A lucrat bibliotecară la biblioteca din sat. A fost mai întâi la departamentul pentru copii, apoi a trecut și la cel de maturi. Organiza multe victorine, mergea la multe concursuri raionale cu copiii, îi plăcea foarte mult profesia ei și era apreciată. Mergea pe jos de patru ori pe zi câte 2-3 km și vara și iarna. A astupat găurile din pereții bibliotecii, prin care sufla vîntul și răzbăteau ploile. A făcut reparație în bibliotecă. Dimineața venea și făcea focul în sobă. Toate le făcea mai mult cu propriile mijloace de dragul profesiei, a cititorilor, a cărților.
Are trei copii. Soțul, chiar și copiii erau mai mult prin spitale. Cernobîlul le-a distrus sănătatea. Când i-au amputat soțului primul picior, era în plină iarnă. Părinții le dăduseră în sfârșit casa mare să locuiască în ea. Pînă atunci au locuit toți cinci într-un „sarai” cu două cămăruțe mici, care erau și baie, și dormitor, și bucătărie pe timp de iarnă. S-au apucat să refacă soba în casă, dar nu au mai reușit, căci l-au luat pe soț la spital.
Ea, în plină iarnă cu trei copii, casa plină de căcrămidă și funingine, soțul la spital cu piciorul amputat, a reusit cu lacrimi și inima îndurerată să le înfrunte pe toate… Continua să lucreze la bibliotecă.
Soțul, după ce și-a făcut proteză și s-a recuperat puțin, a fost angajat la barul din sat barman. Dar îi era dificil într-un singur picior. Noaptea, după serviciu, venea și ea la bar să-l ajute. Peste un timp i-au amputat soțului și al doilea picior, apoi iarăși primul și a ajuns că nu putea să încalțe nici proteze. A fost dansator de profesie și a rămas fără picioare…. Ce- ti trebuie mai mult de la viață???!!!!
A adaptat casa și baia ca să-i fie comod soțului, singură cu puterile ei. Ea angaja meșteri, lucrau cu soțul în rând cu ei, îi plătea cu vin și cereale, căci nu-i ajungeau bani pentru a-i răsplăti. Deja, singură alerga și la bibliotecă și la bar. Nu avea nici zi liberă, nici zi de sărbătoare, nici nopți dormite. Copiii creșteau, fata cea mai mare a devenit deja studentă. Necesitățile erau mai mari și ea nu mai reușea să le facă față. A citit undeva că angajează la lucru în Israel. A mers la multe interviuri cu persoanele intermediare, cu angajatorii, cu familia la care era trimisă. A fost acceptată. A găsit și cei patru mii de EURO pe care trebuia să-i dea, a perfectat toate documentle, a efectuat toate analizele medicale, cum i se cerea, a mers de cateva ori la Kiev pentru viza și a ajuns ziua în care trebuia să plece.
Soțului i se rupea inima, copiii plîngeau în suflet și cu greu s-au despărțit de mama. Era luna februarie și era un frig cumplit. A plecat la Kiev cu o valiză mică cu câteva lucruri personale, un trenci vechi de „piele” și niște cizme cumpărate la second hand, în care îi intrau mereu apă. Avea în buzunar doar 20 dolari, iar cei de acasă au rămas fără niciun ban. A dormit o noapte la Kiev într-o încăpere în care era frig. La aeroport au întrebat-o câți bani avea la ea și vameșilor i-au părut suspectă că pleacă doar cu 20 dolari într-o țară străină. Dar le-a explicat ce și cum și până la urmă au lăsat-o.
În Israel au întâlnit-o, au dus-o la casa bătrînei de care trebuia să îngrijească. Era o familie de evrei care au locuit anterior la Cernăuți și din cauza asta nu i-a fost greu cu comunicarea, cu bucătăria. De la început i-a fost totuși foarte greu, căci nu vazuse în viața ei mașină de spălat și alte electrocasnice pe care trebuia să le folosească. A învățat tot – și limba, și orașul și chiar despre bolile de care suferea doamna și ce trebuia să facă în caz de acutizare. În orele libere mergea să facă curățenie în alte case. Se purta frumos cu toți și le respecta cerințele. Bătrînica a suferit un ictus. Ea a depus eforturi ca să o restabilească. Dansa cu ea. O scotea la plimbare. O ducea la coafor. Toți au început să o îndrăgească. Participa la toate sărbătorile de familie, primea cadouri de sărbători, chiar și pentru copii. Iar bătrînica suna prietenelor sale și o trimitea la ele să facă curățenie.
La 96 de ani, bătrînica a acceptat de dragul ei să i se facă intervenție chirurgicală, caci contractul ei era valabil doar cât era bătrînica vie, apoi ori trebuia să se întoarcă acasă sau să lucreze la negru, ce era destul de periculos. A mai trăit bătrâna ceva timp și a decedat. A plâns ca la moartea propriei mame. După aceasta și-a găsit un loc de muncă la negru la o familie de evrei din Argentina. Ei aveau bucatele lor traditionale din Argentina, pe care ea nu știa cum să le gătească. Doamna tânără de care avea grijă era bolnavă de cancer. Trebuia să o însoțească la spital și să asiste la toate excesele ei de criză. Erau zile cand bea doar apă. Nu știa adresa exactă unde se afla. Membrii familiei o tratau ca pe o sclavă, îi rețineau salariul și-i reproșau mereu că e la negru.
A răbdat până în momentul când băiatul cel mai mic, absolvent, i-a zis să se întoarcă acasă, să vină la balul lui de absolvire. Vroia să o aibă alături pe mama, la fel ca și ceilalți colegi. N-a reușit să vină la moartea tatălui ei, n-a reușit în decursul acestor ani să fie alături de copii și soț de sărbători. A lăsat tot și a fugit. A revenit acasă. Însă, peste un timp, banii s-au terminat. A incercat să se angajeze ca bibliotecară și nu a reușit. Și-a făcut viză poloneză și a plecat în Italia.
Era într-un sat, la poalele munților. Lucra la negru și avea grijă de o bătrînă foarte voluminoasă care nu se deplasa. Avea bătrîna doi feciori care se dădeau la dînsa. Îi înfrunta cu greu. Mincarea pe care i-o dădeau, cartofi cu slănină sau paste cu slănină, o cîntăreau. În orele libere era alungată afara, în ploaie, în vînt. A fost să stea o dată la o cunoscută în acele câteva ore libere și acolo venise fiica stăpânei și a trebuit să se ascundă câteva ore sub pat ca să nu-i facă prietenei neplăceri. Acum își amintește și zice că nu-și poate da seama cum a reușit să încape sub acel pat destul de strîmt. A fugit și de acolo. A venit acasă. Are grijă de soț. Statul a acceptat în sfîrșit să-i acorde un salariu mizer de îngrijitoare.
Salariile mici, prețurile exagerate la produse și servicii, serviciile medicale de calitate proastă și scumpe, atitudinea moldovenilor față de semenii lor, îi « deportează pe oamenii », îi condamnă la munci grele și în condiții inumane departe de casă.
Un text de Tatiana Gulica
Imagine: Mary Cassatt
Pentru ca acest blog să trăiască, donează lunar.
