ce planuri aveți pentru toamna care vine? Ce gânduri vă trec prin cap?

Haideți să facem acest exercițiu săptămânal. Să ne învățăm să vorbim despre viața noastră adevărată, nu cea imaginară, nu cea construită pentru public și Social Media, nu cea pe care vrem s-o avem, dar despre cea care este în acest moment precis.

Eu, de exemplu, sunt a doua zi confuză – nu înțeleg ce am – o răceală sau alergie respiratorie. Sunt, însă, înclinată mai multe spre a doua variantă, deoarece am avut în preajma mea câțiva factori declanșatori și coincidența e prea mare.

O altă grijă a dimineții de azi sunt orhideele mele. Zilele astea am depistat că am câteva flori bolnave, ceea ce m-a întristat foarte mult. Am petrecut toată dimineața, aplicându-le îngrijiri. Nu sunt mare specialistă în orhidei, dar m-am condus de informația din Internet. Sper să-și revină.

Din deciziile proaspete care simt că-mi schimbă calitatea vieții este ștergerea aplicației Facebook din telefonul mobil. Mă simt cu mult mai bine de atunci. Intru pe rețea doar din calculator de câteva ori pe zi, în scopuri profesionale. Dar planific să scriu mai multe despre această decizie și despre schimbările pe care le-a adus, care sunt absolut pozitive în tabloul vieții mele.

Începe perioada mea preferată din an, pe care o aștept, așa cum așteaptă copiii să se întâmple vreo minune. Toamna mea va fi încărcată cu muncă, deplasări și chiar o vacanță, care îmi pare acum un adevărat miracol. Am multe planuri, sper să am energie și motivație ca să le transform din intenții în ceva palpabil și viabil. În orice caz, agenda mea este destul de clară până la începutul lui noiembrie, mai departe vom vedea.

Din prioritățile majore pentru următoarele 9 luni (eu continui să calculez anul ca pe timpul școlii) este vacanța cu mama și Ilinca pentru vara viitoare, călătoria mea în Franța pentru examenele de absolvire din ciclul gimnazial ale Ilincăi și tratamentul Ilincăi la ortodontist (scriu și înțeleg că până aici prioritățile mele sunt legate de alții). Și – ca să îmi fac și mie dreptate – altă prioritate majoră este să pornesc afacerea mea. Dar, șșșt, nu vreau să spun nimic până nu am ajuns la ghișeul de înregistrare.

În linii generale, totul e bine. Săptămâna a fost bună, deși am mai avut nervi. Mă obișnuiesc cu gândul că așa e viața. Alta nu va fi. Uneori îmi trece prin cap că e cam târzior să am așa gânduri. Dar ce să-i fac… Acestea abia apar și sunt încă departe de a prinde rădăcini în mine.

Da, la singure cum?