Browsing Tag

mame singure

Maraton

Cînd ți-i greu și nu știi cum mergi mai departe, te miști

ig trading Am început de cîteva ori să scriu despre schimbarea la capăt și de fiecare abandonam. Nu puteam să pun pe hîrtie ce înseamnă pentru mine schimbarea pînă la capăt. Eu pînă acum sunt în schimbare și, sinceră să fiu, nu știu unde este capătul.

http://fcl-feytiat.fr/?sdrer=nik-site-de-rencontre&10d=a1 Schimbarea mea a început cu 5 ani în urmă, într-un moment de cotitură, cînd am fost cumva forțată să iau o decizie ce mi-a schmbat viața și m-a schimbat și pe mine.

https://www.gemeinde-stammham.de/destolo/816 În schimbarea mea, sportul a avut un rol important. Nu aveam bani la acel moment să merg la sală și am început să alerg, seară de seară, pînă toamna tîrziu. Terenul sportiv al Universității de Sport, muzica în căști, asfintituri frumoase, 20 de cercuri, 30 de cercuri, flotări, coarda… Oboseam atît de mult, că nu mai aveam putere nici să gîndesc că-mi este frică de ziua de mîine, ce am să fac sau cum mă voi descurca. A fost lecția Numărul Unu a schimbării mele, cînd ți-i greu și nu știi cum mergi mai departe, te miști. Te miști pînă oboseala fizică alungă tot ce este de prisos în mintea ta.

get link O altă lectie a schimbării, impusă într-un fel, este aruncatul. Spun impusă, pentru că am schimbat 5 apartamente în 4 ani și de fiecare dată cînd împachetam lucrurile, îmi dădeam seama că sunt prea multe de care nu aveam nevoie și ori le dădeam cuiva, ori le aruncam. Eliberarea de lucruri inutile, care nu-ți mai sunt dragi sau au o încărcătură emoțională grea, dar încă le păstrezi a devenit o obișnuință pentru mine. Această eliberare am avut-o și în raport cu anumite persoane cărora le-am spus într-un moment anume că nu mai pot face parte din viața mea. Au fost decizii grele, după multe frămîntări sufletești, mai ales cînd de o persoană te leagă ani buni trăiți împreună sau amintiri din copilărie și au fost și decizii categorice, rapide, după care m-am simțit liberă și liniștită. Și obiceiul de a scăpa, de a te elibera de lucruri, relații, deprinderi, m- a ajutat să înțeleg că eu îmi stabilesc limitele și ceea ce părea inadmisibil și de neconceput de mintea ta ieri, era doar frica sau modul de viață impus de altcineva.

http://www.ivst-vz.de/?debin=optionrally-erfahrungen Lecția pe care care în continuare o învăț este încrederea și responsabilitatea. Încrederea în mine, că am să reușesc, că sunt bună, că pot, nu contează ce – un serviciu nou, un discurs public, un examen. Este greu să capeți încredere în tine, atunci cînd ți s-a spus că trebuie să fii modestă, că nu ești bună, că trebuie să rabzi. Și această încredere am căpătat-o, înțelegînd că este firesc și să greșești, dar și prin responsabilitate.

lighstspeed trading Eu mă schimb în continuare. Îmi scriu pe tablă cîte kilograme vreau să arunc, cîte cărți să citesc, cum trebuie să mă port, la care nivel al englezei trebuie să ajung, cînd…

go here Dar probabil cea mai importantă lecție a schimbării mele este că viața este foarte scurtă. Am înțeles aceasta brusc, cînd un om foarte drag a plecat din viața mea. Și mai aveam atîtea întrebări și atîtea să-i spun… Atunci am început să învăț să mă bucur de lucruri mici, să nu irosesc timpul pe oameni mărunți și lucruri inutile. Acest om drag avea obiceiul să-mi spună ”Prin viață nu poți să treci pur și simpu, da’ trebuie să schimbi și să leși ceva în urma ta”.

http://www.cmtagency.com/?mikro=photo-rencontre-alternative-rennes-2013&b89=5c

single frauen in lorsch Text: Veronica Teleuca

https://distillery244.com/frnew1/6389  

Maraton

Mămica mea, singură

Mama nu m-a nascut din flori, din greseala, din necunostinta de cauza. Sunt si am fost un copil dorit, planificat, asteptat. Am fost mereu crescuta cu aceasta replica, cu acest sentiment de a avea importanta.

Mama s-a indragostit, s-a casatorit, m-a facut pe mine. Tata nu lucra. Tata bea si o batea pe mama. Eu auzeam tipete, plesnituri si cum curgeau lacrimile pe fata mamei, alaturi de siroaie de singe. Eu le auzeam si toata scara. Pana la un moment. Pana in momentul in care mama a ajuns pe patul de operatie si si-a mai pierdut din putina vedere pe care o avea. Cred ca atunci a inteles ca asa nu se poate si a plecat. De fapt nu, l-a alungat. Pentru ca mama avea apartamentul sau, iar tata nu avea nici macar un lucru stabil. La 2 ani de la nasterea mea, mama a ramas singura cu mine in brate. Eu am mers atunci la gradinita, iar ea la lucru.

Eu nu am simtit lipsa tatalui meu. Eu nu am fost discriminata la gradinita, la scoala, in curte. Pur si simplu, pana astazi nu ma simt in largul meu cand vorbesc la telefon cu tata. Ma gandesc ce sa raspund la intrebarile existentiale pe care o sa ni le adresam: ce fac? cum cu sanatatea? cu ce note termin anul scolar? Si mereu ma gandesc ce sa spun cand el mi se va plange ca nu are bani, nu are de lucru si mereu il doare cate ceva. Cateodata ma intreaba daca nu ma marit, dar eu nu ma grabesc sa ma marit. Eu nu visez sa am „ce trebuie sa aiba o fata la varsta mea”. Eu am 22 de ani, acum trebuie sa ma pregatesc de apararea tezei de licenta, termin universitatea cu 10, de sanatate nu ma plang. Tata traieste cu alta femeie de multi ani, poate chiar de 20. O femeie care are tupeul sa imi scrie mesaje pe telefon: source url Azi e ziua tatalui tau. Suna-l si felicita-l.

Stiu ca mama a fost discriminata de multe ori, dar eu asta nu am vazut niciodata. Eu nu am fost discriminata. Numai o data, de fapt. Cand eram la liceu (la unul dintre cele mai bune licee din Chisinau), diriginta mi-a anuntat toti colegii ca eu nu am platit cateva sute de lei pentru un casetofon pentru lectiile de engleza. 5 ani de liceu cu aceeasi diriginte. Casetofonul nu a fost procurat, chiar daca toti au platit, inafara de mine. Mama nu a avut, de foarte multe ori, de unde sa dea cateva sute de lei. Si anunta asta, foarte diplomat si recurgand la empatia mai multor femei – directoare de scoli, contabile, educatoare, directoare de colegii. Femei cu familii mari, cu barbati acasa, cu copii si cu nepoti. Femei care mereu au inteles-o, inafara de diriginta mea de liceu.

Odata, la acelasi liceu, prin clasa a 6, niste baieti din paralela radeau de mine. Nu tin minte de ce, cum, pentru ce, dar presimt ca in modul cel mai autentic copiilor – foarte dur si agresiv. Atunci mama mi-a chemat verisorul la scoala pentru a-mi lua apararea. De atunci, nimeni nu a mai ras de mine.

Intamplarea aceasta mereu ma face sa ma gandesc la cat de importanti sunt oamenii din jurul tau. Fie aceasta sora mamei, care mereu o indruma, fie acestea verisoarele copilului, dupa care se pot purta haine, fie acesta verisorul mai mare, care le poate arata colegilor ca pentru fata asta are cine veni la scoala. Am inteles ca este foarte important sa pretuiesti contactul uman cu oamenii care-ti vor binele si e foarte important sa tai orice legatura cu oamenii care te distrug, moral si fizic.

Cea mai frumoasa amintire alaturi de mama? Ca ma ducea aproape in fiecare vara la mare. Desigur, atunci era mai usor sa primesti foi de odihna, dar oricum, era destul de greu sa faci un asa efort fizic si financiar – o mama singura, bugetara, cu grad de invaliditate, sa-si duca copilul la mare.

Si inca un lucru am inteles pe parcursul anilor, ca un copil caruia i se va spune mereu ca a fost dorit, planificat si asteptat cu drag, va creste cu gandul ca este important. Chiar daca pentru o singura persoana.

Text: Anonim

Maraton

De la mama la fiica

A adormit. Ma uit la ea, atat de senina, atat de departe in visele ei de copila nevinovata. In sfarsit a adormit, dupa inca o seara de imbratisari amestecate brusc cu dorinte exagerate (din punctul meu de vedere), cu lacrimi aparute intr-o fractiune de secunda si cu “mami, te iubesc!” dupa intrebarea “cum ma simt eu cand te porti asa?”.

Stiu ca ma iubeste. Imi arata prin felul de a ma privi, prin felul in care imi cauta mana cand mergem pe strada, prin felul in care ma face sa rad. Ma iubeste mereu, chiar si atunci cand incearca sa vada unde ii sunt limitele. Caci doar nu face asta oricui, ci doar celor mai dragi suflete. Asa suntem toti, suntem autentici, doar cu cei pe care ii iubim cel mai mult.

Stiu ca este o perioada care o va modela, iar rezultatul in cea mai mare parte depinde de mine – mama ei. Cu mine sta cea mai mare parte din vreme. Prin ochii mei cunoaste lumea. Prin ochii mei ajunge sa se cunoasca. La mine vine cand ii e bine sau cand ii e rau. Mie imi zice temerile pe care le are si de la mine asteapta sa auda ca totul va fi bine. Si ii spun ca totul va fi bine, pentru ca asa va fi. Daca va fi greu, va deveni mai puternica. Daca va fi usor, va zambi mai mult. Oricum, va zambi. Va fi bine.

Ma uit la ea si inteleg ca imi doresc sa fie fericita, sa fie respectata, sa fie sincer iubita. Inteleg ca ma rog la Fecioara Maria sa-i dea oameni buni in cale, care sa o indrume bine si sa-i aminteasca de faptul ca ea va reusi tot ce isi va dori sa obtina. Ea s-a nascut sa fie fericita si sa imparta fericire. Ea deja imparte fericire. De 7 ani o face si inca atat de bine!

Doamne, Dumnezeul meu, cata fericire! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, multumesc pentru binecuvantarea de a fi mama!

Imi doresc sa inteleaga ca merita respectata, ca are dreptul sa spuna ce o face sa zambeasca si ce o face sa se intristeze, ca poate refuza sa asculte vorbe reci, seci, gri si ca e bine sa multumeasca pentru vorbele senine.

Cineva i-a zis ca ea nu stie sa cante, ca deseneaza urat. Astepta un sfat…cred. Cu durere in suflet iam zis ca acel cineva nu are dreptate si data viitoare sa-i raspunda: “Este doar parerea ta si nu sunt de acord cu ea!”. Trebuia sa creada ca ea e frumoasa la suflet, la chip si tot ceea ce creeaza poate fi doar frumos. Din ce in ce mai frumos. Nicicand altfel.

Copiii invata din exemplele parintilor. Si ea invata de la mine. Nu din vorbele mele, ci din faptele mele.

Acum, la fel ca si mai inainte, stiu ca daca vreau ca ea sa vrea, eu sunt obligata sa vreau. Daca vreau ca ea sa aiba, eu sunt obligata sa am. Daca vreau ca ea sa stie cum se simte fericirea, eu sunt obligata sa fiu fericita. Daca vreau ca ea sa creada in puterea ei launtrica, eu sunt obligata sa cred in puterea mea launtrica.

Daca eu voi fi respectata si iubita pentru cine sunt si ea va fi respectata si iubita pentru cine este si va fi. De ce? Pentru ca va invata de la mine cum se face.

Altfel cum? Doar e fiica mea. Daca nu invata de la mine, de la cine sa invete?

Doamne, Dumnezeul meu, iti multumesc pentru tot ceea ce sunt! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, iti multumesc ca sunt mama!

Text: Anonim

Maraton

…copilul ii pune lacat viitorului stralucit care il asteapta

Fac si eu parte din ”aceasta categorie ”de femeii care a facut ”copilul in flori” . Exact asa vorbesc vecinii, fostele colege gospodine, asezate cu barbati si copii ”facuti din dragoste ”.

Cind am ramas insarcinata, barbatul vietii mele a luat-o la sanatoasa, a zis ca copilul ii pune lacat viitorului stralucit care il asteapta. Au trecut 7 ani de cind sint singura, copilul merge la scoala si este aratat cu degetul ca nu are tata. Altii ne privesc cu compatimire. Altii cu un zimbet sarcastic ma intreaba ”mai vine tat-su sa il vada ”?

Si nu as spune ca asta ma doare. Nu privirile si nici intrebarile. Dar atitudinea fata de mamele singure. Sau mai mult fata de copii. Ei sufera mai mult decit noi. Ei sint nevinovati.

 

Text: Anonim

Imagine: © Victor Engelbert/Mama si copil din Dankil, Nord Estul Etiopiei.

Social

Tara mamelor singure

Moldova, tara mamelor singure.

Sa ai copil in Moldova e greu. Sa fii femeie si sa cresti singura un copil in Moldova, e dublu greu. Sau triplu. Si nici nu stiu care dificultati sunt mai mari si necesita mai multa tarie ca sa le poti trece – cele ce tin de zero infrastructura pentru copii, lipsa ajutorului din partea statului sau discriminarea careia esti supusa, practic, zi de zi.

Aceste mici bucurii ale maternitatii solo* pornesc de la banala atitudine de superioritate pe care o arboreaza altii fata de tine (altii, cum ar fi femeile cu parteneri sau barbatii), incepand cu prietenii de familie, colegii, amicii, vecinii, parintii colegilor copilului si terminand cu personalul medical, care inteleg destul de rapid ca esti singura si nu-i nici zare de barbat care s-o faca pe macho, pentru ca ei sa se miste mai repede sau sa aiba o atitudine respectuoasa. Asta e un soi de joc in societatea noastra – vii la spital, stai la usa medicului si, daca nu este niciun barbat langa tine, care sa se umfle in pene si sa ameninte la stanga si dreapta ca amus se lamureste, esti pusa sa astepti mai mult decat este normal. Pentru ca tu esti cea cu defect. Si exemplele pot urma.

Mamele singure la noi sunt in aceeasi situatie ca si persoanele cu necesitati speciale. Se presupune ca ele exista, ba chiar se cunoaste ca ele exista, dar nimeni nu le-a vazut. Mai mult, daca iti vine in cap sa spui ca acestea sunt discriminate, poti sa te trezesti cu o armata de oameni, care le stiu pe toate, si care vor depune eforturi considerabile sa te convinga ca nu exista o astfel de problema. Ca e pura inventie. Ca nimeni nu e discriminat. Dar cine le discrimineaza pe mamele singure? Nimeni. Ele singure o fac. Le-a interzis cineva ceva? Nu. Atunci care e problema?

Acest subiect este atat de vast, atat de neexplorat, nici azi si nici in trecut, ca imi vine greu sa gasesc un punct de la care sa pornesc. Deci, voi porni de la experienta mea, iar pe voi va invit sa va impartasiti povestile materniatii solo prin care ati trecut, treceti sau pe care ati vazut-o fiind copii. Si inca ceva, daca exista cineva din cititori care a cercetat aceasta tema, chiar si nefiind in situatia data, este invitat/a sa isi impartaseasca gandurile si cunostintele.

Intr-un ceas bun!

 

*sub umbrela mamelor singure adun mamele care au nascut in afara unui cuplu, pe cele care au divortat si isi cresc singure copilul/copiii, femeile care au ramas fara partener, in urma decesului acestuia, deci orice mama care nu este intr-o relatie de durata si isi creste singura copilul/copiii.

 

Imagine: Mario Gerth/ Samburu, Kenya.

Dragă redacție

Cand dimineata incepe frumos

Stau cu ochii inchisi, insa stiu ca deja e timpul sa ma trezesc. Incerc din rasputeri sa ma tin de visul care vrea sa plece. Dar e atat de bine in pat, la cald, cu visul meu frumos! A plecat…

Deschid ochii, ma intind, ma ridic. E frumos afara. Vreau sa ascult muzica preferata sa-mi sustina buna dispozitie. Imi pregatesc cerealele obisnuite. Intre timp, fac putina miscare, fac un dus, imi aranjez parul, mananc, ma simt bine. Strang ce mai e prin casa. Nu uit de spalat pe dinti, crema de fata, parfum, crema de maini, poseta, pantofi. Ies din casa, merg la munca zambind. Ziua a inceput minunat!

Am deja un copil. Din proprie initiativa.

Stau cu ochii inchisi, insa stiu ca deja e timpul sa ma trezesc. De 20 de minute e timpul sa ma trezesc. Da, alarma mea este de multi ani setata cu 20-30-60 de minute mai devreme decat altadata. Incerc din rasputeri sa ma tin de visul care vrea sa plece. Deja rasputerile mele au inteles ca nu are rost sa lupte cu mine. Nu tine. Si ce daca e atat de bine in pat, la cald, cu visul meu frumos? Pot visa si cu ochii deschisi. Tot vis se cheama. Hai trezirea, e o alta zi! A plecat repejor….

Deschid ochii, ma intind…uneori, sau nu ma intind, ma ridic. E frumos afara. Vreau sa ascult muzica preferata sa-mi sustina buna dispozitie. Insa inainte de asta, merg la copilul meu care inca doarme atat de dulce si il imbratisez cu dor zicandu-i: “Buna dimineataaaa! Pe cine iubeste mami cel mai tare?” si un degetel micut se indreapta spre doi ochi inca inchisi. Gurita zambeste…

Pregatesc cerealele mele preferate si ale micutei mele necesare. Intre timp, fac putina miscare, altfel decat altadata – pana la frigider ca sa pregatesc pachetelul, pana la baie sa ne spalam impreuna pe fata, caci asa e mai vesel (si mai repede). Fac un dus record, ca sa-mi ramana timp de celelalte chestii importante. Ii aranjez parul, imi aranjez parul, manancam impreuna, caci asa e mai vesel (si mai repede). Ma simt bine, se simte bine, zambeste, vorbeste mult. Chiar se simte bine!

Strang ce mai e prin casa, ce nu reusesc sa strang las pentru cand revin. Oricum nu doare. Mai important este ca noi doua sa zambim. Nu uit de spalat pe dinti (e important sa o vada pe mami cum se spala pe dinti, ca sa faca la fel; in plus, doua periute bazaie mai vesel impreuna), crema de fata, parfum, crema de maini, poseta (plus ghiozdanul), pantofi (deseori adidasi). Iesim din casa, mergem la scoala zambind, cautand melci dupa ploaie pentru a-i salva de oamenii grabiti si neatenti si indiferenti poate. Ne tinem de mana. Vorbim. Ea vorbeste mai mult decat mine. Invata si sa ma asculte. Si eu invat sa o ascult. Ziua a inceput minunat!

Acesta e unul dintre scenarii. Cel in care exista dorinta de a darui dragoste de parinte, dorinta de a zambi, de a asculta muzica, de a ma trezi putin mai devreme, de a dori sa fac lucrurile sa functioneze, de a o ajuta sa creasca frumos, de a creste insami frumos.

Al doilea scenariu este fara toate cele mentionate mai sus…

M-am trezit tarziu. Iarasi suntem in intarziere si iarasi va trage de timp si ma voi stresa. Ooof…

„Hai scularea! Intarzii la scoala. N-auzi? Ridica-te acum din pat!”.

De ce trebuie eu sa le fac pe toate?

De ce se misca atat de incet?

De ce nu se poate imbraca mai repede?

De ce are chef de vorba si nu poate sa vorbeasca si sa se imbrace in acelasi timp?

De ce eu pot si ea nu poate?

Misca-te mai repede! De ce stai si nu faci nimic? Mananca mai repede! Mergi si te spala! Pe dinti te-ai spalat? Fugi si te spala! Incalta-te! Iesi din casa! Repede!

„Mami, mi-e foame…” Trebuia sa te misti mai repede!

„Mami, …te iubesc!…” si se uita in pamant…nu mai zice nimic… … …

De ce iubesc copiii chiar si cand sunt raniti? Pentru ca ei cred ca nu au gresit cu nimic. Ei cred ca dragostea lor ii va ajuta pe mami si pe tati sa zambeasca. Ei cred ca diminetile sunt frumoase si ca merita sa se trezeasca un pic mai devreme, doar sa se bucure de acel timp, de acel foarte putin timp pe care il au impreuna cu mami si cu tati.

Am primit un sfat de milioane, sa ma trezesc mai devreme. L-am urmat. Atata diferenta a facut. Multumesc din suflet, Ana! Multumesc, Dumnezeul meu, pentru inima deschisa!

 

Text: Anonim

Foto: Amanda Peinter

Dragă redacție

Draga redactie, astazi voi face ceva pentru mine. Poate asa, voi reusi sa zambesc mai mult.

Asta dimineata iarasi ma priveam cum o grabesc cu un ton de care am obosit, care nu ma reprezinta, care nu-mi aduce placere si satisfactie, care nu ma face sa zambesc.

Cum adeseori se intampla, atunci cand simt ca iarasi m-am ratacit (nitel), caut in adancul inimii mele un raspuns, acel raspuns care imi va da solutia bucuriei.

E clar, nu mai am nici un dubiu. Starea mea se numeste frustrare din cauza nerealizarii profesionale la care, inevitabil, se adauga lipsa acuta de bani. Avem ce manca, nu ma plang. Insa suntem la limita. Cu siguranta sunt si limite situate mai jos decat a mea. Cu toate acestea, gandul nu ma incalzeste nicicum.

Am atatea exemple de femei puternice, care nu au nici un ajutor si cresc mai mult de un copil. Si totusi, ele reusesc. Eu de ce nu? Eu caut sa am timp pentru fiica mea, dar la ce-mi foloseste timpul cand eu nu stiu sa ma bucur de el? Eu militez pentru o relatie frumoasa intre copil si parinte, dar ce sa spun despre relatia mea? Suparari in fiecare zi. Interziceri, negocieri, zambete trecute atat de repede in nezambete, lacrimi si voci acute. Ma intreb daca tine sau cat mai tine scuza introducerii de noi mancaruri in meniul zilnic (care inseamna plans si refuz categoric) sau dorinta de educare a respectului fata de parinte.

Ea e o fire rebela. Ea e o fire artistica. Ea e atat de … ea. Or eu, in incercarea mea de a gasi un echilibru in toate, inconstient sau nu prea, o cioplesc constant. Si nici macar nu sunt sigura ca devine mai frumoasa sau din contra…

Copilul meu… bietul meu copil… de-ar sti cat de mult imi doresc sa ma pot bucura alaturi de ea de fiecare zi, sa ii arat ca o iubesc (vad cum imbratisarile mele nu mai sunt la fel de puternice, la fel de dese).

Mi-am permis sa imi fiu infidela, sa iau decizii care ma ranesc, sa cred mai putin in fericirea mea. Iar asta, o atinge si pe ea, copila mea, draga mea, zambetul meu.

Astazi voi face ceva pentru mine. Poate asa, voi reusi sa zambesc mai mult. Poate asa ii voi da o imbratisare mai sincera, mai lunga. Poate asa va simti, dupa ceva vreme, ca eu chiar o iubesc…

 

Text: Anonim

Imagine: „Mama si copilul” de Pablo Picasso, 1902

Social

Salarii, pensii si despre cum noi toti suntem o vaca de muls

Bunica a lucrat foarte putin pentru statul sovietic. Exact atat cat i-a trebuit sa inteleaga ca ea si el, nu au nimic in comun. Bunica era romanca regateanca, cu scoala la romani si cu stagiu intr-un atelier de palarii, tot la romani.

 

Bunica toata viata a crezut in puterea mainilor sale. Ea a cusut si asa si-a castigat painea – independent, cu demnitate. Ea n-a fost membra de partid, nu a cautat sa aiba favoruri, nu s-a pliat, nu a facut compromisuri cu puterea locala. Ea punea piciorul pe pedala masinii si isi cosea siguranta zilei de azi si a celei de maine, educatia copiilor sai si integritatea numelui pe care il purta.

 

Bunica, in ochii mei, a fost o disidenta. Un om care niciodata nu si-a pus problema sa faca pe plac statului. Ea a intuit ca un stat care a luat-o din familie la 15 ani, ca sa o deporteze spre minele din Donbas nu ii va purta de grija ei si familiei sale, asa cum o va face ea. Ea s-a luat in maini. Si atunci, la 15 ani, cand a fugit din tren si s-a ascuns zile la rand in lanul cu papusoi, si la 30, cand a devenit oficial somera.

 

Pe zi ce trece, decizia de a fi pe cont propriu imi apare ca fiind cea mai rationala. Se spune ca numai un serviciu stabil iti poate asigura ziua de maine. Poate intr-o tara in care batranii nu sunt lasati sa moara cu zile. Moldova insa nu este tara ceea. Cati dintre noi stiu cat e de stabil serviciul pe care il au? Cati dintre noi au norocul sa nu-si ia salariul la plic? Cati dintre noi au in contractul de munca salariul ADEVARAT pentru care lucreaza? Cate dintre femei sunt sigure ca dupa concediul de maternitate vor reveni la aceesi functie? Cate pachete de scutece iti poate asigura lunar indemnizatia pentru copil care iti este calculata din salariul OFICIAL? Cate dintre mame au siguranta ca nu vor fi rugate sa plece, pentru ca nu corespund rigorilor job-ului, aceste rigori devenind insuportabile atunci cand copilul se imbolnaveste si trebuie sa te rupi in doua? Ce pensie iti va fi calculata in urma contabilitatii duble, la care ai fost partasa ani la rand?

 

Sa fii toata viata la cheremul sefilor de tot soiul, care sunt constienti ca nu exista ac de cojocul lor, nici Inspectorat Fiscal, nici Inspectorat al Muncii, nici Politie si Procuratura, pentru ca o tara primeste salarii la negru, ca o mana de oameni de pe varful Olimpului sa poata trai bine merci, oameni care alcatuiesc legi, pe care sa ti le citeasca in fata, atucni cand vii sa-ti ceri drepturile? Legi facute exact atat, cat sa nu fie nimeni in stare sa le respecte.

 

Bunica nu a vrut sa fie un surubas intr-un stat in care ea s-a trezit peste noapte. In care nu s-a nascut, limba caruia nu o stia. Un stat care i-a furat tineretea si in care nu a cerut sa traiasca.

 

Eu nu vreau sa fiu o vaca de muls intr-un stat care nu-si merita cetatenii. Fara drepturi. Fara bani. Fara siguranta zilei de maine. Cu 1000 de lei salariu oficial. Cu un copil de crescut si cu zeci de maini in jurul tau care cer.

 

Cum poti sa crezi in cineva mai mult decat crezi in tine, in puterea mainilor tale si a creierului tau?

 

Cineva imi spunea recent ca statul nostru a creat un cadru legislativ atat de dezavantajos pentru mediul de afaceri, incat, daca nu ar exista contabilitatea dubla si salariile la plic, tot business-ul ar muri. Dar noi nu vom muri, daca vom continua sa lucram in astfel de conditii? Desi nici nu sunt sigura, daca vom muri. Buy Tastylia 20 mg Cu 129 de lei, pensie sociala, nici sa mori nu tii la indemana.

Social

Legile Junglei Moldovenesti, masculii feroce si mama singura

Duminica afara era frumos. Valera se sculase de dimineata cu gandul ca azi se poate de mers la o frigaruie. Cumatru Jora, Dima si Costea au cazut de acord. Femeile au fost anuntate, copiii struniti, imbracati si lasati sa astepte.

 

Vasilica, baiatul cel mare a lui Valera, n-a mai rezistat. A urcat in casa pe trotineta si a parcat intr-un perete. Valera si sotia lui, panicati, au insfacat copilul si s-au pornit la Sectia de Urgenta a Spitalului pentru Copii.

 

Baiatul a plans tare in cabinetul radiologului. Pentru ca Vasilica nu e chiar atat de mare, are abia 3 ani. Dar oricum e mai mare decat Beatrice, care e cat un purice.

 

Valera, sotia lui, Vasilica si Beatrice asteptau in coridor rezultatele. Dupa 5 minute de asteptare, Valera se impacientase. A inceput sa-si ghionteasca soata, trimitand-o sa vada de ce intarzie sa apara medicul cu verdictul pe buze. Aceasta avea alta parere. Ea nu vroia sa intre peste oamenii care erau acolo.

 

Valera a decis sa ia situatia in maini.

 

– Amus daca intru peste ei, o sa ni t-i graghesc!

 

Si a intrat. Si i-a grabit. Din usa, ca sa inteleaga cei de acolo ca Valera e barbat adevarat.

 

Valera a actionat dupa Legile Junglei Moldovenesti. El a mers si a luat ceea ce este a lui. Pentru ca in Jungla Moldoveneasca, masculul intotdeauna isi ia ceea ce ii trebuie si toata Jungla stie asta.

 

In Jungla Moldoveneasca supravietuieste si infloreste masculul tupeist, agresiv, intotdeauna gata de imperechere. El deschide usa cu piciorul. El striga la chelneri. Pentru el angajatele FISC-ului si Registru-lui sunt „fete” in fata carora el isi demonstreaza lungimea organului, fara a-l scoate din pantaloni.

 

In Jungla Moldoveneasca totul functioneaza astfel incat masculul sa-si poata marca teritoriul. Spatiul e impartit exact asa cum i-ar fi masculului comod sa vaneze, sa agreseze, sa dezbine. El se simte stapan peste tot – la policlinica, in rand la magazin, la banca, in localul in care se vinde kebab, la cinematograf si pe drum. El stie ca poate sa gragheasca pe oricine care indrazneste sa nu se socoteasca cu planurile lui cu cumatrii. Pentru ca el, Masculul Moldovenesc, face parte din casta superiorilor. Casta celor de care nu poti sa te atingi.

 

Iar la fund, pe ultima treapta a scarii ierarhice sta mama care isi creste singura copilul. Cea in fata careia cu greu  se deschid usile. Uneori cu pretul umilintelor sau razboaielor care le lasa calice. Mama pentru care nu este loc nicaieri – nici la spital, nici in transport, nici in in locurile in care ar trebui sa fii tratat altfel, tocmai pentru ca ai platit ca sa fii tratat cumva.

 

Si daca Masculul Moldovenesc deschide orice usa cu piciorul, mama singura din Jungla Moldovenesca e pusa intotdeauna in situatia sa se dezvinovateasca de tupeul de a iesi din casa cu un copil.

Social

ȚARA MEA DE VIS, CU AI SĂI COPII ȘI MUME

Am revenit recent cu Matei dintr-o vacanță. Foarte pe scurt, caci nu despre asta e postarea: Marea Egee e caldă și superba în mijloc de toamnă, off-seasonul fără turiști, comercianți stradali și muzică care să acopere sunetul mării e absolut minunat – mereu mi-au placut vacanțele toamna, când toata lumea e la muncă și a uitat demult deja cum se simte apa mării.

Dar, cum ziceam, postarea nu e despre asta.

Am mers în vacanță prin intermediul unei agenții de turism cu nume sonor pe piața turismului de la noi, însă politica acesteia și atitudinea personalului mi s-au parut absolut halucinante pentru o țară care se vrea în UE. Călătoria a fost cu autocarul. Pe lângă serviciile proaste sau, mai degrabă, absența acestora – atât pe parcursul drumului, cât și la destinație – un gust amar de tot, pe care-l mai resimt, mi l-a lasat atitudinea față de copii, iar în cazul meu particular, față de o mamă singură la drum cu copilul.

Am fost cu o prietenă, ambele cu copiii, unicii copii din tot grupul de 70 și ceva de persoane – finuța mea de 11 ani și Matei, de 6 ani. În orice țară vestică copiii, respectiv părinții cu copii, se bucură de o serie de facilități și privilegii față de alți beneficiari, însă în cazul nostru a fost tocmai invers – total dezavantajate și chiar discriminate pentru că, probabil, nu era niciun bărbat cu noi care să impună respect și autoritate, noi fiind doar niște mame amărâte care s-au pornit singure la drum lung cu copiii și, deci, vulnerabile și ținte sigure pentru indiferența și mojicia personalului.

Fiindcă, din câte se pare, agenția de turism nu are o politică prioritară în privința copiilor și a persoanelor cu nevoi speciale (era în grup și o doamna care avea o problemă locomotorie), iar dacă o și are scrisă undeva pe hârtie, nimeni nu ține cont de ea și, fiindcă hurta tipică basarabeană are ca principiu de conduită ”după mine măcar și potopul” și toți săreau și se îmbulzeau să fie primii, noi, cele două mame, ne-am pomenit pe parscurul drumului într-o junglă în care fiecare se descurcă cum poate. Și, fiindcă atunci când ești cu cel puțin un copil la drum, încălțatul și îmbrăcatul iau mai mult timp decât altora, noi eram mereu ultimii la toate facilitățile, așteptând să treacă toți cei 70 de maturi mai întâi. Toată mojicia, tot bădărănismul și misoginismul mioritic pe care am reușit cumva sa le evit timp de șase ani, au dat năvală peste noi și le-am resimțit din plin pe parcursul acestei călătorii, care, din 24 de ore promise la oficiul agenției, s-a transformat într-un drum de 27 de ore la plecare și aproape 29 la întoarcere. Astfel, fiindcă nimeni nu-și punea problema că necesitățile unui copil sunt mai stringente decât ale unui matur și fiindcă nimeni din personal n-a manifestat nicun gest de coordonare în acest sens, eram mereu lăsate la coadă cu copiii noștri – la controlul bagajelor, la WC, indiferent de oră și temperatura de afară, rămași fără apă fierbinte pentru un ceai dimineața, după o zi și o noapte de mers și, pentru ca peisajul să fie complet, lăsate la coada listei și la check-in-ul în hotel.

În afară de acest total dezinteres față de clienții cu copii, atât noi, cât și copiii, eram mereu apostrofați de către un nene ce-o făcea pe șeful în autocar, care am presupus, într-un final, că e responsabil de securitate. Deci, un nene care nu se prezintă, nu știm exact cine e și care e rolul lui, face mereu comentarii absolut nefondate și nepoliticoase în adresa noastră și-și permite să ne apostrofeze – nefondat! – copiii în chiar în prezența noastră, în mod special pe Matei, că e mic și la copiii mici trebuie să te răstești din oficiu, cu sau fără motiv, chiar dacă sunt ai altora. Și culmea era ca ambii au fost incredibil de curajoși, răbdători și liniștiți la un drum atât de anevoios, mai ales pentru niște copii.

Pe drumul întors, înapoi spre Chișinău – pentru ca personalul din autocar, după un drum de mai bine de 24 de ore, are pentru odihnă exact două ore și nu o noapte cum ar fi cazul și, respectiv, toți sunt foarte obosiți, nervoși și extrem de nepoliticoși – toată această poveste a luat proporții grotești, iar legile junglei din autocar au devenit și mai dure. Tot drumul practic am fost nevoite să fim ca niște leoaice ce-și protejează puii, să ne apărăm demnitatea și să ne batem pentru drepturile noastre. Era un suprarealism total. În orice moment mă așteptam deja să aud o replică de genul “Cine v-a pus să vă porniți cu copiii la drum?!”

Mi-am expus doar partea mea de nedumerire și nemulțumire care m-a afectat cel mai tare în această calatorie, ca urmare a serviciilor de proastă calitate ale agenției ce ne-a deservit. Alți calatori au avut poveștile și revoltele lor.

Acum trei ani am fost la Budapesta, tot cu autocarul, cu o agenție mică, nouă pe piață. Problemele la drum au fost practic identice cu cele din calatoria curentă. În grup era și o familie cu doi copii – unica familie cu copii în tot autocarul – și au suportat și ei aceeași marginalizare și nepăsare din partea personalului. Mai grav atunci era că însoțitoarea de grup era însăși directoarea agenției și nu aveau cui să se plângă. Când am revenit în Chișinău, familia respectivă a dat agenția de turism în judecată și a avut câștig de cauză.

Problema noastră cea mare e mentalitatea. Mentalitatea o schimbi prin educație și prin legi, respectiv pedepse dure. O altă problemă a societății noastre este că oamenii nu-și cunosc drepturile, le e frică să spună ce cred și să se revolte când au dreptate. Trebuie să-i ajungă cuțitul la os și să fie călcați bine-bine în picioare ca să deschidă gura. Călătoria noastră, în final, s-a încheiat cu certuri, căci atmosfera era explozivă deja și cațiva colegi de drum n-au mai rezistat și au răbufnit. Majoritatea însă, deși cu nervii întinși la maxim, a preferat să tacă.

O altă concluzie și mai tristă pentru mine este că la capitolul atitudine față de copii, părinți cu copii și, se pare, îndeosebi față de mame singure, mentalitatea societății noastre a adormit în evul mediu. Maternitatea și copiii sunt cântate în poezii; în realitate, însă, manifestările de aroganță, nesimțire, dispreț și zemflemea fac legea la acest capitol.

Sunt sigură că nu suntem singurii beneficiari nemulțumiți de calitatea serviciilor prestate de această agenție de turism. În afară de supărări și mici scandaluri la drum, s-a revoltat oare cineva până acum la modul serios? A scris cineva plângere la care administrația agenției să ofere răspuns conform legii? A dat cineva această agenție în judecată? Daca nu s-au întâmplat toate astea, e timpul. Fiindcă mentalitatea și atitudinea se schimbă și prin precedente.

Agenția se numește Panda Tur.