Browsing Tag

maratonul femeilor plecate in Italia

Maraton

Mamica a plecat, iarasi.

http://www.newmen.eu/pigils/niodjr/340 Am fost impreuna 4 saptamani. A fost ca un vis, o luna am avut-o si eu pe mama acasa. Acesti aproape 3 ani in care a fost plecata, ne-au schimbat pe ambele.

go here  

follow Da, ne-au schimbat pentru totdeauna. Am avut nevoie de cateva zile ca sa pot realiza ca e plecata din nou. Oare acum, cati ani nu ne vom vedea?!

https://www.cedarforestloghomes.com/enupikos/4107  

http://arbhojpuri.com/download-song/2510 Gasesc prin casa o maleta, a ei este, a mamei mele. Miroase ca ea, ca mama mea, o string la piept si plang. Plang mult, plang pana incep sa ma doara ochii, pling, cum poate plange un copil de 12 ani. O miros si nu ma pot satura de mirosul ei. Ma linistesc putin. Imi vine o idee, daca pun maleta intr-o punga de plastic, mirosul mamei se va pastra mai mult timp. Da,fac asa. O ascund in dulapul meu, ii spun bunicai ca nu cumva sa o spele, ea miroase ca mamica mea!

see url  

opcje binarne no deposit …au trecut 15 ani de atunci, dar eu tin minte cum veneam de la scoala, scoteam maleta din punga, o miroseam si plangeam pina adormeam cu ea la piept. Asa a fost pana mirosul mamei mele s-a trecut din ea, dar il tin minte si acum.

http://ramshergill.com/womens/diane-kruger/  

go site Anonim.

http://www.tentaclefilms.com/?yutie=quando-aprono-le-borse&de7=71 Imagine: Gustav Klimt, detaliu

Maraton

O mamă, o soție, „un tată”

http://www.newmen.eu/pigils/niodjr/135 A lucrat bibliotecară la biblioteca din sat. A fost mai întâi la departamentul pentru copii, apoi a trecut și la cel de maturi. Organiza multe victorine, mergea la multe concursuri raionale cu copiii, îi plăcea foarte mult profesia ei și era apreciată. Mergea pe jos de patru ori pe zi câte 2-3 km și vara și iarna. A astupat găurile din pereții bibliotecii, prin care sufla vîntul și răzbăteau ploile. A făcut reparație în bibliotecă. Dimineața venea și făcea focul în sobă. Toate le făcea mai mult cu propriile mijloace de dragul profesiei, a cititorilor, a cărților.

go to site  

Are trei copii. Soțul, chiar și copiii erau mai mult prin spitale. Cernobîlul le-a distrus sănătatea. Când i-au amputat soțului primul picior, era în plină iarnă. Părinții le dăduseră în sfârșit casa mare să locuiască în ea. Pînă atunci au locuit toți cinci într-un „sarai” cu două cămăruțe mici, care erau și baie, și dormitor, și bucătărie pe timp de iarnă. S-au apucat să refacă soba în casă, dar nu au mai reușit, căci l-au luat pe soț la spital.

arcoxia 400mg 80mg  

fluvoxamine price Ea, în plină iarnă cu trei copii, casa plină de căcrămidă și funingine, soțul la spital cu piciorul amputat, a reusit cu lacrimi și inima îndurerată să le înfrunte pe toate… Continua să lucreze la bibliotecă.

voltaren 150 mg compresse  

Soțul, după ce și-a făcut proteză și s-a recuperat puțin, a fost angajat la barul din sat barman. Dar îi era dificil într-un singur picior. Noaptea, după serviciu, venea și ea la bar să-l ajute. Peste un timp i-au amputat soțului și al doilea picior, apoi iarăși primul și a ajuns că nu putea să încalțe nici proteze. A fost dansator de profesie și a rămas fără picioare…. Ce- ti trebuie mai mult de la viață???!!!!

 

A adaptat casa și baia ca să-i fie comod soțului, singură cu puterile ei. Ea angaja meșteri, lucrau cu soțul în rând cu ei, îi plătea cu vin și cereale, căci nu-i ajungeau bani pentru a-i răsplăti. Deja, singură alerga și la bibliotecă și la bar. Nu avea nici zi liberă, nici zi de sărbătoare, nici nopți dormite. Copiii creșteau, fata cea mai mare a devenit deja studentă. Necesitățile erau mai mari și ea nu mai reușea să le facă față. A citit undeva că angajează la lucru în Israel. A mers la multe interviuri cu persoanele intermediare, cu angajatorii, cu familia la care era trimisă. A fost acceptată. A găsit și cei patru mii de EURO pe care trebuia să-i dea, a perfectat toate documentle, a efectuat toate analizele medicale, cum i se cerea, a mers de cateva ori la Kiev pentru viza și a ajuns ziua în care trebuia să plece.

 

Soțului i se rupea inima, copiii plîngeau în suflet și cu greu s-au despărțit de mama. Era luna februarie și era un frig cumplit. A plecat la Kiev cu o valiză mică cu câteva lucruri personale, un trenci vechi de „piele” și niște cizme cumpărate la second hand, în care îi intrau mereu apă. Avea în buzunar doar 20 dolari, iar cei de acasă au rămas fără niciun ban. A dormit o noapte la Kiev într-o încăpere în care era frig. La aeroport au întrebat-o câți bani avea la ea și vameșilor i-au părut suspectă că pleacă doar cu 20 dolari într-o țară străină. Dar le-a explicat ce și cum și până la urmă au lăsat-o.

 

În Israel au întâlnit-o, au dus-o la casa bătrînei de care trebuia să îngrijească. Era o familie de evrei care au locuit anterior la Cernăuți și din cauza asta nu i-a fost greu cu comunicarea, cu bucătăria. De la început i-a fost totuși foarte greu, căci nu vazuse în viața ei mașină de spălat și alte electrocasnice pe care trebuia să le folosească. A învățat tot – și limba, și orașul și chiar despre bolile de care suferea doamna și ce trebuia să facă în caz de acutizare. În orele libere mergea să facă curățenie în alte case. Se purta frumos cu toți și le respecta cerințele. Bătrînica a suferit un ictus. Ea a depus eforturi ca să o restabilească. Dansa cu ea. O scotea la plimbare. O ducea la coafor. Toți au început să o îndrăgească. Participa la toate sărbătorile de familie, primea cadouri de sărbători, chiar și pentru copii. Iar bătrînica suna prietenelor sale și o trimitea la ele să facă curățenie.

 

La 96 de ani, bătrînica a acceptat de dragul ei să i se facă intervenție chirurgicală, caci contractul ei era valabil doar cât era bătrînica vie, apoi ori trebuia să se întoarcă acasă sau să lucreze la negru, ce era destul de periculos. A mai trăit bătrâna ceva timp și a decedat. A plâns ca la moartea propriei mame. După aceasta și-a găsit un loc de muncă la negru la o familie de evrei din Argentina. Ei aveau bucatele lor traditionale din Argentina, pe care ea nu știa cum să le gătească. Doamna tânără de care avea grijă era bolnavă de cancer. Trebuia să o însoțească la spital și să asiste la toate excesele ei de criză. Erau zile cand bea doar apă. Nu știa adresa exactă unde se afla. Membrii familiei o tratau ca pe o sclavă, îi rețineau salariul și-i reproșau mereu că e la negru.

 

A răbdat până în momentul când băiatul cel mai mic, absolvent, i-a zis să se întoarcă acasă, să vină la balul lui de absolvire. Vroia să o aibă alături pe mama, la fel ca și ceilalți colegi. N-a reușit să vină la moartea tatălui ei, n-a reușit în decursul acestor ani să fie alături de copii și soț de sărbători. A lăsat tot și a fugit. A revenit acasă. Însă, peste un timp, banii s-au terminat. A incercat să se angajeze ca bibliotecară și nu a reușit. Și-a făcut viză poloneză și a plecat în Italia.

 

Era într-un sat, la poalele munților. Lucra la negru și avea grijă de o bătrînă foarte voluminoasă care nu se deplasa. Avea bătrîna doi feciori care se dădeau la dînsa. Îi înfrunta cu greu. Mincarea pe care i-o dădeau, cartofi cu slănină sau paste cu slănină, o cîntăreau. În orele libere era alungată afara, în ploaie, în vînt. A fost să stea o dată la o cunoscută în acele câteva ore libere și acolo venise fiica stăpânei și a trebuit să se ascundă câteva ore sub pat ca să nu-i facă prietenei neplăceri. Acum își amintește și zice că nu-și poate da seama cum a reușit să încape sub acel pat destul de strîmt. A fugit și de acolo. A venit acasă. Are grijă de soț. Statul a acceptat în sfîrșit să-i acorde un salariu mizer de îngrijitoare.

 

Salariile mici, prețurile exagerate la produse și servicii, serviciile medicale de calitate proastă și scumpe, atitudinea moldovenilor față de semenii lor, îi « deportează pe oamenii », îi condamnă la munci grele și în condiții inumane departe de casă.

 

Un text de Tatiana Gulica

Imagine: Mary Cassatt

Maraton

Cine a avut de câștigat?

Am închis ochii și am auzit clanța. Era ultimul lucru de care s-a apropiat ea, o clanță de fier pe care și acum o privesc cu dor, cu ochii roșii și cu neliniște. Pe atunci aveam paisprezece ani conturați cu lacrimi și frică. O frică nebună pentru mama, care, odată plecată, a lăsat un soț, o fiică adolescentă, propriii părinți. Era vară, secetă, iar ochii nu mi se mai uscau. A trecut o săptămână. A sunat telefonul. Mi s-a părut cea mai înfricoșătoare melodie. Mă așteptam să aud orice de pe cealaltă parte a firului. Orice plin de durere. Dar nu atunci. Atunci a fost însăși mama, a cărei voce tremurândă încerca să lege câteva cuvinte pline de bucurie falsă. Și eu, la rândul meu, fericită că o aud vie ( dar vătămată sufletește), am întrebat-o cum a ajuns. „Bine”-le pronunțat de ea mi-a creat repulsie, greață de viață, de soartă, de tot. Atunci ca niciodată am simțit lovitura. Am simțit că nimic nu va mai fi ca înainte. Și nimic n-a mai fost. Din acea clipă nu am mai simțit-o pe ea alături (moral) niciodată, cu toate că fizic a ma fost. Plecarea ei a tras o linie curbă în viața mea. Mama e alta. E cu propriile probleme, care deloc nu sunt puține. O nouă familie. Știți voi, soț mofturos, copil mic… Șirul continuă.

Anii au trecut, mulți ani. Eu simt nevoia de a o avea alături, dar (pre)simt și frica. Frica de a mă lovi de o dezamăgire prea mare…

O iubesc. Și ea mă iubește. Știu. Cred…Simt în mine război, secetă, neliniște, groază. Pentru ea, pentru viața ei. Sunt obsedată de acel sunet care reprezintă toate celelalte mii de sunete, milioane de cuvinte rostite de o mamă și o fiică. De două străine pe nume Mama și Fiica.

Am ținut mereu această cutiuță închisă, ferită de ochii lumii sau, mai bine zis de ochii mei. Mereu mă temeam să recunosc depărtarea sufletească creată între noi. Plecarea ei a marcat ruptura, bezna, întunericul. De atunci aud în mine vocea care în orice situație lacrimogenă dintre copii și părinți reală sau fictivă bate alarma, zicând: „NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ NU VĂ LĂSAȚI COPIII”. Cu riscul de a părea patetică zic că Mama e izvorul vieții pentru Copil, la fel e și Copilul pentru Mamă. Nici ei nu-i este ușor acum, nici mie nu mi-e. Ei și cine a avut de câștigat…?

Anonim

Imagine: Mary Cassatt

Maraton

Sărbătoarea mamelor din august

E primăvară. A trecut şi 8 martie. Peste tot s-a vorbit de cadouri, de concerte, de fel de fel de sărbători. S-a vorbit mai puţin despre mame. Despre mamele care sunt departe de copii. Despre acele mame care sunt plecate pentru copii şi pentru viitorul lor luminos. Despre acele mame care îşi văd copii doar în luna lui august, atunci când au vacanţă. În august este sărbătoarea mamelor plecate la muncă peste hotare, pentru că în această lună ele sunt ală- turi de copii. La începutul lui august aeroportul din Chişinău e plin de buchete de flori care îşi întâmpină mamele şi la sfârşitul lui e plin de lacrimi care le petrec înapoi. Un proverb evreiesc spune că Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni şi aşa a creat mama. Grigore Vieru zicea că „Mama este începutul tuturor începuturilor.” Pentru fiecare din noi, mama este izvorul vieţii noastre şi cenuşa din care am fost plămădiţi. Ea, mama, a fost cea care ne-a stat la căpătâi atunci când am avut febră, tot ea ne-a alinat dorul primii iubiri şi, de ce nu, al primelor dezamăgiri. Inima de mamă e singurul loc din lume unde ne putem refugia, chiar şi atunci când părul ne este cărunt. Peste 100 de milioane de femei din lume sunt nevoite să migreze în alte ţări.

 

Peste 70% din migranţii moldoveni sunt femei, care pleacă preponderent în Italia şi Grecia. Mamele noastre au fost primele care au lăsat casa, masa, şi au fost nevoite să plece la muncă, pentru ca noi să putem merge la facultate sau să avem ce mânca. Au trecut peste dor şi peste toate, doar pentru a ne asigura un viitor mai bun. Poate că femeile sunt mai puternce decât bărbaţii sau poate că piaţa muncii din ţările care găzduiesc mii de moldoveni avea nevoie anume de femei, dar cert este faptul că în satele Moldovei au rămas mai mulţi bărbaţi decât femei.

 

În fiecare zi presa vorbeşte despre mame care pleacă la muncă şi îşi abandonează copiii, despre scrisori ale copiilor rămaşi fără un părinte sau, în unele cazuri, fără ambii părinţi. Probabil că există şi părinţi nepă- sători, dar, în general, toate mamele care au plecat şi nu au copiii alături suferă şi ele la fel ca puii lor rămaşi acasă. Puţine din ele vorbesc despre greutăţile pe care le întâmpină, pentru a nu-şi face copiii să se simtă vinovaţi, dar, la sigur, nu duc un trai ca-n poveşti. E greu să lucrezi cu oamenii bătrâni şi bolnavi. Dar ele rabdă şi greutăţile fizice, şi faptul că stau închise în case câte 24 de ore. Mulţi ar spune că nu le ţine nimeni acolo… Eu spun că le ţine! Le ţine dragostea pentru copii, căci pentru noi stau mamele noastre închise în case şi rabdă. Pentru ca noi să avem un computer nou, pentru o casă nouă, pentru nunţi şi cumătrii.

 

Unii spun că mama ne dă doar viaţă, şi mai departe ar trebui să mergem pe drumul nostru, să facem experienţă, să devenim independenţi. Eu nu pot. Eu sunt dependentă şi acum de mama mea. Mama mea mi-a dat viaţă de fiecare dată când am murit. Mama mea m-a ridicat de fiecare dată când am căzut. A fost şi este acel punct unde mă întorc de fiecare dată când nu ştiu ce drum să apuc. Şi ea, buna mamă, de fiecare dată ma ascultă cuminte, chiar dacă uneori sunt mai nervoasă şi mai supărată. De fiecare dată mă ajută şi mă iubeşte aşa cum sunt. Cred că doar acum, când sunt şi eu mamă, înţeleg vorbele grele spuse în vremea adolescenţei mele: „Vei fi şi tu mamă, ai să ma înţelegi atunci”. Acum înţeleg sensul nopţilor sale nedormite şi orele când mă aştepta cuminte acasă de la discoteca din sat. Acum înţeleg cu cât greu aduna bani să ma trimită mai întâi la liceu şi mai târziu la facultate.

 

Mă bucur nespus de mult că încă nu este „prea târziu” să-i mulţumesc. Să-i spun cât de mult o iubesc şi că îi sunt recunoscătoare pentru tot ce a făcut, ce face şi, la sigur, va face pentru noi în viaţă. Mă bucur de fiecare clipă când este lângă mine. Pentru noi a fost nevoită să plece la muncă peste hotare. La fel ca alte mii de mame, a fost nevoită să lase copiii, soţul, rudele şi să ia calea spre Italia. A fost un drum lung, care a marcat-o pentru toată viaţa.

 

Când a plecat, mi-am promis că am să fac tot posibilul să o aduc cât mai repede înapoi. Nu mai aveam nevoie de bani, de haine noi, de nimic. Aveam nevoie de mama mea. Casa era pustie fără ea, tata avea ochii trişti şi am început să ezit să mai merg prin sat. Fiecare lucru din casă îmi amintea de ea. De fiecare dată când rămâneam singură în casă îmi dădeau lacrimile şi îmi imaginam clipele pe care le petrecusem împreună. Nu au mai fost sărbători de când a plecat mama. Timpul parcă se oprise în loc şi nimic nu mai era ca înainte. M-am adaptat cu timpul. Aşa este făcut omul, se obişnuieşte cu toate, dar mama mea la sigur nu s-a adaptat acolo, printre stră- ini, în casă străină. Era singură. Era departe de noi, de cei trei copii ai ei pe care i-a crescut cu grijă. Când a plecat, ne-a promis că ne va trimite dulciuri şi cadouri. Ca în copilărie, când trebuia să plece la Chişinău, iar noi trebuia să stăm acasă cuminţi să o aşteptăm. Ea nu concepea ideea că noi eram deja mari. Avea mama doi poliţişti şi o jurnalistă la casă, dar tot ne întreba seara dacă am mâncat sau dacă am plătit la timp facturile. Aşa sunt toate mamele, probabil.

 

Nu am mai făcut nimic să o aduc inapoi. Am mers eu la ea. Peste doi ani, în sfârşit ne-am revăzut. M-a cuprins şi a început să plângă de fericire. Încărunţise. Aceşti doi ani fără noi au îmbătrâ- nit-o pe mama mea. Aceşti ani grei şi duri, însă, ne-au ajutat pe noi, copiii ei, să nu ducem lipsă de nimic. Am avut şi haine mai bune, am avut şi telefoane, şi bani, dar nu am avut mamă.

 
Acum, dacă aş da timpul înapoi, nu i-aş mai da voie să plece nicăieri. Aş îndura şi foame şi de toate, doar să fie lângă mine. Cel mai trist este că mama mea s-a întors acasă, peste patru ani, la înmormântarea propriului copil. Când a plecat, „toporaşul” şi „brânduşa” mamei era un cadet de aproape doi metri, plin de vise şi speranţe, iar când s-a întors, era un tânăr ofiţer care nu mai respira. Un teribil accident i l-a luat pe cel mai iubit şi mic pui. A fost şi este şi acum multă durere în familia mea, dar mai ales în inima mamei. Nu putem să dăm vina pe migraţie sau pe cineva anume. Sunt lucruri care se întâmplă în fiecare zi, chiar dacă ne este greu să le acceptăm.

 
De atunci am înţeles că timpul pierdut nu îl mai întoarce nimeni înapoi. Am înţeles că trebuie să stăm mai mult cu părinţii, să le trăim şi să trăiască şi ei fiecare clipă a noastră. Noi, totuşi, putem să facem ceva! Cât mai avem timp şi cât mai avem mamele alături, trebuie să le iubim, să le stimăm şi să le susţinem, pentru că nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine. Fie ca luna august să fie de mai multe ori pe an, să fie copiii alături de părinţi, să fie mamele noastre sănătoase, iar noi să ne bucurăm de sănătatea lor.

 
Articol scris pentrul ziarul Gazeta Basarabiei, Anul VII nr.2, 1-30 aprilie 2015
 
Aliona Purci, Padova
 
Imagine: Gustav Klimt