Browsing Tag

maratonul femeilor plecate la munca peste hotare

Maraton

Cel mai mult îi plăcea stăpînei să facă urme pe podeaua abia spălată

Aveam 19 ani. Făceam facultate, desigur că în baza de contract. Veneam dintr-un centru raional sărăcăcios. Părinții ambii bugetari. Frații mai mari plecați în Italia după o viață mai bună. O idee năstrușnică de a pleca pentru 3 luni în Italia, pentru a face bani să îmi achit contractul era binevenită de cei mari – lasă să vadă cum se fac banii. Deci, 3 luni de zile lucrat la un hotel în calitate de cameriera (menajeră). Să zic că lucrul este greu puțin de zis.

Lucrul se începea la 6,30 în fiece dimineață, fiecare avea partea sa de curățare a hotelului. Căram căldări de 12 kg fiecare 20-30 minute pentru a face ca să strălucească totul. Ce ținea de camere, stăpîna venea cu un bețișor de cotton (cu care noi de obicei ne curățim urechile), se apleca sub chiuvetă, ștergea cu acel bețișor partea cea mai îndepărtată al acesteia și îndreptînd bețișorul spre  lumină, oferea veridictul- sporco! Adică murdar. Fapt ce insemna că mai faci o rundă de curățare. Însă cel mai distractiv a devenit călcatul fețelor de masă și aranjatul prosoapleor în dulap. Trebuiau să fie egale, mm în mm, aranjate în pliu, și doamne ferește din colțișor se vedea un mm afară, fața de masă era nemilos boțită de doamna de fier a hotelului și din nou aruncată la spălat. Din 60 de fețe de mese, 3- cel puțin erau aruncate. La fel era și cu prosoapele, da, mai erau și șervețelele de masă, care, la fel, trebuiau călcate și aranjate. Cel mai mult îi plăcea stăpînei să facă urme pe podeaua abia spălată, ca apoi să te cheme din nou din celălalt capăt al hotelului pentru a-ți arăta că podeaua este murdară.

Îmi era dor de casă, îmi era dor de limba mea, îmi era dor de mîncarea mamei mele. Sunam acasă și plăngeam. Nu mai vorbesc de numeroasele insulte din partea angajaților hotelului, care se considerau cu mult mai presus decît noi, moldovenii. De fiece dată nu ezitau să menționeze că sunt din lumea a treia. Deși pe niciunul din ei nu am văzut niciodată să stea cu o carte, sau cu o revistă măcar, în mînă, toți dintre ei erau cu 9 clase, cum se zice la noi. Da, bani făceam, nu puțini. Cînd m-am întors am respirat ușor. Nu am fost în italia de 10 ani și nici nu am dorința.

Anonim

Imagine: Banksy

Maraton

Mamica a plecat, iarasi.

Am fost impreuna 4 saptamani. A fost ca un vis, o luna am avut-o si eu pe mama acasa. Acesti aproape 3 ani in care a fost plecata, ne-au schimbat pe ambele.

Da, ne-au schimbat pentru totdeauna. Am avut nevoie de cateva zile ca sa pot realiza ca e plecata din nou. Oare acum, cati ani nu ne vom vedea?!

Gasesc prin casa o maleta, a ei este, a mamei mele. Miroase ca ea, ca mama mea, o string la piept si plang. Plang mult, plang pana incep sa ma doara ochii, pling, cum poate plange un copil de 12 ani. O miros si nu ma pot satura de mirosul ei. Ma linistesc putin. Imi vine o idee, daca pun maleta intr-o punga de plastic, mirosul mamei se va pastra mai mult timp. Da,fac asa. O ascund in dulapul meu, ii spun bunicai ca nu cumva sa o spele, ea miroase ca mamica mea!

…au trecut 15 ani de atunci, dar eu tin minte cum veneam de la scoala, scoteam maleta din punga, o miroseam si plangeam pina adormeam cu ea la piept. Asa a fost pana mirosul mamei mele s-a trecut din ea, dar il tin minte si acum.

Anonim.

Imagine: Gustav Klimt, detaliu

Maraton

O mamă, o soție, “un tată”

A lucrat bibliotecară la biblioteca din sat. A fost mai întâi la departamentul pentru copii, apoi a trecut și la cel de maturi. Organiza multe victorine, mergea la multe concursuri raionale cu copiii, îi plăcea foarte mult profesia ei și era apreciată. Mergea pe jos de patru ori pe zi câte 2-3 km și vara și iarna. A astupat găurile din pereții bibliotecii, prin care sufla vîntul și răzbăteau ploile. A făcut reparație în bibliotecă. Dimineața venea și făcea focul în sobă. Toate le făcea mai mult cu propriile mijloace de dragul profesiei, a cititorilor, a cărților.

Are trei copii. Soțul, chiar și copiii erau mai mult prin spitale. Cernobîlul le-a distrus sănătatea. Când i-au amputat soțului primul picior, era în plină iarnă. Părinții le dăduseră în sfârșit casa mare să locuiască în ea. Pînă atunci au locuit toți cinci într-un „sarai” cu două cămăruțe mici, care erau și baie, și dormitor, și bucătărie pe timp de iarnă. S-au apucat să refacă soba în casă, dar nu au mai reușit, căci l-au luat pe soț la spital.

Ea, în plină iarnă cu trei copii, casa plină de căcrămidă și funingine, soțul la spital cu piciorul amputat, a reusit cu lacrimi și inima îndurerată să le înfrunte pe toate… Continua să lucreze la bibliotecă.

Soțul, după ce și-a făcut proteză și s-a recuperat puțin, a fost angajat la barul din sat barman. Dar îi era dificil într-un singur picior. Noaptea, după serviciu, venea și ea la bar să-l ajute. Peste un timp i-au amputat soțului și al doilea picior, apoi iarăși primul și a ajuns că nu putea să încalțe nici proteze. A fost dansator de profesie și a rămas fără picioare…. Ce- ti trebuie mai mult de la viață???!!!!

A adaptat casa și baia ca să-i fie comod soțului, singură cu puterile ei. Ea angaja meșteri, lucrau cu soțul în rând cu ei, îi plătea cu vin și cereale, căci nu-i ajungeau bani pentru a-i răsplăti. Deja, singură alerga și la bibliotecă și la bar. Nu avea nici zi liberă, nici zi de sărbătoare, nici nopți dormite. Copiii creșteau, fata cea mai mare a devenit deja studentă. Necesitățile erau mai mari și ea nu mai reușea să le facă față. A citit undeva că angajează la lucru în Israel. A mers la multe interviuri cu persoanele intermediare, cu angajatorii, cu familia la care era trimisă. A fost acceptată. A găsit și cei patru mii de EURO pe care trebuia să-i dea, a perfectat toate documentle, a efectuat toate analizele medicale, cum i se cerea, a mers de cateva ori la Kiev pentru viza și a ajuns ziua în care trebuia să plece.

Soțului i se rupea inima, copiii plîngeau în suflet și cu greu s-au despărțit de mama. Era luna februarie și era un frig cumplit. A plecat la Kiev cu o valiză mică cu câteva lucruri personale, un trenci vechi de „piele” și niște cizme cumpărate la second hand, în care îi intrau mereu apă. Avea în buzunar doar 20 dolari, iar cei de acasă au rămas fără niciun ban. A dormit o noapte la Kiev într-o încăpere în care era frig. La aeroport au întrebat-o câți bani avea la ea și vameșilor i-au părut suspectă că pleacă doar cu 20 dolari într-o țară străină. Dar le-a explicat ce și cum și până la urmă au lăsat-o.

În Israel au întâlnit-o, au dus-o la casa bătrînei de care trebuia să îngrijească. Era o familie de evrei care au locuit anterior la Cernăuți și din cauza asta nu i-a fost greu cu comunicarea, cu bucătăria. De la început i-a fost totuși foarte greu, căci nu vazuse în viața ei mașină de spălat și alte electrocasnice pe care trebuia să le folosească. A învățat tot – și limba, și orașul și chiar despre bolile de care suferea doamna și ce trebuia să facă în caz de acutizare. În orele libere mergea să facă curățenie în alte case. Se purta frumos cu toți și le respecta cerințele. Bătrînica a suferit un ictus. Ea a depus eforturi ca să o restabilească. Dansa cu ea. O scotea la plimbare. O ducea la coafor. Toți au început să o îndrăgească. Participa la toate sărbătorile de familie, primea cadouri de sărbători, chiar și pentru copii. Iar bătrînica suna prietenelor sale și o trimitea la ele să facă curățenie.

La 96 de ani, bătrînica a acceptat de dragul ei să i se facă intervenție chirurgicală, caci contractul ei era valabil doar cât era bătrînica vie, apoi ori trebuia să se întoarcă acasă sau să lucreze la negru, ce era destul de periculos. A mai trăit bătrâna ceva timp și a decedat. A plâns ca la moartea propriei mame. După aceasta și-a găsit un loc de muncă la negru la o familie de evrei din Argentina. Ei aveau bucatele lor traditionale din Argentina, pe care ea nu știa cum să le gătească. Doamna tânără de care avea grijă era bolnavă de cancer. Trebuia să o însoțească la spital și să asiste la toate excesele ei de criză. Erau zile cand bea doar apă. Nu știa adresa exactă unde se afla. Membrii familiei o tratau ca pe o sclavă, îi rețineau salariul și-i reproșau mereu că e la negru.

A răbdat până în momentul când băiatul cel mai mic, absolvent, i-a zis să se întoarcă acasă, să vină la balul lui de absolvire. Vroia să o aibă alături pe mama, la fel ca și ceilalți colegi. N-a reușit să vină la moartea tatălui ei, n-a reușit în decursul acestor ani să fie alături de copii și soț de sărbători. A lăsat tot și a fugit. A revenit acasă. Însă, peste un timp, banii s-au terminat. A incercat să se angajeze ca bibliotecară și nu a reușit. Și-a făcut viză poloneză și a plecat în Italia.

Era într-un sat, la poalele munților. Lucra la negru și avea grijă de o bătrînă foarte voluminoasă care nu se deplasa. Avea bătrîna doi feciori care se dădeau la dînsa. Îi înfrunta cu greu. Mincarea pe care i-o dădeau, cartofi cu slănină sau paste cu slănină, o cîntăreau. În orele libere era alungată afara, în ploaie, în vînt. A fost să stea o dată la o cunoscută în acele câteva ore libere și acolo venise fiica stăpânei și a trebuit să se ascundă câteva ore sub pat ca să nu-i facă prietenei neplăceri. Acum își amintește și zice că nu-și poate da seama cum a reușit să încape sub acel pat destul de strîmt. A fugit și de acolo. A venit acasă. Are grijă de soț. Statul a acceptat în sfîrșit să-i acorde un salariu mizer de îngrijitoare.

Salariile mici, prețurile exagerate la produse și servicii, serviciile medicale de calitate proastă și scumpe, atitudinea moldovenilor față de semenii lor, îi « deportează pe oamenii », îi condamnă la munci grele și în condiții inumane departe de casă.

Un text de Tatiana Gulica

Imagine: Mary Cassatt

Maraton

Cine a avut de câștigat?

Am închis ochii și am auzit clanța. Era ultimul lucru de care s-a apropiat ea, o clanță de fier pe care și acum o privesc cu dor, cu ochii roșii și cu neliniște. Pe atunci aveam paisprezece ani conturați cu lacrimi și frică. O frică nebună pentru mama, care, odată plecată, a lăsat un soț, o fiică adolescentă, propriii părinți. Era vară, secetă, iar ochii nu mi se mai uscau. A trecut o săptămână. A sunat telefonul. Mi s-a părut cea mai înfricoșătoare melodie. Mă așteptam să aud orice de pe cealaltă parte a firului. Orice plin de durere. Dar nu atunci. Atunci a fost însăși mama, a cărei voce tremurândă încerca să lege câteva cuvinte pline de bucurie falsă. Și eu, la rândul meu, fericită că o aud vie ( dar vătămată sufletește), am întrebat-o cum a ajuns. „Bine”-le pronunțat de ea mi-a creat repulsie, greață de viață, de soartă, de tot. Atunci ca niciodată am simțit lovitura. Am simțit că nimic nu va mai fi ca înainte. Și nimic n-a mai fost. Din acea clipă nu am mai simțit-o pe ea alături (moral) niciodată, cu toate că fizic a ma fost. Plecarea ei a tras o linie curbă în viața mea. Mama e alta. E cu propriile probleme, care deloc nu sunt puține. O nouă familie. Știți voi, soț mofturos, copil mic… Șirul continuă.

Anii au trecut, mulți ani. Eu simt nevoia de a o avea alături, dar (pre)simt și frica. Frica de a mă lovi de o dezamăgire prea mare…

O iubesc. Și ea mă iubește. Știu. Cred…Simt în mine război, secetă, neliniște, groază. Pentru ea, pentru viața ei. Sunt obsedată de acel sunet care reprezintă toate celelalte mii de sunete, milioane de cuvinte rostite de o mamă și o fiică. De două străine pe nume Mama și Fiica.

Am ținut mereu această cutiuță închisă, ferită de ochii lumii sau, mai bine zis de ochii mei. Mereu mă temeam să recunosc depărtarea sufletească creată între noi. Plecarea ei a marcat ruptura, bezna, întunericul. De atunci aud în mine vocea care în orice situație lacrimogenă dintre copii și părinți reală sau fictivă bate alarma, zicând: „NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ NU VĂ LĂSAȚI COPIII”. Cu riscul de a părea patetică zic că Mama e izvorul vieții pentru Copil, la fel e și Copilul pentru Mamă. Nici ei nu-i este ușor acum, nici mie nu mi-e. Ei și cine a avut de câștigat…?

Anonim

Imagine: Mary Cassatt