Browsing Tag

maratonul femeilor plecate la munca peste hotare

Maraton

Istoria plecarii mele

Era totul pus la punct. Aveam permis de sedere francez, cu dreptul la lucru. Cunosteam limba si sistemul. Aveam un om de legatura pe loc, care m-a ajutat foarte mult. Aveam unde sta prima luna. Din geam se vedea Turnul Eiffel. Pe dreapta. Iar pe stanga puteam sa suflu pe varful Catedralei Sacre Coeur, ca pe o lumanare de pe tortul de la ziua mea de nastere. Aveam wi-fi in studioul meu!

 

Eram determinata. Ani la rand am planificat sa ma mut la Paris. Era un fel de vis. Zic „un fel” pentru ca nu am observat cand am inceput sa-l visez si de ce. Sau poate, l-a visat altcineva in locul meu. M-am decis intr-o ora ca voi pleca. Mi-am luat bilet de avion, picase chiar in ziua cand Air Moldova lansase o noua serie de reduceri pentru rezervarile online. Mi-am strans lucrurile din apartamentul pe care abia il inchiriasem. Am incheait relatia in care eram atunci. Am trimis copilul la mama, odata cu 30 de cutii si genti cu haine, carti si vesela. Mi-am adunat toate economiile. Leii i-am lasat acasa. Euro i-am pus o parte in portmoneu, alta pe card.

 

Inainte de plecare, Ilinca a dat un acces foarte grav de pancreatita. Cateva zile de febra. Copilul nu mai avea nimic in el, ce ar fi putut vomita. La un moment dat, am crezut ca isi vomita viata. Spital, reanimare. Perfuzii. Eu noaptea la picioarele ei, intr-o sala mare, alba.

 

Dar apele s-au linistit. Si ziua plecarii mele a venit. Era de 8 martie. Nu mai tin minte acum daca fetele mele m-au petrecut la aeroport. Zborul a fost scurt. La Paris era soare si cald. O alta lume. Dar nu lumea mea. Mi-am tarait valiza prin metrouri, pe strazi, pana am gasit casa. Apoi am ticsit-o intr-un lift marunt, in care, daca ai o burta mai mare, nu incapi. Pana la etajul meu, ultimul, liftul insa nu ajungea. Valiza trebuia catarata pe scarile in spirala. Din lemn vechi, care lucea de la atata istorie.

 

Din prima clipa m-am simtit ne la locul meu. Chiar si atunci cand imi insiram produsele cosmetice pe lada africana de sub oglinda. Chiar si cand deschideam geamul sa respir aerul parizian. Cati turisti si-ar fi dorit sa aiba asa o priveliste din camera! Cati parizieni si-ar fi dorit-o!

 

Peste 10 zile, in care am trimis CV-uri, scrise in cateva feluri, pentru orice tip de job, chiar si de casierita si chelnerita, ceva s-a intamplat. Mergeam pe unul din marele bulevarde. Era o dimineata obisnuita. Lumea misuna in toate directiile. M-am oprit in fata unui local micut sa iau o cafea. Era o oferta – un espresso si un croissant la doar 1, 25 euro. M-am asezat pe terasa. Ma uitam la oamenii care se grabesc. care au o viata. Care sunt in filmul lor. Si mi-am dat seama ca eu nu sunt din acelasi film. Ca sunt acolo, la o masa, cu cafeaua in mana, dar, de fapt, nu sunt. Sufletul meu e la mii de kilometri. Acasa. Langa copilul meu, care acum e la scoala. Langa mama, care isi face griji pentru mine si pentru nepoata. Langa oamenii pe care ii stiu si care ma stiu.

 

Au mai urmat cateva zile in care mi-am cautat de lucru si am inceput sa-mi caut un nou loc de trai. Nu stiu cum e in alte capitale, dar la Paris e foarte complicat de gasit chirie, mai ales in situatiile de genul in care eram atunci. Mi s-a recomandat sa apelez la un site pe care plasau anunturi muncitorii veniti din fosta Uniune. Toate erau in rusa, se intelege. Pana la urma, m-am inteles cu o doamna ca vin sa vad camera pe care o oferea in chirie. Ne-am intalnit la statia de metrou cu pricina. Era un cartier bun, cu o comunitatea ruseasca destul de evidenta. Se auzeau chiar si clopotele unei biserici ortodoxe. Doamna era o fosta profesoara din Ucraina, stabilita de multi ani la Paris, in calitate de dadaca, iar familia in care a lucrat i-a lasat cu chirie un apartament mic, in care ea da, la randul ei, o cameruta. Pana a veni eu, acolo locuise o femeie de la Ungheni, de varsta ei.

 

Cand m-a vazut, a fost surpsinsa. Eram prea tanara, pentru ca sa-si doreasca sa ma aiba ca vecina. In plus, se vedea ca nu sunt tipul femeii care a venit la Paris sa faca menaj cu ora si chiar daca l-as face, asta m-ar schilodi. Ea nu mi-a spus-o direct. Dar am inteles-o. Cand am intrat in apartament, un miros de mancare mi-a intrat in nari si a ajuns la creier. Totule era foarte ingust. Mi-a aratat camaruta, care era, de fapt, un fel de hol, intre holul mic de la intrare si camera ei. O camera de tranzit, in care nu ai nici liniste, nici intimitate. M-am asezat pe patul mic. In mine se naruise toate cetatile.

 

Cand ne-am luat ramas bun, am stiut ca ea nu ma va apela.

 

Apartamentul a fost, posibil, momentul decisiv. La mine a ajuns realitatea situatiei. Faptul ca nu-mi voi vedea copilul minimum un an, nu asa cum planificasem eu, doar  3 luni. Inghesuiala, mizeria. Zilele in care ma voi uita pe geam si voi urla. Pentru ca nu vroiam asa viata. Eu puteam. Eu puteam orice, asa cum pot toti oamenii. Puteam sa fiu chelnerita, femeie de serviciu, dadaca, casierita. Puteam sa matur, sa frec, sa inhalez clor. Puteam sa devin mica, umila, putina. Puteam sa-mi trimit sufletul acasa, pentru a-l tine la adapost de toate zilele lipsite de glorie, iar acolo sa-mi exploatez la maxim carnea, invelisul. Eu oricum nu mai eram acolo. Acolo era doar pojghita mea.

 

Totul era decis. Desi ratiunea mea nu-mi permitea sa cad atat de jos. „Jos” in sensul sa renunt. Sa ma impac cu gandul ca am cheltuit atatia bani fara rezultat. Sa recunosc ca nu era niciun vis. Sau ca visul era pe jumatate.

 

Intr-o zi, la amiaza, m-am intalnit cu omul meu de legatura. (O vad cum citeste si ma injura: „Fa, Guja, eu ti-s om de legatura?”). Am mers intr-un bistro de la un colt de strada. Ne-am gasit un loc mai bunisor. Am comandat fois gras, dulceturi, branzeturi, ceva de baut. Cocoane, ce mai! Si ea mi-a spus sa incetez. Sa ma relaxez si sa-mi fac o vacanta, chiar daca, oficial, am venit acolo pentru altceva.

 

Asa si am facut. Desi mi-a fost foarte greu sa recunosc fata de mine insami ca nu, eu nu vreau sa traiesc asa. Eu nu vreau sa fiu sclava, nici pentru cel mai luminos viitor al copilului meu. Eu pot, dar nu vreau. Eu vreau sa ma scol dimineata si sa-mi vad fata. Eu vreau sa merg pe strada si sa-mi simt sufletul, nu doar invelisul. E vreau in filmul meu. Rau, mizerabil, urat, dramatic, asa cum este, dar al meu.

 

Peste 3 saptamani de la aterizarea la Paris, am revenit. Cu autocarul. Si sa stiti, abia asteptam ziua plecarii. Eram atat de fericita ca o voi vedea pe Ilinca, pe mama. Ca voi iesi cu prietenele la un pahar de vin. Ca voi merge pe strada si voi vedea oameni pe care ii cunosc.

 

Afara era primavara. Si in sufletul meu la fel.

 

 

Maraton

Donna moldava

Inchipuiti-va o familie de gospodari dintr-un sat mare moldovenesc la care niciodata poarta nu se inchide. Inchipuiti-va o casa in care sarbatorile de iarna sunt zgomotoase din cauza rudelor, finilor, prietenilor care stiu ca atmosfera de asa fel mai rar gasesti. Inchipuiti-va ca toate acestea se sfirsesc intr-o zi de 15 octombrie cind stapina casei hotaraste sa plece de acasa. Ca sa atenuieze starea mea de disperare m-au trimis intr-o scurta vacanta la Brasov. Dar cind m-am intors casa era goala… pina si motanul nostru s-a dus de acasa. Mai trist a fost ca peste 2 saptamini a murit bunica. Sa-I spunem, sa nu-I spunem? Asta era intrebarea care ne macina pe toti. A simtit singura ca ceva nu e in regula si a plins, a plins mult.

A revenit peste 2 ani si jumatate ca sa-si faca acte. Ne-a facut o surpriza. Eram atit de fericita ca s-a intors, nici nu vedeam cit de mult s-a schimbat, cit de mult a slabit si imbatrinit. Eram fericita ca mama a revenit. Casa s-a incalzit. Dar a trebuit sa plece si sa revina doar pentru concediu sau pentru alte evenimente triste. Si asa a fost timp de 10 ani, 10 ani in care am economisit ca mama sa vina acasa. Nu am avut telefoane de ultima generatie sau haine scumpe, vacante exotice sau mincare prin restaurante, am avut viata de pina la plecarea mamei doar ca ea sa se intoarca acasa. Fiecare revenire era asteptata cu sufletul la gura, cu emotii de nedescris, iar plecarile pline de lacrimi. Mama s-a intors acasa si incearca sa se reintegreze, cel mai greu a fost primul an. A fost impotriva ca oricare din cei 3 copii sa plece peste hotare, ca nu cumva sa cunoasca greul pe care l-a dus ea. Dar viata e asa ca 2 si-au luat zborul in tari diferite. Greu acum este sa ne organizam concediul in asa fel ca sa fim toti acasa, dar un lucru este cert, acasa e cald oricind, pentru ca mama ne asteapta acolo.

Stiu ca sunt mii de povesti emotionante ale moldovencelor plecate peste hotare care si-au lasat acasa copii mici. A noastra nu este asa, noi eram mari, cel mai mare avea chiar familie cu un copil, dar cine spune ca poti controla emotiile daca esti mare? Poate sunt subiectiva, dar cred ca am trait mai greu aceasta experienta anume din motivul ca eram aproape de 18 ani, anul in care trebuia sa sarbatoresc majoratul, anul cind trebuia sa iau bacalaureatul si sa merg la facultate. Cineva poate spune ca trebuia sa-mi vad de viata mea, poate chiar sa am un iubit la virsta ceea, dar eu nu aveam timp, eu nu trebuia sa fac nici o greseala care s-o intristeze pe ea, eu duceam dorul mamei.

Revin la mama. Dupa un stagiu de aproape 30 de ani in pedagogie a plecat, lasind in urma o activitate demna de respect. Este un pedagog care isi iubeste meseria, iubeste copii si limba engleza. Simbata, 7 februarie a fost intilnirea cu absolventii in satul de bastina. A fost si mama invitata si a primit flori. S-a bucurat si parca si mie mi-i cald in suflet.

 

Elena Lozovanu

Imagine: de aici

Maraton

Uneori, totuși, cine pleacă – bine face

De cele mai multe ori chiar ajunge cuțitul la os și cine pleacă – nu pleacă de viață bună. Când a plecat mama aveam 14 ani și eram fericită că a plecat. Am iubit-o când eram copil de tot, și când am mai crescut și acum și-ntotdeauna.

De când mă țin minte, chiar și primele amintiri le am despre o senzație de frică din cauza că capul (a se citi „țapul”) familiei nu știa decât să bea și să înjure și să dea în mama. Dacă știam că mama era singură acasă, niciodată nu mergeam să mă joc departe de casă, ca să pot vedea dacă nu cumva se duce și tata acasă. Imediat ce-l zăream – mergeam și eu acasă ca să fiu acolo și să o apăr pe mama. Dacă erau ambii la bucătărie –apăream și eu acolo imediat. Și toate astea pe când aveam 9 abia.

Fiecare zi era una plină de stres. Sărbătorile nu erau sărbători. Viața de familie nu era viață. Abia așteptam ca mama să plece pentru că înțelegeam că pentru ea acest lucru însemna, oarecum, că devine liberă. La mii de kilometri distanță de cel ce-i otrăvea zilele, chiar dacă printre străini, putea să-și recapete încrederea în sine, independența. Eu și fratele meu mai mare am fost copii cumpătați. Nu am stors-o de bani și lucruri scumpe. Ea ne-a achitat studiile, cursurile facultative și orice alte ocupații educaționale pe care ni le-am fi putut dori. Nu i-am scos ochii că „ne-ar fi lăsat” și de fiecare dată când aud că cineva se exprimă așa mă enervez la culme.

Fără intenția de a mă lăuda, să știți că atât fratele meu cât și eu am crescut oameni buni, ne realizăm profesional cu succes aici, în Moldova, lucru care mă îndoiesc că ar fi fost posibil dacă mama ar fi rămas acasă și am fi continuat cu toții să fim victimele violenței în familie. De departe ne-a ajutat mai mult decât ar fi putut s-o facă de acasă. Ei i-a fost mai greu decât nouă. Ea a fost printre străini. Fiind și eu mamă deja, îmi dau seama că plecarea ei a durut-o pe ea mai mult decât pe noi. Ea este eroul în toată povestea asta. Legătura noastră nu cred și nu simt că s-ar fi rupt. Ei pot să-i povestesc ORICE chiar și astăzi, adică după 12 ani în care ne-am văzut doar 3-4 săptămâni pe an. Am avut de mai multe ori ocazia să mă conving de dragostea ei, de sprijinul ei și de faptul că ea este de partea mea.

Am iubit-o și o iubesc și usca-mi-s-ar limba dacă îndrăznesc vreodată să-i reproșez ceva.

 

Anonim

Imagine: Jennifer Mourin

Maraton

A fost un drum ce m-a făcut să înțeleg cît de fericită sînt

Eu sînt unul din puținii copii ai Moldovei care nu are și nu a avut părinți plecați peste hotare. Sînt o norocoasă , pentru că ei și-au dorit și au reușit să-și construiască viața acasă, alături de mine. Eu nu știam ce înseamna drama familiilor distruse de migrație pînă nu am plecat în vacanță la niște rude în Roma, Italia. Am rămas la o rudă , a cărei poveste este asemănătoare cu cea a multor femei din țara noastră, si-a lăsat fiica mică și soțul acasă pentru a munci să-și finiseze casa. Ea a plecat la frații ei , deci a fost ajutată să-și gasească mai ușor de muncă. Și-a dorit să își aducă și soțul în Italia însă acesta a refuzat. Ea locuiește in Roma , are un serviciu bun, fiica alăturea. E un caz pozitiv.

Ceea ce m-a frapat de fapt a fost drumul meu spre casă (Roma-Chisinău) cu rutiera. Timp de 2 zile am ascultat 3 povești a 3 femei greu încercate de soarta. O doamna, în adevăratul sens al cuvintului, muncește ca soră medicală, are 2 feciori realizați și un soț ce o astepta acasă. Vorbea cu atita lumină în ochi de familia sa și povestea tuturor ce cadouri le-a adus de-a lungul anilor. E fericită că are un job bine plătit , că poate să le ofere copiilor săi tot ce e mai bun , este tratată frumos de pacienți , dar la sigur în spatele acestei istorii se asund o mulțime de situații dificile , nopți plînse și petrecute afară în parc.

Celelalte 2 femei și-au lăsat copiii la virsta de 10-15 ani acasă. Ei au fost lipsiți de tot ce înseamnă educație , grijă și atenție părintească. Femeile povesteau cum sunt umilite zi de zi , stînd cu bătrine grav bolnave, cum fac curățenie la ore și le sînt verificate gențile la ieșirea din locuință. Mă îngrozeau toate povestirile lor și mă întrebam dacă ele iși dau seama că sînt niște sclave ce aleargă neîncetat . Cel mai straniu pentru mine a fost că ele recunoșteau că copii le privesc doar ca o sursă de bani, că nu mai există nici o legătură spirituală între copii și părinții ce le-au dat viață. O femeie recunoștea fără jenă că recent îi trimise ficei bani pentru a-și plăti examenele la facultate, că copii i-au trimis liste cu ce vor ca mama să le aducă din Italia. Acele femei deja nu mai știu ce înseamnă să fii mamă, ele nu-și mai imaginează viața fără bătrine bolnave, curățenie la ore, fără Italia. Ele au uitat cum să trăiască și nici nu vor să iși reamintească. Eu mă gindeam atunci “Oare ele stiu că cîndva vor imbătrîni și vor fi nevoite să se întoarcă acasa, dar ele nu știu cum e să trăiești fără Italia? Oare acei copii vor avea nevoie de niște părinți neputincioși ce deja nu le vor transmite bani și colete imense fiecare lună? Oare cum vor trăi acei copii fără banii părinților? Oare ce gust au produsele ce au fost plătite cu suferința și umilința acelor părinți?”

Doamne , mulțumesc pentru că nu am cunoscut gustul acelor produse, că părinții mei au fost alături de mine la orice eveniment important din viața mea. Sînt un om fericit, am avut o copilărie frumoasă, chiar dacă era pe alocuri cu multe greutăți și jertfe.

PS. Știu că nu am nici un drept să judec pe cineva, și vă rog nu mă învinuiți că eu nu cunosc ce înseamnă să crești și comunici doar pe telefon . A fost un drum ce m-a făcut să înțeleg cît de fericită sînt și că trebuie să ne apreciem mai mult părinții.

 

Anonim

Maraton

De frica nu a scapat nici in strainatate

Dupa 11 ani de cind e plecata, eu inca cintaresc care rau mai mic a ales. Frica o are de cind se tine minte. De bataile care le suferea mama, nu a scapat nici ea dupa ce s-a casatorit. Noroc ca aveau cu vecina aceeasi masura la haine, chiar daca dormea pe unde apuca, dimineata avea cu ce se imbraca. Era profesoara, dar unicul copil nu a facut mare carte: ziua avea de pascut curcanii, sera era nevoit sa se prefaca ca doarme, avea mai multe sanse sa nu primeasca bataie.

 

Fiind in ospetie, intr-o noapte geroasa, m-am trezit in strigatul si plinsetul copilului… visa iarasi cum fuge numai in pijama in miez de noapte prin omat, sa ceara ajutor de la vecini, sa-i salveze mama din mainile tatalui. Nu pot reda ce am simtit, ascultind a doua zi totul. Am fost de acord sa am grija de copil, numai sa plece. Pe atunci imi parea ca alege raul cel mai mic!

 

Ca sa stringa bani de drum a vindut casa parinteasca. De frica nu a scapat nici in strainatate. Ca sa-i inlocuiasca lipsa, ii trimetea bani copilului, care, la rindul lui, simtindu-le gustul, a luat un drum gresit in viata, ajungind sa-si santaseze pentru bani mama, pe care cindva a aparat-o! Iar ea cu frica in spate, tot ii trimite!

 

Anonim

 

Imagine: Edgar Degas

Maraton

Cu diploma instituţiei superioare din RM a plecat la strîns prăsade

Din cele mai puternice amintiri ale zilei de primul 1 septembrie e EA, cu zîmbet larg şi două „banturi” albe prinse cu grijă de mama de două codiţe hazlii. Am remarcat-o chiar la intrarea în clasă: printre copiii întîlniţi pentru prima oară, am vazut-o pe cea care imi va fi prietenă de atunci pentru mereu.

Au urmat 11 ani de liceu, coridoare, discoteci în clasă, secrete, prima ţigară fumată în ascunziş şi, Na!, desigur certuri, ca între fete.

Apoi a fost şi facultatea, evident comună, aceeaşi grupă, aceeaşi bancă, chiar şi absenţele aceleaşi, şi notele la examene

Iar apoi… a spus că pleacă. Pleacă în Italia, în căutarea unei vieţi mai bune, mai demne de o „tînără licenţiată în …”.

Cînd m-a telefonat prima oară de acolo (peste jumătate de an), discuţie nu s-a primit… Era un plîns isteric de ambele părţi ale receptorului.

Ne scriam scrisori. Scrisori pe hîrtie, lungi şi de jale, care erau transmise prin „marsrutca”.

Tînăra licenţiată în …” îngrijea acum de nişte gemeni năzbîtioşi, părinţii căror au întrebat-o de unde e venită şi dacă cunoaşte ce e aia „faţa de pernă”. O învăţau să pornească televizorul şi îi arătau ce înseamnă DVD, pe care nici măcar nu îi dădeau voie să le privească, nici în treacăt, ca e la LUCRU!

A fugit de la „atotştiutori” într-o noapte, să nu fie observată.

Cu diploma instituţiei superioare din RM a plecat la strîns prăsade. Păcat că şi-a rupt mîna acolo, pentru că cunoscînd-o îmi dau seama că ar putea să ajungă şi şef de tură peste un timp, iar mai apoi şi a întregii gospodării agricole.

A zugrăvit şi case. E universală diploma asta din Moldova!

Acum e bine, e cu acte, a învăţat mult, lucrează, e stimată şi are un copil italian. Da italian prin tată, nu doar că e născut acolo.

Vorbim în fiecare zi (multumesc Talmon Marco şi Igor Magazinnik pentru invenţia Dvs). Şi vine des acasă. Dar mereu aud în vocea ei de italiancă, un fel de dor de Chişinău, de străzi înguste, de oameni obosiţi, de autobuze pline, de locurile noastre, de eskimo şi de pelmeni, de ai ei de acasă, de mine… Şi un fel de întrebare „s-a meritat?”. Şi ar vrea să se întoarcă… Iar eu o aştept. Mereu…

Anonim

Maraton

Trei destine, doua vieti

#1.

A venit ziua cind dupa multe  dezbateri am luat decizia ca mama noastra se duce in „camandirovca”, alias deplasare. Nu eram mirati, caci era ceva firesc, ea a facut bisnita cu torbe grele prin Moldova-Romania-Rusia, cu de toate, de la fructe si legume pina la schite de roti de biciclete si fiere de calcat. Insa toate escapadele date au fost de scurta durata. Stiam ca Italia o va priva de noi pe mult timp. Cind rutinei si cheltuielilor zilnice nu mai reuseam sa facem fata, a mers la bataie, soldatul Mama. Desi incercau din rasputeri, uneori nu ajungea la toti 3 odata de incaltari, deci se lua la cel pentru care era mai urgent. Ultima picatura la tot asta a fost cred ca datoriile luate pentru o ruda, care a zis ca nu mai vrea sa plateasca procentele, deci parintii mei trebuiau sa faca tot corect, pentru ca erau prietenii lor.

 

Ramineam acasa cu tata, 3 copii. Eu la facultate, sora la liceu si fratele la scoala.

 

Cind a urcat in autocarul mare, confortabil, ne tineam toti tantosi si foarte destoinic, pina nu a luat-o din loc. Conducea incet pe strada ingusta, 31 August, am tot mers dupa autocar asa cam un cartier… am mai fi alergat, dar stiam si intelegeam ca e necesara despartirea.

 

Drama mamei. Pornita si decisa, isi zicea asa: cam un an si vine inapoi. Ziua cind stiam ca trebuia sa ajunga, nu a sunat. Asa a durat inca vreo 2 zile, am trait un stres grozav. Ea suna, dar forma un numar incorect si nimerea la o alta doamna prin Chisinau, iar aia mereu intrerupea, pina ce mama ia dat numarul nostru si deja doamna a sunat si anuntat:”Asta mama voastra ma suna de citeva zile, a spus sa va zic ca a ajuns cu bine, dar nimeni nu a intilnito”. Toti mutisem, persoana ce trebuia sa mearga dupa ea, nu era pe loc. Au urmat provocari de tot felul. Nopti nedormite. Nopti prin gari. A lasat valiza intr-un final si a umblat ceva timp cu o geanta mica si doar cele necesare. A fost acceptata de o cunostinta sa vina sa doarma, dar numai dupa ce batrina se culca, iar dimineata trebuia sa o zbugheasca de acolo, sa nu ii faca probleme. A mincat mult timp singura in parc cite un panin, a mers des si a fost ajutata de maicile de la Caritas, intr-un final a gasit un fix, a inceput sa invete italiana si incet incet a inceput sa prinda la forte, iar noi sa primim primile transferuri si bunuri italiene.

 

Drama noastra. Am ramas cu tata. Cert eram deja invatate sa facem multe, insa subit am luat prea multe roluri asupra noastra. Lista responsabilitatilor era mare: curat, spalat, mincare, lectii, muls vaca, facut brinza. Mai aveam un loc la piata, eu de dimineata, sora dupa masa, Doamne cit am degerat in lunile de iarna, iar cind degerai numai ca sa achiti locul, imi venea sa pling. Devenisem peste noapte mici gospodine, mame pentru fratele in virsta dificila a pre-adolescentei si ne ciocnisem de o alta realitate fara mama.

 

Prima revenire acasa a fost dupa aproape 3 ani, cu acte in regula deja. Ne schimbasem toti. Ea ne facea pasta si ne invata sa mincam rucola si sa nu amestecam cartofi cu carne, sa mincam separat, si recunosc acum cu toata fiinta mea, ca ma jena, returul ei nu a fost usor nici pentru ea, nici pentru noi. Noi deja aveam legile noastre, obiceiurile noastre si ma intrebam:”oare cind pleaca innapoi?” Eventual a plecat, desi datoriile au  fost date, parca am scos capul din apa, dar s-a decis ca trebuie conditii mai demne de viata asa au urmat alti ani sacrificati pentru baie, pentru tehnica in casa, reparatii, gard si ograda, studiile mele si a surorii. Era o situatie tensioanata, tatalui meu mult nu ia trebuit sa se simta inferior, ca aduce bani putini, ca depinde de ea, ca sint banii ei si ca amicii vin cu solutii usoare, betii. Aici am mai avut un rol pe capul nostru si pentru prima data am vazut o alta fatada a tatalui meu. Ca sa nu indispunem pe mama ori de cite ori suna si el nu era in stare sa vorbeasca, spuneam minciuni, ca nu este acasa, ca este dus nu stiu unde, iar cind aparea un conflict trebuia sa fim mediatori. Ziua cind din propria dorinta si in acelasi fortat, a putut sa ia in Italia pe fratele si pe tata, a fost o zi decisiva pentru toata familia noastra.

 

Au fost momente unde ii reprosam ca a mers dupa bani grei si lungi, ca eu eram gata sa ma spal si in taz inca mult timp, dar azi realizez ca nu aveam sa fiu unde sint acum daca mama lua alta decizie. Imi reprosez ca nu ii spun mai des, multumesc pentru tot ce a avut curaj sa faca si sa treaca pentru noi toti.

 

#2.
Era profesoara, isi iubea munca la nebunie, are un dar deosebit cu copii. Dupa citeva deceptii in dragoste, fara casa, fara copii, satula de eterna intrebare moldoveneasca:”Hai acolo, cind te mariti?”, la nici 35 de ani a decis sa rupa rindurile si ea.

 

Imi aduc aminte cum o petrecusem la Gara Centrala. Avea instructii concrete ce sa isi cumpere si ce sa isi ea cu dinsa. Produse neperisabile si calorice, apa, ceva haine de schimb si incaltari, si o bucata de polietilena si sigur banii ce trebuie sa plateasca pe asa numitul „ghid”. Nu stiam cind o s-o revad. O asteptau adevarate aventuri. Pornise la drum toamna, ploile erau la ordinea de zi. Ea zicea ca cel mai mult de ce ii era frica, ca ghidul sa nu ii lase izbeliste pe undeva la jumatate de drum. Au trecut de Romania, dupa erau ca niste iepuri intr-un lan deschis, au dormit prin paduri, lanuri de porumb acoperiti cu polietilena salvatoare atunci cind ploua, iar cind auzeau vreo masina ca se apropie se aruncau ca spionii pe marginea drumului sa nu fie reperati.

 

Ajunsi la destinatie, instructia a fost sa isi puna hainele curate si restul tot sa arunce, si grupul sa arate ca adevarati turisti, interesati de frumos si arhitectura ca sa nu atraga atentia nimanui. Bella vita incepea, atunci, in acel moment cind toata osinda drumului a fost aruncata la gunoi cu straiele de pe ei.

 

A muncit in familii unde facea tot bine si corect, dupa care ei profitau si ii dadeau de lucru ca la o sclava, daca se intelegea bine cu copii si ei se atasau de ea, mama copiilor imediat devenea isterica si geloasa, incepeau injosiri si insulte. A rabdat de toate si multe, ca era straina si fara acte. Uneori imi spunea ca adora istoria si locurile acestei tari, dar si ca o uraste pentru tot ce a facut-o sa indure.

 

In final, poate nu chiar toate drumurile duc spre Roma?

 

#3.
Era perioada aia cind toata afacerea aceasta de trafic abia incepea si atragea clientii, precum mierea atrage mustele, iar metodele de a ajunge nu erau clare si se schimbau de la o zi la alta. Desi se plateau bani greu, adesea imprumutati, se aventurau foarte multi, fara sa realizeze riscurile.

 

Acasa i-a ramas copilul in grija parintilor, regula sfinta. Au pornit la drum. Traseul demn pentru aventurieri bine echipati si experimentati. Paduri si munti. Munti si paduri. Grecia nu era peste deal.

 

Destinatia finala a fost nu si cea promisa. Ea, cel mai probabil de la stres si frica a avut un acces, corpul a cedat, o ultima respiratie si vise ruinate, acolo undeva intr-o padure, la o poale de munte, unde nimeni nu o poate plinge azi. Camarazii de drum care erau cu ea, au lasat-o acolo, ce erau sa faca? Au acoperit-o cu pietre, atit. Era frig si de sapat nu era cu ce.

 

Moldova a fost o mica Mexico in sinul Europei. Aceasta nu e drama unei familii, aceasta este drama unei tari, care a facut din cetatenii sai niste cobai, care fara mila continuie sa distruga familii si destine si in ziua de azi, doar ca prin alte metode.

 

Anonim.

 

Imagine: Clarity Haynes, „Her There From Here”

Maraton

E greu, e dureros si…

Tare greu să deschid acea pagina din trecut…

 

Aveam 17 ani, sora mea tocmai se căsătorise (nu mai avea timp pentru mine), iar mama a decis să plece în Italia. Da! Am înțeles-o din prima desi un an în urmă nu as fi aprobat decizia ei. Mama pleca să ne refacă familia: Tatăl meu a fost printre primii plecati si, după cativa ani de drumuri Md-Italia, a trimis mamei câteva poze în care zâmbește fericit alături de…. Cea mai buna prietena a mamei!!! Dur! Direct în spate a fost lovită de către ambii: Sotul pe care îl aștepta mereu cu casa lună și prietena din copilărie pe care a ajutat-o să plece în străinătate pentru a scăpa de grijile si sărăcia lucie în care trăia familia ei. Din acele poze eu n-am înțeles multe dar OCHII mamei au spus totul…. Am plâns, am plâns foarte mult pentru lacrimile ei, pentru durerea ei și sufletul ei cald si bun rupt în bucati.

 

Apoi am plâns când a plecat. Chiar daca știam că trebuie să plece, chiar daca eram mare si o înțelegeam, oricum am plâns.

 

Nu încercați vreodată să spuneți unui copil ce creste fără mama ca îl intelegeti. Nu, asta se înțelege doar atunci când o resimti zi de zi, când vezi locul gol din casă, când mirosi la nesfârșit perna mamei care îi mai păstrează mirosul…

 

Au trecut anii. Părinții mei sunt împreună (nu stiu sigur cat sunt de fericiți). Dar s-a rupt ceva între noi, cele două maluri Mama-Fiică se depărtează încet dar constant. Copilul din mine mai simt durerea singurătății si pustiul casei părintești.

 

P.s. A fost o provocare sa scriu aceste rânduri. Am zis-o sec si cu noduri în gât. Nu am găsit puteri să redau mai literar acele zile caci asa le-am trăit: Sec si pustiu!

 

Anonim

 

Imagine: Suwannee Sarakana, „Mother’s Hug”

Maraton

O vreau pe mama mea cea veche inapoi!!!

Cind frigiderul era deschis de cea mai marisoara din ce in ce mai des, cu speranta sa gaseasca ceva mai bunisor decat ce era pus in farfurie, am plecat. Creditele (unul il plateam in €) imi goleau frigiderul.

 

Am lipsit un an, mai exact 340 zile, lasand acasa doua fetite de 2 si 5 ani. La prima observatie facuta celei deja de 6 ani, am primit asa o replica: „O vreau pe mama mea cea veche inapoi!!! Am pierdut-o pe mama mea!” Am o frica nemarginita ca distanta dintre noi in fiecare zi cladeste un perete, pe care nici skype-ul nu-l poate opri in loc.

 

Veronica Vrabie

 

PS: autoarea, dupa o luna de stat acasa in Moldova, a fost nevoita sa plece iar.

 

Imagine: Gustav Klimt

 

 

Maraton

Doar cîteva zile în urmă, mămica mea a atins aceste lucruri

Aveam 7 ani când mămica a plecat. Ea avea 25 de ani, în ziua aceea am plîns mult și prin lacrimi o chemam pe mama. Cînd suna, o rugam să vină acasă la sărbători, pentru că aveam poezii frumoase de recitat la școală… De 8 martie îi recitam și cîntam la telefon. După ceva timp îi uitasem înfățișarea, nu o vedeam decît pe niște poze vechi. Cînd trimitea colete acasă, mă gîndeam că „Doar cîteva zile în urmă, mămica mea a atins aceste lucruri” și parcă o simțieam mai aproape.

 

Am revăzut-o după 4 ani, n-am recunoscut-o . Era ca o străină pentru mine, timp de 1 luna cît ea a rămas acasă nu puteam crede ca mama mea poate fi aproape, că o pot vedea în fiecare dimineață, că mă petrecea și mă întîlnea de la școală. Așa au trecut 12 ani, cu lacrimi de dor și întrebarea „cînd vii acasă?” Cu cît mai mult creșteam, cu atît era mai grea despărțirea… De multe ori o vedeam pe bunica plîngînd, uitîndu-se la pozele mamei mele, în acele momente o învinuiam pentru că bunica plîngea din vina ei.

 

Au fost momente grele, cînd mămica rămînea fără lucru, fără bani, nu ne suna din cauza asta, atunci eu o judecam dur, credeam ca m-a abandonat, că are altă viață, că nu mă mai vrea… Acum am 22 de ani, de cîțiva ani trăiesc împreună cu mămica, în fiecare zi îmi reamintesc cîte sacrificii a făcut pentru bunăstarea mea. De cînd sunt alături de ea am aflat tot (cred eu) prin ce a trecut. Parcurile prin care a dormit cînd nu avea un pat, lacrimile care le-a vărsat după fiecare apel, dupa fiecare întrebare „cind vii acasa?” Acum știu prin ce greutăți a trecut ea, acum și eu sunt peste hotare.

 

Anonim

 

Imagine: Mary Cassatt