Deprecated: Function create_function() is deprecated in /var/www/wp-content/plugins/wordpress-23-related-posts-plugin/init.php on line 440
Browsing Tag

mame si copii

Dragă redacție

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta

Draga Diana,

Stiam despre articolele mamelor singure. Cu toate astea, nu-mi gaseam acea voce interioara care sa ma indemne sa-mi scriu si eu gandurile. …Pana ieri, cand am vazut filmarea de pe privesc.eu. Nu-mi pot explica de ce anume atunci mi-am auzit inima, batand intr-un mod aparte, dar am inteles ca urmeaza sa primesti un e-mail de la mine. Iata-l.

Mereu mi-au placut filmele romantice. Mereu mi-am dorit sa am o familie fericita – eu si sotul meu, iubindu-ne frumos, crescand copii frumos, bucurandu-ne de viata, impreuna, frumos.

Nu a fost sa fie. Modelul pictat de societate s-a intiparit bine in mintea mea si dupa 3 ani de casnicie, perioada in care am incercat sa ma conving ca am facut alegerea corecta, maritandu-ma cu cel care urma sa fie sufletul meu pereche si tatal copiilor mei, am mers la starea civila sa-mi iau certificatul de divort.

Nu cred ca-i voi zice vreodata fiicei mele ca acel act a fost eliberat cu o zi dupa prima ei zi de nastere. Cert e, ca-i voi zice orice altceva ce ma va intreba, cand ma va intreba, daca ma va intreba vreodata. Si nu ca sa creez o alta imagine despre tatal ei, ci ca sa invete din greselile mele. Sa aiba ea mai mari sanse sa fie fericita. Ma rog ca ea sa fie fericita. Cred ca si decizia de a divorta a fost pentru mine, dar si pentru ea, avand in vedere ca unul dintre crezurile mele este ca parintii isi ghideaza constient si inconstient copiii spre reusita sau spre esec. Or, eu am vrut sa ma asigur ca imi fac datoria bine pe acest pamant.

Greselile mele singura mi le corectez.

Ma gandeam ce inseamna o mama singura si cum se descurca una, toate…

Destinele noastre aparent sunt asemanatoare, insa privind prin binoclu, sunt atat de diferite. Divort amiabil sau nu. Cu tatal copilului prezent sau nu. Cu tatal copilului platitor de alimente sau nu. Cu tatal copilului rational sau intunecat de ura. Cu bunici la pensie sau muncitori. Cu bunici in aceeasi localitate sau nu. Si inca multe alte variabile care ne diferentiaza mai mult sau mai putin.

Ascultand ce ati povestit, tu si Olga, mi-am dat seama ca eu nu am indraznit sa ma numesc mama singura, desi, daca o faceam, poate mi-ar fi fost mai usor. As fi acceptat statutul si odata cu el ideea ca bugetul familiei mele este in jumatate cat al unei familii biparentale. Dar tatal fiicei mele ne ajuta (cum zice el, nu am stabilit legal o suma, l-am lasat sa faca cum considera). Parintii mei ne ajuta. Da, eu sunt in permanenta cu fiica mea, dar nu sunt singura pe lumea asta. Majoritatea celor care ma cunosc bine cred ca mi-e greu. Probabil ca mi-e greu. Nu am stat foarte mult sa ma gandesc la asta. La ce bun? Eu trebuie sa fiu puternica. Am alta solutie? Eu cred ca nu.

Am avut perioade cand mereu intarziam la munca din cauza ca ritmul copilului meu era altul decat al meu. Ea se misca mai incet, ii placea dimineata sa se uite la mine si sa zambeasca, sa ma imbratiseze, sa ma pupe si sa-mi spuna ca ma iubeste, privindu-ma in ochi. Si eu ii ziceam, doar ca din baie in timp ce ma imbracam. Ea nu intelegea ca daca nu iesim la 7:30 din casa eu voi intarzia la munca. Eu nu intelegeam ca nu am dreptul sa ma enervez pe ea doar pentru faptul ca Dumnezeu a vrut ca ea sa fie copilul si eu mama si nu invers. Doar ar fi putut sa fie invers. Nici team-leaderii mei nu intelegeau. Acum sper ca au inteles, dupa ce au devenit si ele mame.

Am plecat de la serviciu atunci cand am inteles ca mi se cere direct sau indirect sa pun munca mai presus de sanatatea emotionala a fiicei mele. Cat au gresit… Da, muncind avem bani. Avand bani, avem de mancare. Depinde de fiecare cat e dispus sa plateasca. Eu am aflat cat sunt dispusa sa platesc si cat sa nu platesc.

Am vrut sa fiu mama si sa-mi cresc frumos copilul. Acum sunt mama si in fiecare zi invat cum sa-mi cresc frumos copilul. De aproape 8 ani sunt cea mai buna prietena a fiicei mele si muncesc in fiecare zi ca legatura noastra sa fie din ce in ce mai puternica. Dumnezeu stie cati vor trage de ea in perioada adolescentei si daca nu va fi suficient de puternica, cel mai probabil se va rupe. Or, eu vreau sa reziste. Si mai vreau ca fiica mea sa stie ca are valoare si sa stie sa ceara respect pentru ca il merita pe deplin.

Cand am inteles ca sotul meu vede altfel educarea copilului nostru, mai exact opus la cum vedeam eu, am stiut ca nu ma voi putea lupta cu el. Nu peste mult timp ne-am despartit. Nu a fost singurul motiv. A fost unul dintre cele care au contat.

Sunt singura de atunci. Recunosc, imi doresc sa nu mai fiu singura, dar nu pentru ca nu mai pot duce “povara” mamei singure, ci pentru ca vreau sa fiu respectata si iubita de un singur barbat, de barbatul meu. Pentru ca vreau ca fiica mea sa ma vada implinita. Pentru ca mai vreau sa fiu insarcinata si sa am copii (si sa adopt vreau, daca va fi posibil). Pentru ca m-am jucat destul de mult in jocuri pentru copii (desi mintea de adult uita cu timpul cum sa se joace in jocuri pentru copii). Vreau sa ma joc in jocuri pentru adulti, inclusiv sa am discutii adulte, sincere cu cel care imi va fi cel mai bun prieten si care ma va respecta si iubi pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce voi fi alaturi de el, fiica mea si orice ne va pregati viitorul.

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta facuta in conditiile create de mine. Imi asum decizia, traiesc cu ea. Invat din ea. Si in fiecare seara ma rog sa fim sanatoase, intelepte si bune.

 

Text: Anonim

Foto: autor necunoscut/Pinterest

Copii

Pana acum credeam ca noi dam aripi copiilor. De fapt, e invers

Ilinca a plecat azi cu avionul de la 12.30. Nu pe o vara. Pentru o viata.

Stiam ca aceasta zi va veni. De cativa ani ea devenise o certitudine. O asteptam insa, in alt an. Intr-o alta vara. Mi-l dadusem pe 2016 ca pe o trambulina de pe care sa sar, ca sa ajung acolo unde gandurile imi vor fi limpezi si unde nu va mai exista nicio urma de sentimentalism. Acolo unde totul se va juca cu cartea viitorului luminos si european, care e deasupra oricarei tanguieli materne. Dar viata se intampla altfel. Si oamenii functioneaza altfel. Mai ales mamele.

Nici acum, la 4 oare de cand a aterizat la punctul de destinatie, nu sunt pregatita de plecarea ei. Si nici maine, cand ma voi trezi dimineata si imi voi aduce aminte ca in august Ilinca nu se va intoarce din vacanta, tot nu voi fi.

De azi, am devenit vacanta ei.

In ultimii cativa ani, am trecut prin tote fazele de acceptare a faptului ca ea va pleca. De la nu-ul categoric, la da-ul incert, in care ma vedeam resemnata si ramasa dupa cortina de fier, separata definitiv de ea. Ma imaginam cu oroare intr-o familie noua, cu un alt copil, neputincioasa in fata zidului care ne desparte. Eu aici, ea acolo. Cand ma inecaseram definitiv in amaraciunea filmelor dramatice din capul meu, mi-am dat o palma si mi-am zis ca nu ar fi rau sa-mi aduc aminte ca suntem totusi in secolul XXI si ca Uniunea Sovietica demult a murit. Si ca se poate de facut ceva. Ca eu pot face ceva.

De atunci am inceput sa vad lucrurile altfel – oportunitate, civilizatie, scoala fara mamele care ma ameninta ca fata mea nu va intra in clasa la orele la care se vor folosi de televizorul pentru care nu am dat bani, veceuri fara usi si mancarea nesanatoasa de la cantina, imbulzeala din troleibuzul 21, alcoolicii care o bagau in boale, vecina de la etajul 7 care stinge intotdeauna lumina in scara, ambulantele care nu vin, spitalele in care innebunesti vara de caldura… Si tot asa.

Intre timp, au fost voci care mi-au spus sa nu o las sa plece. Dar nici asta nu am inteles. Cum poti sa interzici unui copil, care e deja in stare sa aleaga si sa decida unde si cu cine vrea sa traiasca, sa zboare de sub aripa, mascandu-ti frica de aceasta despartire cu nobilul costum al actului de dedicatie materna? Or, daca e sa fim sincere, cel mai mult in aceasta situatie, sufera mama. E un sentiment de nedescris cand realizezi ca de azi inainte ai fost inlaturata de la cea mai importanta functie pe care o indeplineai. Cea de mama cu copil acasa. Si nu e vorba, poate nu faceai nimic cu mainile tale, poate exista o dadaca, o bunica sau oricare alt ajutor, dar insusi faptul ca traiai cu aceasta responsabilitate, care era mai mult decat atat – era axa in jurul careia se invartea viata ta, iar acum ea s-a mutat, nu mai este acolo, te duce intr-un punct din care nu vezi inca bine de ce sa te tii. Ce faci de maine? Cum iti constuiesti viata mai departe? Construiesti ceva, in genere?

De azi, cica, sunt libera. Libera cum nu am mai fost. Si doar cu avantaje. Cu ani de experienta de viata in spate, fara ceasul biologic care sa-mi numere secundele, datoria fata de natura fiind demult si cu succes indeplinita, fara bagaje inutile, cu valori bine conturate si, cel mai important, cu lista de lucruri pe care nu mai vreau sa le accept. Cu visuri, pana la urma. Care sunt tot acolo si care asteapta. Si, daca pana acum asteptau sa creasca copilul si sa-si ia zborul cand si unde o vrea, acum ma asteapta doar pe mine. Si simt eu ca anume aceste visuri vor deveni noile mele repere. Axa in jurul careia se va roti viata mea.

Schimbarile sunt strasnice. Numai eu stiu cate cosmaruri am vazut in ultimul timp. Uneori imi era frica sa inchid ochii. Un gand mai negru si mai apocaliptic decat altul. Toate aceste saptamani au fost un adevarat Purgatoriu. Tot de ce m-am temut vreodata, a trecut prin fata ochilor mei. Let go. Imi repetam intr-una. Tu nu poti sa controlezi decat ceea ce se face in tine. Nu si in altul. Let go. Tu ai calea ta. Iar calea ta trece anume prin aceasta experienta. Let go. Asta e realitatea ta si nu alta. Traiesti-o.

In continuare simt frica. Putina pentru viata ei de mai departe si multa pentru mine. Paradoxal, nu?

Abia acum am simtit pana in maduva fiintei mele cat de mult avem nevoie de copiii nostri. Noi mai multa decat ei. Cata transformare aduc ei in vietile noastre, punandu-ne zi de zi sa ne vedem demonii, fricile, incertitudinile. Ma simt la marginea unei prapastii, spre care m-a impins copilul meu. Iar eu pot sa aleg – sa zbor sau sa cad cu capul in jos.

 

Dragă redacție

Draga redactie, astazi voi face ceva pentru mine. Poate asa, voi reusi sa zambesc mai mult.

Asta dimineata iarasi ma priveam cum o grabesc cu un ton de care am obosit, care nu ma reprezinta, care nu-mi aduce placere si satisfactie, care nu ma face sa zambesc.

Cum adeseori se intampla, atunci cand simt ca iarasi m-am ratacit (nitel), caut in adancul inimii mele un raspuns, acel raspuns care imi va da solutia bucuriei.

E clar, nu mai am nici un dubiu. Starea mea se numeste frustrare din cauza nerealizarii profesionale la care, inevitabil, se adauga lipsa acuta de bani. Avem ce manca, nu ma plang. Insa suntem la limita. Cu siguranta sunt si limite situate mai jos decat a mea. Cu toate acestea, gandul nu ma incalzeste nicicum.

Am atatea exemple de femei puternice, care nu au nici un ajutor si cresc mai mult de un copil. Si totusi, ele reusesc. Eu de ce nu? Eu caut sa am timp pentru fiica mea, dar la ce-mi foloseste timpul cand eu nu stiu sa ma bucur de el? Eu militez pentru o relatie frumoasa intre copil si parinte, dar ce sa spun despre relatia mea? Suparari in fiecare zi. Interziceri, negocieri, zambete trecute atat de repede in nezambete, lacrimi si voci acute. Ma intreb daca tine sau cat mai tine scuza introducerii de noi mancaruri in meniul zilnic (care inseamna plans si refuz categoric) sau dorinta de educare a respectului fata de parinte.

Ea e o fire rebela. Ea e o fire artistica. Ea e atat de … ea. Or eu, in incercarea mea de a gasi un echilibru in toate, inconstient sau nu prea, o cioplesc constant. Si nici macar nu sunt sigura ca devine mai frumoasa sau din contra…

Copilul meu… bietul meu copil… de-ar sti cat de mult imi doresc sa ma pot bucura alaturi de ea de fiecare zi, sa ii arat ca o iubesc (vad cum imbratisarile mele nu mai sunt la fel de puternice, la fel de dese).

Mi-am permis sa imi fiu infidela, sa iau decizii care ma ranesc, sa cred mai putin in fericirea mea. Iar asta, o atinge si pe ea, copila mea, draga mea, zambetul meu.

Astazi voi face ceva pentru mine. Poate asa, voi reusi sa zambesc mai mult. Poate asa ii voi da o imbratisare mai sincera, mai lunga. Poate asa va simti, dupa ceva vreme, ca eu chiar o iubesc…

 

Text: Anonim

Imagine: „Mama si copilul” de Pablo Picasso, 1902

Arta

Mame si copii prin lentila alb-negru

Celebrul fotograf american, Ken Heyman, trecut de 80 de ani, a fost sunat anul trecut de cineva din biroul fostului sau agent. S-au gasit niste cutii pline cu lucrarile fotografului, care aveau peste 50 de ani. In una dintre cutii, se gasea mapa intitulata „Mame”. O parte din fotografiile din aceasta mapa le veti vedea in selectia de mai jos.

Love-of-Mother14-640x461

 

Love-of-Mother5-640x434

 

Love-of-Mother3-640x469

 

Love-of-Mother2-640x411

 

Love-of-Mother14-640x461

 

mothers-photography-family-ken-heyman-6

 

Love-of-Mother13-640x962

 

Love-of-Mother12-640x900

 

Love-of-Mother11-640x895

 

Love-of-Mother10-640x968

 

Love-of-Mother9-640x937

 

Love-of-Mother8-640x888

 

Love-of-Mother7-640x962

 

Multe din fotografiile din mapa au intrat in cartea Family, care o avea ca si co-autoarea Margaret Mead, antropolog. Lucrarea a aparut in anul 1965 si a fost nominalizata la premiul Pulitzer, chiar in acelasi an.

 

Foto: fubiz.net, mashable.com

Copii

Mama, care intotdeauna este. Chiar si atunci cand nu-i

Ea sedea cuminte langa mine. Amandoua in fata unui functionar. Cand el a intrebat-o ce inatlime are, ea i-a raspuns senina:

– 1 metru si 50 de centimetri.

– Wow, esti inalta! Ce au toti copiii de azi, de sunt atat de inalti? Si fata mea de 7 ani nu reuseste sa poarte hainele pe care i le cumparam!

 

Eu radeam. Fata de langa mine, fata de un metru cincizeci, e fata mea. A mea. Iar eu incap intr-un metru saizeci si trei. Dar nicidecum in cei 33 de ani.

 

Uneori, cand merg pe strada langa ea si ii prind dispozitia schimbatoare, imi dau seama ca nu intotdeauna imi ajung resurse sa pot sa fiu o mama buna. Buna in sensul in care eu mi-l imaginez. Atenta. Generoasa. Disponibila. Tandra. Ca tot ce se intampla in jurul meu, in capul meu, in lumea pe care incerc sa mi-o construiesc in fiecare zi, ma lasa undeva pe dinafara lumii ei. La periferie. Sau ea ma lasa. Pentru ca nu ma poate prinde. Pentru ca ritmurile vietii noastre nu coincid. Pentru ca eu nu sunt asa cum ar vrea sa fie mama ei. Buna.

 

Cand imi dau seama, ma opresc. Sau ma opreste vreun functionar care o intreaba ce inaltime are, ca sa-mi aduca aminte ca am un copil. Un copil care creste asa cum poate. Cu resursele lui. Pentru ca ce altceva ar putea face?

 

Ma trezesc noaptea. Si ma intreb: „Dar ce va fi cu ea?”. In tot acest timp, in care incerc sa construiesc in jurul meu ceva, ce face ea? Graviteaza pe orbita mea? Sau poate e o planeta aparte, inca nedescoperita de mine? Cum e in lumea ei? De ce culoare e iarba acolo? Cate luni sunt pe cer? Cum miroase la ea luna mai? Ce forma are dorul? Din cate litere e „te iubesc”?

 

In fiecare zi simt ca pierd. Pierd din teren. Din viata. Din minutele in care mi-as putea construi o nava spatiala sa ajung pana pe planeta ei. In fiecare zi nu-mi ajunge ceva. O piesa. Un detaliu. O cheie. Nu-mi ajunge energie. Pentru ca las oameni gresiti sa mi-o absoarba. Uneori le deschid larg usa. Ii chem. Insist. Si pentru ea nu ramane mai nimic. Niste resturi. Din ceea ce nu au reusit altii sa apuce.

 

Daca as avea multi-multi bani, as inchiria un elicopter sau un avion mic, si l-as face sa zboare deasupra drumului pe care il face ea de la scoala acasa, iar de coada lui as anina un poster mare-mare, pe care ar fi scris: „Chiar daca deja nu dormim impreuna, mama e intotdeauna langa tine. Chiar si atunci cand e in camera vecina. Chiar si atunci cand e departe. Mama nu va pleca niciodata din inima ta. Pentru ca ea si-a gasit acolo un locusor caldut.”